Selectați pagina

SIMBOLURILE NAŢIONALE ROMÂNEŞTI SUB STĂPÂNIRE UNGUREASCĂ

Într-un interviu excepţional din „Formula As”1: „Românii, ungurii şi Ardealul” luat de I. Longin Popescu, d-nului Prof. dr. Nicolae Edroiu, directorul Institutului de Istorie „George Bariţiu” din Cluj-Napoca şi preşedinte al Biroului Zonal de Heraldică al Academiei Române, ce răspundea acuzaţiilor unor lideri maghiari care lansează, fără nici un suport real, acuzaţii de „naţionalism” la adresa guvernanţilor români, a membrilor societăţii civile şi a unei părţi din mass media (foarte mică, aş adăuga eu) declarând următoarele: „Dar ceea ce fac dânşii nu este naţionalism? Nu ştiu cum văd dumnealor paiul din ochiul altuia, dar adevăratul, desuetul naţionalism este acolo, la ei… Când noi încercăm să respectăm legile, să punem ordine în societate, este naţionalism, iar când ei fac tot ceea ce fac pe criterii etnice, afişează drapele străine, sfidând statul român, nu este naţionalism?

Ce fel de dublu standard este acesta?”

Subiectul se pretează la o carte, însă eu voi încerca să dau în acest articol doar câteva repere mai semnificative (cu bibliografia aferentă desigur, nu pentru a-l îngrozi pe cititor, care ar trebui să citească şi subsolul, ci doar în scop ştiinţific, convins fiind că astfel istoriografia maghiară, maestră în falsificarea istoriei, nu va putea să nege sau să denatureze faptele).

M-am hotărât deci să duc raţionamentul d-nului N. Edroiu mai departe şi dacă ei fac atâta caz de „paiul” din ochiul nostru, să vedem şi noi „bârna” din ochiul lor…

„Bârna”, evident, se referă la modul în care statul ungar a tratat simbolurile româneşti (steag şi imn) când era stăpân în Transilvania anexată peste voinţa poporului român.

Culorile româneşti la 1848 au fost albastru şi alb. Ele s-au născut spontan în Munţii Apuseni şi au produs un şoc puternic stăpânitorilor care nu puteau admite ca „slugile”, iobagii să aibă şi ei un steag.

Steagul nu putea fi decât al stăpânilor.

Încearcă deci printr-o manieră necinstită să-i acuze pe români în dietă că au ridicat steag străin – rusesc – şi începe o mare anchetă2.

Într-un raport către guvernatorul Transilvaniei se subliniază că aceste culori, până la urmă, „vestesc revolta deschisă a românilor”3.

La Abrud învăţătorii şi copiii şcolilor ortodoxă şi greco-catolică poartă la pălării panglici albastre cu alb. Faptul produce îngrijorare deoarece aceste culori separate de cele maghiare, întăreau identitatea etnică a românilor4.

Românii ca majoritari se simţeau fără îndoială datori să opună un semn distinctiv, al lor, agresiunii culorilor stăpânilor lor feudali care-i iobăgiseră atâta amar de vreme şi care acuma îi priveau şi îi tratau tot cu aroganţă şi dispreţ, mentalitatea de stăpân neputându-se schimba peste noapte.

Aşa că, după multe avataruri, ale culorilor româneşti, în care apare şi roşul şi auriul, ca un trăznet vine şi ordinul lui Kossuth (articolul XXI/1848): „folosirea altor culori şi flamuri naţionale decât cele maghiare [pe teritoriul Ungariei] constituie un atentat la integritatea statului şi se va pedepsi cu toată rigoarea legii, oricine va călca pe viitor această dispoziţiune”5.

Dar să menţionăm câteva cuvinte şi despre „Deşteaptă-te Române” care deja era cântat aproape peste tot în Transilvania. Din păcate era atât de duşmănit acest imn al revoluţionarilor români din Transilvania, încât la execuţiile în masă ordonate de „tribunalele de sânge” se întâmpla, ceea ce s-a întâmplat şi la Uioara, când juzii Kemény István, Pogány Gyuri, Pogány Károly şi amândoi Micşa au condamnat 300 de români la moarte şi i-au împuşcat. Numai într-o zi împuşcară 150; la fiecare împuşcătură strigau ungurii către români: cântaţi „Deşteaptă-te Române!”6.

