Selectați pagina

Ștefan POPESCU – CRIZELE UNIUNII EUROPENE – Dialoguri inedite cu Mircea Malița

Ștefan POPESCU – CRIZELE UNIUNII EUROPENE – Dialoguri inedite cu Mircea Malița

CRIZELE UNIUNII EUROPENE

– Dialoguri inedite cu Mircea Malița – 

Ștefan POPESCU

 

Mărturisesc faptul că aveam intenția să scriu despre transformarea Uniunii Europene ca urmare a crizei provocate de coronavirus, despre măsurile adoptate la ultimul Consiliu European Extraordinar și despre cele obținute ori nu de România. Însă, căutând la un moment dat fișiere în ordinatorul meu portabil, am zărit, uitate, două înregistrări, prima de o oră și douăzeci și patru de minute iar a doua de cincizeci și două de minute, puse sub titlul «Crizele Europei». Erau părți ale unui dialog purtat cu regretatul academician Mircea Malița într-o zi de februarie și într-o zi de martie ale anului 2016. Intenția era să publicăm împreună un dialog chiar despre Crizele Uniunii Europene, cele spuse de profesorul Maliţa să fie o bază pe care ar fi trebuit să o dezvolt. Viața a făcut să nu ne atingem scopul propus, dar încredințez un fragment din înregistrări revistei Gândul Anonimului pentru a-l îndeplini măcar parțial, cu atât mai mult cu cât și acum Uniunea Europeană traversează o criză. De altfel, așa cum veți observa în rândurile ce urmează, profesorul Malița a căutat să surprindă timpul lung al istoriei europene, cu extraordinara sa succesiune de crize. O mărturie care, și peste ani, rămâne stimulantă pentru reflecția cu privire la viitorul Uniunii Europene. 

 

Ştefan Popescu : Domnule profesor, de cele mai multe ori când vorbim despre Uniunea Europeană folosim termenul «criză» – criză economică și financiară, criză migratorie, criză a procesului de decizie, criză provocată de lipsa unei politici externe. Oare acest lucru traduce o anumită incapacitate structurală a Uniunii Europene de a-şi gestiona crizele? Putem spune oare că Uniunea Europeană suferă de pe urma unui «sindrom bizantin»?

 

Mircea Maliţa : Într-un fel, expunerea ta introduce foarte bine cele ce aveam intenția să afirm. Însă cred că ar fi bine să lămurim pentru cititorii noștri și câteva concepte. Era o zicală a unui gânditor antic care spunea: Înainte de a vorbi, «curăță-ți» conceptele.  Deci să vedem ce înțelegem mai întâi prin criză deoarece acest cuvânt poate desemna de la criza castraveților pe o anumită piață și până la crizele premergătoare războaielor. Avem de-a face, prin urmare, cu un concept destul de larg iar acest lucru derivă din însăși originea sa greacă ce semnifică «moment de judecată», de «căutare a unei soluții». Nu avem de-a face cu un termen pozitiv. Criză înseamnă problemă. Cei care suferă o criză merg la doctor, țările care traversează o criză cer sprijin internațional pentru a-și reveni. Repet, criza este sinonimă cu maladia. Acum, revenind la chestiunea specifică a crizelor europene, trebuie spus că Europa a oferit dintotdeauna un cadru propice crizelor. Toată istoria Europei de la sfârșitul Imperiului Roman este o succesiune de încordări care pot foarte bine figura sub numele de crize. Interesant este să privim și momentele când au avut loc crizele. Ei bine, crizele se manifestau când edificiile politice europene se năruiau. De exemplu, criza care a precedat sfârșitul Romei. Altă criză europeană, majoră, a fost aceea a incapacității stăvilirii marilor migrații venite dinspre Asia, în valuri succesive și cărora nimeni nu le-a putut face față. Referitor la acest aspect al istoriei europene, este bine să remarcăm marea rapiditate și capacitate de adaptare, de acomodare a migratorilor pe sol european. Exemplul cel mai elocvent este cazul ungurilor care, deși ajunși de puțin timp în Europa, își vedeau regele apelat «Cel Sfânt».

 Ștefan Popescu: Sfântul Ștefan, încoronat la anul 1000 și canonizat la 1083…

Mircea Malița : Iar țara lor intrase deja în competiția puterilor ca și cum s-ar fi aflat dintotdeauna în Europa. Este motivul pentru care românii transilvăneni au fost cu totul derutați de viteza cu care s-a coagulat puterea maghiară. Rezistența noastră a fost absolut nepregătită pentru a face față unui asemenea dușman și acest lucru a dus la pierderea Transilvaniei pe la anul 1100.

