SUFLETUL TAINIC AL LUCRURILOR
„Cea mai curată şi nevinovată activitate a omului este jocul. Iar faptul că ne jucăm, indiferent de vârsta pe care o avem, înseamnă că încă ne mai putem bucura“ – declara, cu câţiva ani în urmă, sculptorul Costel Iacob.[1] Lucrările din recenta expoziţie de la Galeriile „simeza“, intitulată „Timp îngheţat“ – definitorie pentru profilul artistului, căci adună realizările a peste două decenii – se află, în mod evident, sub semnul ludicului. Jocul transcende însă spre sfere superioare, acolo unde domneşte spiritul, iar rezultatul este o artă care sub trăsăturile-i fabuloase disimulează profunde semnificaţii filozofice şi moralizatoare.
„Am creat forme şi unghiuri folosind diverse elemente, unele existente, altele concepute de mine. În artă nu este important ce instrument foloseşti, ci ceea ce obţii, urma pe care o laşi. Privitorul trebuie să descifreze în sculpturile mele ideea pe care am vrut să o transmit, şi nu să vadă fiecare dintre componentele folosite în exprimare“ – explică artistul.
Dincolo de semnificaţiile metafizice şi etice conferite de artist, construcţiile mecanice îşi propun – şi reuşesc – „să izbăvească tehnica de urât“; mai exact, să dezvăluie virtuţile estetice ascunse sub haina obiectului „de aruncat“. Artistul scoate din condiţia lor modestă elemente mecanice abandonate – tije, şuruburi, piuliţe, arcuri, roţi dinţate, cadrane de ceas… –, le adaugă componente cu încărcătură simbolică concepute special şi le recombină după o alchimie proprie. Graţie acestui demers inedit inutilul este învestit cu „frumuseţi şi preţuri noi“, iar aprehensiunea indusă de maşinărie se converteşte în bucurie.
Tăcut şi delicat, sculptorul migăleşte, în liniştea atelierului său, asemenea unui bijutier. Căci ce altceva decât nişte bijuterii uriaşe, de un farmec indescriptibil, sunt toate aceste inginerii luxuriante sau aceste creaturi fantastice cu elitrele lustruite până la „esenţa trandafirie a lucrului în sine“? „Demonstraţia lui este de poetică pură, obiectele lui au o pregnantă artisticitate, în ciuda puzderiei de mecanisme care sălăşluiesc zidite în faustica arhitectură a fanteziei lui“, afirma, referindu-se la opera lui Costel Iacob, criticul de artă Corneliu Antim.
Posesor al unui discurs original în peisajul plasticii contemporane, Costel Iacob este un artist care vede dincolo de aparenţele materiei, distilând, în retortele unei imaginaţii de factură daVinciană, sufletul tainic al lucrurilor.
Dinu MORARU