Este interesant că tot vorbind despre toleranţă şi asumarea istoriei reale, antiromânii nu suportă nici astăzi „Deşteaptă-te Române”!7

De aici înainte, evoluţia steagului maghiar are calea deschisă şi va urma spiritul intolerant cunoscut.

Pe casa comitatului şi a oraşului Cluj, apoi şi a guvernatorului, a fost arborat steagul Ungariei la 20 martie 18488, ca simbol al punctului 12 al programului de la Pesta din 15 martie 1848 şi care prevedea uniunea Transilvaniei la Ungaria. Pe scurt şi clar, era simbolul uniunii, adică al anexării făcute peste voinţa poporului român.

Simbol al uniunii a rămas de-a lungul istoriei, din păcate până azi, dar românii care nu cunosc subtilităţile vexilologiei n-au de unde să ştie.

Între ameninţările proferate asupra românilor din zona Turzii era şi aceea că „vai ălora care vor cugeta numa’ a nu părtini uniunea […] şi nu vor ridica pretutindeni tricolorul [ungar]”9.

Presa maghiară din Transilvania, de altfel, mediatizează intens culorile roşu-alb-verde numindu-le pur şi simplu „steaguri pentru uniune”10.

Alexandru Papiu Ilarian scriind despre intensificarea terorii după adunarea de la Lutiţa, deci după 15 octombrie 1848, consemna: „nimeni nu mai era în securitate care nu purta culorile maghiare”11 deoarece la Lutiţa s-a hotărât „să nu se cruţe nimeni care nu poartă culorile maghiare şi [nu] recunoaşte guvernul maghiar; stârpirea tuturor împotrivitorilor”12.

În timpul revoluţiei de la 1848 şi după aceea, românii au continuat cu obstinaţie să vadă în roşu-alb şi verde simbolul uniunii forţate a Transilvaniei la Ungaria, a trădării şi vânzării ei, culori împotriva cărora şi-au vărsat sângele 40.000 de români nevinovaţi.

Aceasta la 1848.

Să vedem care a fost regimul culorilor româneşti de la instaurarea dualismului austro-ungar şi până la 1918.

Întâi şi întâi, se reactivează legea XXI de la 1848 pe care am menţionat-o mai sus.

După o perioadă destul de lungă în care statul ungar s-a consolidat şi care nu a fost prea cercetată, din 1897 începe o adevărată cruciadă împotriva culorilor roşu-galben şi albastru şi a imnului „Deşteaptă-te Române”!

Am să încerc o scurtă sinteză foarte selectivă din păcate, regretând că nu putem cuprinde şi persecutarea până în 1918 şi a imnului „Deşteaptă-te Române”.

Steag:

– În 1900 – 10 februarie: 24 de flăcăi din Selişte condamnaţi la 12 zile de închisoare pentru că au purtat brâie tricolore (în total 288 de zile).

190228 mai: daţi pe mâna judecătoriei 3 elevi din clasa a VIII-a deoarece au purtat la butonieră steguleţe tricolore.

– În Balinţ (comitatul Caraş-Severin), întru întâmpinarea protopopului care venea să sfinţească biserica nouă, au ieşit călăreţii având câteva steguleţe tricolore. Jandarmii i-au arestat aproape pe toţi. Au început apoi o goană nebună după tricolor printre oameni. Fără pic de sfială au intrat în biserică înarmaţi şi cu pălăriile în cap, apoi pe uşa împărătească chiar şi în altar, scotocind şi răsturnând totul.

1903 – 12 octombrie. În Sf. Nicolae Mare (comit. Torontal) sunt osândiţi de la câte 2 zile închisoare şi câte 100 coroane amendă: Dr. Oprean, preoţii T. Oprescu şi Ioan Petrovici şi învăţătorul I. Lipovan; laolaltă 8 zile temniţă şi 400 coroane amendă pentru tricolor la cheutoare.

1904 – Duminica Paştilor. În Lăpuşnic (comit. Hunedoara) faurul Ion Gavrilă a dus la biserică o lumânare cu panglicuţă tricoloră, care fu confiscată. Îndată după liturghie au sosit la casa lui jandarmii şi notarul, care-i răscoliră toată casa căutând după vreo altă panglicuţă tricoloră, îl bătură şi îl deteră pe mâna judecătoriei.