Ștefan Popescu: Aproape în același timp cu Croația care cade sub dominație ungară la 1102… Prin urmare putem vorbi și de o criză a formațiunilor transilvănene și a societăţilor aflate în contact cu regalitatea ungară, pe fondul constituirii și expansiunii acesteia.

 

Mircea Malița : Da. De fapt, marile tranziții ale istoriei europene nu s-au făcut pașnic. Au fost rezultatul unor crize. Avem și cazul Franței care este rezultatul unei succesiuni de conflicte, de crize. Aproape că nu există nicio altă țară europeană care să fi fost traversată de atâtea crize ca Franța. Vreau să spun, cu aceste exemple din trecut, că situațiile de criză fac parte din istoria noastră europeană. Dar dacă este să ne referim la prezent, putem observa că succesiunea de crize într-un timp foarte scurt este însoțită de sentimente colective de neliniște. Acest lucru este natural, întrucât orice criză a adus tot timpul mai multă tensiune în cadrul societăților și între națiuni. Nicio criză structurală și de durată nu s-a terminat pașnic.

Ştefan Popescu : Să revenim la Uniunea Europeană, o construcție regională, civilizaţională am putea spune, cu totul aparte. În ce măsură ultimele crize pot pune în pericol această construcție ?

Mircea Maliţa : La început, Europa unită nu a fost pentru nimeni un singur concept. A fost proiectul unor state independente care au urmărit fie o alianță militară, fie o organizație politică, fie o coaliție care să apere civilizația europeană. În ce privește Uniunea Europeană, două tendințe majore s-au confruntat, unitatea și diversitatea. Iar prima a câștigat în fața celei de-a doua, iar acest lucru nu cred că este lucrul cel mai bun.

Ştefan Popescu : Domnule profesor, dar nu oare o anumită formă de unitate poate face ca Europa să continue să fie un pol de putere în secolul XXI ?

Mircea Maliţa : Din păcate, unitatea este mai mult înțeleasă drept standardizare, iar acest lucru merge împotriva esenței europene, a ceea ce a făcut ca Europa să domine lumea. Tocmai diversitatea extraordinară din Europa a avut marea calitate de a genera creativitate. Diversitatea este o stare care încurajează inovația, schimbarea, noutatea. Istoria ne-a arătat cum marea concurență dintre națiunile europene a avut o influență pozitivă în revoluțiile tehnico-științifice, inclusiv în aspirația fiecărei societăți europene de a-și consolida nu numai poziția pe harta politică a continentului dar și prin dezvoltarea culturală. Ambiția de dezvoltare și modernizare, care a caracterizat Europa, este tot rodul diversității. Expansiunea și influența mondială extraordinară a Europei au fost un suflu care pornea din mai multe piepturi. Cele mai multe țări europene au avut aspirația să își depășească teritoriul național. Mult timp am avut de-a face cu o colecție de state europene interesate de expansiune iar apartenența la ceva comun era dată numai de religie și îndeosebi de catolicism care este un cult expansionist – catolic înseamnă universal. Papalitatea este o moștenire romană a puterii centralizatoare și dominante. Dar nu puteam vorbi atunci despre Europa. Europa, ca civilizație comună, apare după trei momente succesive care au căutat să aducă o nouă ordine după dezordinile cauzate de crize: revoluția industrială de la sfârșitul secolului al XVI-lea, Marea Revoluție Franceză de la finele secolului al XVIII-lea și Iluminismul, un factor economic, unul politic și altul cultural-ideologic. […]

Ştefan Popescu : Şi atunci unificarea europeană nu încearcă şi ea sa rezolve o criză, să aducă o nouă ordine ?

Mircea Maliţa : Aici trebuie să fim foarte atenți. Nu putem vorbi de ordine atunci când instaurăm un sistem peste o ordine deja existentă. Pentru a crea o ordine trebuie să ștergi tot și să o iei de la început. Este și motivul pentru care nu putem avea o ordine sănătoasă în societatea românească. De mai bine de două decenii încercam să construim o nouă ordine pe cea existentă ieri. Este o metodă care nu va duce nicăieri. Ordinea cere o reformă profundă de care apoi nu te mai atingi.

Ștefan Popescu: Insist domnule profesor. Procesul de unificare europeană a venit pe distrugerea ordinii europene de către al Doilea Război Mondial. Nu putem spune asta?

Mircea Malița: Nu. Chiar nu o putem spune. Simplificând, dacă vrei să faci Europa unită, calci în picioare diversitatea, deci esența civilizației europene care a dus la extraordinara sa dezvoltare. Dacă vrei să păstrezi diversitatea, trebuie să o iei cu unitatea mai încet. Această punere sub capac a diversității națiunilor europene a făcut ca Europa să fie devansată la capitolul creativitate și de SUA și de China.