– A doua zi de Paşti la Botiz (comit. Hunedoara) 8 „căluşari” arestaţi şi descinşi de brâiele tricolore. Pedepsiţi şi amendaţi pentru „agitaţie”.

1906 – 8 august. Solgăbirăul (pretorul) din Ilia Mureşană pedepseşte cu o zi închisoare şi 10 coroane amendă pe Ana Moisescu, Savia Poliac, Neta Poliac, Savia Poliac a lui Mihai şi pe toţi din Ilia, pentru că au avut tricolor românesc la cămeşi.

17 septembrieSurorile Maria şi Simina Boboc din Ilia Mureşană sunt pedepsite de solgăbirăul din Ilia cu câte 5 zile de temniţă pentru că au avut panglică tricoloră în păr.

27 octombrie – Fetiţa Marta Colibaş din Ilia, e pedepsită de pretor cu 10 zile temniţă şi 50 de coroane amendă, pentru că a avut o panglică tricoloră în păr*.

19075 martie – mai mulţi osândiţi şi amendaţi pentru panglici tricolore şi pentru îndemnul „criminal” ca „român cu român să ţină”!

– 1 iulie – „În Făget (comit. Caraş-Severin) la „maialul” copiilor, 2 copii sunt arestaţi şi bătuţi de jandarmi pentru că aveau tricolor la pălărie”.

– 8 iulie – În Brad se bate toba în zi de târg, aducându-se la cunoştinţa tuturor, că purtarea tricolorului românesc va fi pedepsită cu cea mai mare asprime. O femeie din Vaca, purtând tricolor în păr, e arestată şi pedepsită cu 10 coroane.

– 12 iulie – În Petruman (comit. Timiş) jandarmii sfârtecă haina d-rei Sofia Cercel, pentru că în cusătura ei erau şi cele trei culori româneşti: arestează şi descind de brâie pe Octavia Micu şi Viorica Gera. Solgăbirăul le pedepseşte apoi pe tustrele cu o zi de temniţă şi câte 5 coroane amendă.

19085 august – Solgăbirăul din Boroşineu (comit. Arad) pedepseşte pe preotul Ioan Popovici din Buteni cu 5 zile temniţă şi 100 coroane amendă, pentru că hainele copiilor cu sfeşnice la procesiune aveau cheutori din panglicuţă tricoloră.

18 decembrieÎn Orăştie 30 de inşi sunt citaţi la poliţie şi sunt pedepsiţi cu câte 30 coroane şi 2 zile închisoare pentru că la costumul naţional au purtat ici colo culorile tricolorului român.

1910 – „Tribuna” publică un impresionant articol „Măcelul de la Ţălna” – Doi flăcăi ucişi pentru tricolor (în comit. Alba Inferioară, cercul Ighiu). Descinderi în masă de brâiele tricolore a celor ce ieşeau de la biserică13.

3 Iulie – Ion Iancu din Poeni (cott. Alba de Jos) e pedepsit de solgăbirăul din Roşia cu 200 coroane pentru că: pe fruntea calului de la trăsură atârna o panglică roşie, sub ureche era o placă de nichel, care precum spune ancheta „deşi privită de aproape e de culoare nichelului întinat, de departe însă pare galbenă”, iar sub această placă era prinsă o panglică vânătă. Ion Iancu e pedepsit pentru „agitaţie” şi purtarea culorilor unui stat străin.

9 iulie – În Orăştie multă lume la târg. Jandarmii pornesc o goană după tricolor. Zmulg nu numai cingătorile, ci până şi băierile de la traiste bătând şi arestând o mulţime de ţărani, pe care apoi poliţia oraşului îi pedepseşte pentru „agitaţie” în contra statului naţional maghiar.

14 iulie – În Lupşa (cott. Turda Arieş), petrecere şi nuntă. Jandarmii în goană după tricolor năvălesc asupra nuntaşilor, le sfârtecă hainele şi steagul de năfrămi de mătase, care erau legate de prăjină cu o panglică tricoloră. Bat şi arestează.

22 iulie – În Blaj jandarmii descing de brâie tricolore peste 20 de feciori şi fete, şi le fac proces de contravenţie şi de agitaţie.

2 august (Sf. Ilie) – În Olpret (cott. Solnoc Dobâca) jandarmii arestează pentru tricolor pe tinerii Gheorghe Radovan, Augustin Petiş, Flore Ciubăneanu şi Ionuc Pop şi bat până la sânge pe Toader Săbădaş, fiincă acesta n-a vrut să vorbească ungureşte cu ei.

9 august – În Orăştie d-na Anuţa Vlad e pedepsită cu 2 zile temniţă şi 40 coroane amendă, pentru că a purtat brâu tricolor.

1911 – 31 ianuarie – În Năsăud la o nuntă, jandarmii năvălesc asupra oamenilor, fiindcă steagul vorniceilor era făcut din năfrămi roşii, galbene şi albastre, smulg steagul şi-l sfâşie, smulg apoi tuturor tricolorul de pe haine şi le fac proces de contravenţie.

12 Mai – 4 femei din Hodac (cott. Mureş-Turda) sunt pedepsite cu câte 4 zile temniţă şi câte 10 coroane amendă, pentru că au purtat brâne tricolore.

15 Mai – În Ocna Sibiului jandarmii arestează şi descing de brâul tricolor pe copiliţa Paraschiva I. Balteş care venea din câmp cu mamă-sa; o dau apoi pe sama poliţiei unde copila e pedepsită cu 1 zi închisoare şi 5 coroane amendă în bani.

14-16 mai – În Câmpeni iarăşi goană după tricolor. Fete şi neveste bătute, haine sfâşiate. Percheziţii jandarmereşti prin casă. Ancheta ordonată constată într-adevăr mari violenţe săvârşite de jandarmi. Ziarul „Tribuna”, ca spiritele să se potolească, e oficios înştiinţat, că jandarmii vinovaţi vor fi aspru pedepsiţi. N-a fost pedepsit însă nici unul.

7 octombrie – În Lugoj e arestat la Ispas pentru brâul său tricolor, Achim Cioca.

În Săvăghisla (cott. Turda Arieş) în zi de târg jandarmii bat şi descing pe toţi cei cu brâie tricolore.

În Marcovăţ (cott. Timiş) descing şi arestează pe ţăranul Toader Ureche.

În Moneasa (cott. Arad), la o petrecere neputând smulge tricolorul de pe hainele unei domnişoare, fiincă era cusut, sfâşie haina.

În Aiud în mai multe zile de târg acelaşi lucru.

Preuteasa Handrea din Mănărade (cott. Alba de Jos) e pedepsită cu 3 zile de închisoare şi 40 coroane amendă, pentru că a oferit domnului Iuliu Maniu un buchet de flori legate cu tricolor.

În Tisa (cott. Arad) jandarmii descing pe ţărani de brânele tricolore tocmai când aceştia ieşiră întru întâmpinarea episcopului ortodox I. Pap din Arad.

În anii următori situaţia se agravează.

O dată cu începerea războiului datele nu mai pot răzbate afară din Ungaria.

În 1915 de exemplu, se pare că au fost condamnaţi la moarte pentru „trădare de patrie” peste 55 de preoţi români.

Datele adunate de Vasile Stoica sunt lacunare dar preţioase. În gazetele româneşti şi maghiare, cu siguranţă se află mai multe, dar pentru o cercetare serioasă ar trebui înfiinţat un Institut cu cercetători dedicaţi unor astfel de subiecte.

Noi am fost nevoiţi să selectăm şi din ceea ce a cules Vasile Stoica14.

La 1918 Telegraful Român15 descrie „Două serbări”, un fel de izbândă cu steagul tricolor aflat în carcera orăşenească din Sibiu. După 5 ani de detenţie, era acum sfinţit pentru a fi pus să fluture pe magistratul orăşenesc.

Cine-i poate învinui după atâtea suferinţe, de „naţionalism” pe înaintaşii noştri fericiţi că „Războiul mondial s-a sfârşit cu victoria puterilor Înţelegerii cari au luptat pentru ideile democraţiei şi umanităţii?”

E un fel de moment simbolic.

Apoi vin anii 1940-1944 la care s-a ajuns cu paşii mărunţi ai revizionismului şi trădările cozilor noastre de topor.

Din nou tricolorul românesc va fi în suferinţă şi încă întruna şi mai cruntă decât înainte de 1918.