Ștefan Popescu: Dar cei care militează pentru Europa unită merg pe principiul următor: statele europene sunt prea mici pentru a rezista în fața SUA și a marilor emergenți. Să ne unim ori vom pieri.

Mircea Malița: Este o axiomă: diversitatea este creatoare, unitatea este ordonatoare. Unitatea nu creează nimic, ci exclude competiția. Însăși inovația derivă din competiție.

Ștefan Popescu: Deci Europa nu riscă marginalizarea internațională fără unitate?

Mircea Malița: Sacrificarea trăsăturii de bază a civilizației europene este o lovitură dată de marile puteri care își redefinesc imperialismul. După al doilea Război Mondial, Statele Unite ale Americii și Anglia, iar după Războiul Rece, cuplul franco-german. Când unifici domini mai eficient. Așa cum a încercat și imperialismul sovietic să unifice Europa de Est. Acesta este punctul meu de vedere. Imperialismul în Europa nu a murit o dată cu sfârșitul Războiului Rece și nici cu integrarea europeană. Comportamentele imperiale ale marilor puteri europene nu au dispărut nici ele, ba dimpotrivă au găsit alte forme de manifestare. Iar statele medii și mici europene nu au capacitatea de a rezista. Formele de integrare regională, prin programele de standardizare și politicile comune pe care le promovează nu sunt altceva decât imperialisme soft. Vreau să fiu bine înțeles. Toate lozincile care cuprind cuvântul «unitate» ascund o formă de imperialism. Spun asta deoarece marile puteri europene cu misiuni universale sau continentale reprezintă motorul acestor proiecte.

Ştefan Popescu : Și totuși, domnule profesor, tocmai țările mici și mijlocii au fost cele care au cerut să fie integrate și au făcut chiar mari eforturi pe parcursul de aderare.

Mircea Maliţa : Da, dar prețul plătit este că niciodată acestea nu vor fi cele care vor avea un cuvânt de spus în procesul de decizie comunitar și nici nu se vor afla în centrul revoluției tehnico-științifice care modernizează Europa. Cred că nu am reflectat suficient în ce măsură participarea la acest proces integrator nu ne-a afectat capacitatea de a ne mai susține prin forțe proprii pe scena istoriei. […] Noi românii nu vom mai fi, la un moment dat, subiecți ai istoriei. Sunt ferm convins că peste ani se va scrie la frontiera de est a României : «Aici începe regiunea turistică și culturală a Europei, România». […] Europa unită este în mare măsură produsul marilor grupuri industriale occidentale.

Ştefan Popescu : Și nu este oare ceva inerent procesului de mondializare care presupune o și mai mare interconectare între națiuni ?

Mircea Maliţa: Da, dar cu toate beneficiile ei interconectarea nu e lipsită de primejdii. Poate vom găsi luciditatea la un moment dat de a realiza acest lucru, deși mă îndoiesc la cât de anesteziați suntem din punct de vedere cultural. Interconectarea duce la uniformizare și când aceasta s-a produs nu mai poți vorbi de libertate sau de independență. Știu că nu mai e deloc la modă, însă, în momentul în care o societate și-a pierdut independența, ea nu își mai poate asuma un rol pe scena istoriei. Istoria secolului al XIX-lea ne-a arătat în Europa ce a însemnat obținerea independenței naționale pentru Grecia, România, Serbia, Bulgaria…Acest lucru le-a permis să fie actori ai istoriei. Nu există sărbătoare națională în lume care să nu celebreze independența! Dacă națiunea nu mai e independentă, această situație se repercutează și asupra individului. Aceasta necesită o discuție mult mai amplă, dar sunt intim convins, prin toate cele ce am trăit și cercetat, de justețea acestei afirmații. Să nu mi se spună că marile puteri, precum Franța și Germania, au renunțat la reflexele lor imperiale! Aș spune că tehnicile lor de influență au devenit mult mai inteligente. În perioada actuală, marile puteri folosesc îndeosebi puterea de convingere, nu mai au nevoie de forță pentru a-și extinde influența. Aici dacă nu ai o direcție clară, așa cum au avut și au Polonia și Ungaria, pierzi. Numai așa poți cu adevărat spera să contezi cât de cât în Europa unită.

Ştefan Popescu : Ați participat la Davos, la Clubul de la Roma, ați reprezentat România în Consiliul de Securitate al ONU. Ați constatat o anumită solidaritate a marilor puteri care trecea peste divergențele pe dosare punctuale?

Mircea Maliţa : Noi nu realizăm capacitatea marilor puteri de a ajunge la înțelegeri. De exemplu, chestiunea războiului care nu se pune între marile puteri posesoare de arsenale nucleare. La ONU, după confruntări tumultuoase, observam cum ambasadorii american şi sovietic ieşeau braţ la braţ. […]

 

Ștefan Popescu

Arhivă