Citiţi literatura Refugiului şi veţi întâlni momente de necrezut.

Tot simbolic, îl vom menţiona doar pe cel de la Zalău din 26 octombrie 1940, când „şase fruntaşi români de la Aghireş au fost purtaţi pe uliţi, cu tricolorul românesc ţintuit în cuie pe spatele gol, însângerat”16. La fel ni se pare şi cel povestit de Nicolaie Şteiu care-mi vorbea despre un român din Morlaca obligat să mănânce un steag românesc.

E bine să cunoaştem şi speranţele acestor revozionişti care într-o poezie despre reluarea Banatului sub cizmele lor, cântau în 27 octombrie 1941, că „Horty, Hitler şi Mussolini vor aranja şi restul, şi aceasta”.

În ceea ce priveşte Clujul, cine mai ştie astăzi vre-un vers din cântecul „patriotic”, „Clujul unguresc?”

Ei bine, iată câteva:

„Oricum te-ar fi numit nicicând nu ai fost altul,

Întotdeauna ai fost unguresc, frumos şi bogat Cluj.

Oricum ţi-ar fi botezat pieţile şi străzile,

Cei ce le căutau ungureşte le găseau.

Casele ţi-au fost pavoazate cu alte culori

Ochii noştri însă vedeau doar roşu, alb şi verde,

………………………………………………………………………….

Pietrele toate însă vorbeau numai ungureşte”17.

Şi ca să înţelegem şi mai bine tendinţele neprietenilor (cărora li se spune şi „fraţi”), să menţionăm că atunci când în 10 aprilie 1946 o delegaţie maghiară în frunte cu primul ministru Nagy Ferencz s-a dus la Stalin să ceară Transilvania, i-a declarat acestuia „cât de mult apreciază ungurii politica Uniunii Sovietice şi meritele tovarăşului Stalin”18 şi că „Ungaria nu urmăreşte nici un fel de scopuri naţionaliste şi şoviniste”!?

Politicienii români din trecut (mai ales Nicolae Titulescu şi Petru Groza) ştiau că punctul forte al politicienilor maghiari este duplicitatea (!). Bine ar fi ca şi azi să ştie, pentru că numai cu o astfel de caracteristică, atitudinea lor îi determină să vadă mereu „paiul” din ochii celuilalt şi niciodată „bârna” din proprii ochi.

Ioan Slavici spunea undeva în eseurile sale despre unguri că „orice lege fie ea oricât de bună, dacă nu conţine privilegii pentru maghiari, ea e o lege proastă”.

Interesant este că unicul partid etnic din Europa, cel de la noi, pentru campania de alegeri din 6 iunie 2004, a tipărit 50.000 de fluturaşi (prospecte) cu numele ungureşti a 105 străzi din Cluj (exact ca-n cântecul „Clujul unguresc” de mai sus).

Oare tot ce se întâmplă la noi în ţară din 1989 şi până azi este şi un rezultat al activităţilor iredentiste şi revizioniste care de fapt nu mai sunt urmărite şi cu atât mai puţin pedepsite?

Destructurarea României este, cum se vede cu ochiul liber, în plin avânt. Cine nu mă crede, să se uite la emisiunea lui Sabin Gherman şi la concursul de lucrări: „Suflet ardelean” şi va înţelege că se sapă din greu, şi intens la a se creea o falie (de orice fel) între români! Cozilor de topor nu le-a mers niciodată mai bine. Mă gândesc şi la cei de tipul conferenţiarului Marius Diaconescu care vrând să ajungă profesor îl face pe Avram Iancu „criminal!” De fapt exemple mai sunt, dar nu merită spaţiu tipografic, aşa cum nu merită nici nulităţile care l-au atacat şi îl atacă încă pe Mihai Eminescu!

Şi ca să revenim la steagurile noastre, pe care o altă „coadă de topor” le numeşte „cârpe” iar pe eroica Sabina-Elena „proastă mică” şi „xenofobă” într-un articol mizerabil din revista „22”19 şi care pe deasupra este şi foarte prost scris, vom reproduce pasionata poezie a lui Şt. O. Iosif care, nu ştiu de ce, am certitudinea că deşi clasică nu mai figurează în nici un manual de şcoală din România:

Cântecul Steagului20

Steag, ce mai păstrezi în cute

Urma gloriei trecute,

Astăzi poţi desfăşura

Flamura ori-unde-ţi place,

Zid de săbii îţi vom face

Toţi, – şi te vom apăra!

Vino, sfânt simbol, şi du-ne

Cum ne-ai dus şi-n vremi străbune

Sub Ştefan şi sub Mihai;

Umple căile de larmă,

Praf şi zăngănit de armă,

Tropot şi nechez de cai!

Sune goarna, urle tunul!

Cu iubire, toţi ca unul

După tine vom zbura!

La izbândă sau la moarte,

Cum va fi ursit de soarte,

Înainte marş! Ura!

Şt. O. Iosif

În final, am conştiinţa împăcată că în calitate de istoric integru mi-am făcut datoria şi am demonstrat obiectiv, sine ira et studio,„bârna” este mult mai groasă şi mai perfidă decât „paiul” şi că din istorie mai trebuie să şi învăţăm deoarece, în cazul în care se repetă (chiar pe alte baze şi în alte împrejurări) pe termen lung, tendinţele de bază, rămân aceleaşi.

Dr. Gelu NEAMŢU

17.IV.2013


1 Formula As, XXIII, nr. 1057, (6), 14-21 feb. 2013, p. 3.

2 Aurelia Bunea, Steagul poporului roman din Transilvania în revoluţia din anii 1848-1849, în Anuarul Inst. de Ist. din Cluj, XII, 1969, p. 37-51.

3 Deak Imre, 1848 a szabadságharc törtenete levelekben ahogyan a Kortársak látták, Budapest, 1942, p. 58.

4 Documente. 1848, I, doc. 202, p. 315.

5 Orientul Latin, I, nr. 31 din 13 iulie 1874, p. 121-122.

6 Enea Hodoş, Din corespondenţa lui Simion Bărnuţiu şi a contemporanilor săi, Sibiu, 1944, p. 119-120.

7 Dilema veche, VIII, nr. 397 din 22-29 septembrie 2011, p. 3: A. Pleşu, Psihologia imnului naţional şi p. 11, M. Iordănescu, Cu imnul înainte.

8 Revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania, Bucureşti, 1977, vol. I, p. 101-102.

9 Biblioteca Academiei Române, Bucureşti, Ms. Rom., 1058, f. 53-57.

10 Erdélyi Hiradó, nr. 273 din 1848.

11 B.A.R., Ms. Rom, 1061, f. 237-242.

12 Al. Papiu Ilarian, Istoria românilor din Dacia Superioară, schiţa t. III, Sibiu, 1943, p. 73.

* Unii vor spune că întâmplarea s-a petrecut în 1906 şi nu în 2013. Întrebarea rămâne totuşi, în 1906 nu se ştia nimic despre “drepturile omului” sau despre omenie, cum îi spun românii?

Dar în 1918? Şi câte nu s-au întâmplat de atunci! Nu avem atâta spaţiu să descriem câte steaguri româneşti au fost arestate şi băgate la carceră pentru viitoarele procese antiromâneşti pe care sperau să le facă, dar nu le-a ajutat Dumnezeu!

13 Tribuna, XIV, nr. 177, 3 sept 1910, p. 2-3.

14 Vasile Stoica, Suferinţele din Ardeal, Ediţia a III-a, Cluj-Napoca, 1994, S.C. “Murion Impex” S.R.L.

15 Telegraful Român, LXVI, nr. 130 din 21 nov. (4 dec.) 1918, p. 3.

16 Limes, II, nr. 3-4 (7-8), 1999, p. 243.

17 Cornel Grad, Documente. Ungaria mare cu orice preţ. Un document al SSI din iulie 1942, în Acta Musei Porolisensis, XVI, Zalău, 1992, p. 471.

18 Din Problema transilvană. Disputa teritorială româno-maghiară şi URSS, 1940-1946. Documente din Arhivele ruseşti. Sub redacţia prof. univ. dr. Onufrie Vinţeler şi conf. dr. Diana Tetean, în curs de apariţie la Editura “Eikon”, Cluj-Napoca, 2013.

19 Sorin Ioniţă, “Jeanne d’Arc de Covasna sau războiul celor două cârpe” în “22” nr. din 26 martie 2013.

20 Românul, X, nr. 30 din 27 iul. 1913, p. 1.

Arhivă