ROMÂNI ŞI UNGURI: SĂ NE CUNOAŞTEM MAI BINE…
Pe canalele de televiziune, în ziare, în
reviste, auzi sau citeşti despre români care au
furat, au ucis sau au făcut alte rele, ceea ce te duce
cu gândul la trista constatare: „românul e hoţ”,
„românul e leneş”, „românul e rău” ş.a.m.d.
Oare chiara şa să fie?
Despre ungur nu auzi aşa ceva.
Eventual câte-o exclamaţie: „ungurul e
harnic”, „e serios”,… „e patriot”… Şi nu ştiu cum
se face, că, dacă spui despre român că „este
patriot”, iese ca arma de la Cugir de pe vremuri,
„oricum o asamblezi, tot mitralieră iese”… aşa şi
românul, în loc de „patriot”, iese „naţionalist”…
În asemenea condiţii, orice concurenţă cu
vecinul de la vest este pierdută din start.
Oare chiar aşa să fie?
În câteva rânduri, haideţi să aruncăm o
scurtă privire şi în „sufletul poporului maghiar”…
chiar cu riscul de a fi etichetat… „naţionalist”…
În vara anului 1870, redactorul Convorbirilor
literare, Iacob Negruzzi, cucerit de poezia lui
Eminescu, vine la Viena pentru a-l cunoaşte pe
genialul poet.
Locul unde ştia că-l va întâlni pe
Eminescu era desigur cafeneaua Troidl atât de
frecventată de studenţii români din Viena şi
apreciată pentru abundenţa ziarelor din monarhie
şi din lumea largă1.
După întâlnirea cu Eminescu, era
inevitabilă şi întâlnirea cu apropiatul prieten al
acestuia, Ioan Slavici. Ca-ntre români, urmează
nesfârşite discuţii între cei trei care dezbat printre
altele deosebirile de caracter dintre români şi
maghiari. Era o temă care se bucura de interesul
celor doi studenţi români (Eminescu abia
publicase în Federaţiunea cele trei articole
semnate Varro – Să facem un congres, În unire e
tăria şi Ecuilibrul. Pentru cel din urmă, Eminescu
a fost împrocesuat de judele de instrucţie în
afacerile de presă ale tribunalului distructului
Pesta2). Se pare că în Ecuilibrul, Eminescu a
folosit date din materialul adunat de către Ioan
Slavici despre armata monarhiei3.
Din discuţii a mai reieşit că nu numai
Eminescu şi Slavici erau interesaţi în a cunoaşte
mai adânc spiritul maghiar, ci şi Iacob Negruzzi,
ceea ce însemna de fapt cercul junimist şi în sens
mai larg, tema ar fi putut fi de interes, în general,
şi pentru cititorii Convorbirilor literare.
În legătură cu acest subiect delicat, Iacob
Negruzzi, ar fi dorit chiar şi o comparaţie între
spiritul maghiar şi cel al românilor. Dezbaterea
asupra studiului propus de I. Negruzzi, s-a încheiat
cu trecerea realizării lui în obligaţia lui Ioan
Slavici, care în afară de faptul că-i cunoştea până-n
rărunchi pe unguri (între care a crescut şi ale căror
şcoli le-a frecventat), vorbea impecabil limba
maghiară4, simţindu-se totodată atras şi de
cercetarea sociologică şi psihologică (aşa cum
recunoştea el mai târziu, în timpul redactării
acestei lucrări).
Proiectul îl realizează cu greu, cu
întreruperi, amânări şi mari întârzieri, între 1871 şi
1873, în mai multe numere din Convorbiri
literare5, sub titlul Studii asupra maghiarilor,
împărţite astfel: I. Punct de purcedere, II. O
privire peste trecut, III. Individualitatea maghiară,
IV. Cultura maghiară, V. Constituţiunea
maghiară. Guvernul maghiar, VI. Noi şi
maghiarii. Acest capitol e împărţit în două: A)
Raport psihologic şi B) Raport politic. În
continuare dispune şi de o Încheiere cu interesante
concluzii.
Între timp, publică în Albina6 O mică
întregire la Studii asupra maghiarilor sub titlul:
Politeţea maghiară.
Pentru deceniul VIII al secolului al XIXlea este un studiu extrem de modern de Imagologie
comparată, fapt destul de neobişnuit pentru o
vreme când o astfel de analiză nu constituia o
modă cum pare să fi ajuns astăzi. Caracterul
unilateral al cercetărilor imagologice de acest fel,
poate fi constatat şi numai prin parcurgerea
bibliografiei de specialitate. (Şi dacă tot am făcut
această remarcă, se impune să precizăm totuşi că
cercetarea imagologică de azi se referă aproape
exclusiv la imagologia privind pe români. Nu veţi
găsi cercetări imagologice privind pe maghiari. Nu
ştim nici un caz în care cineva să fi preluat
cercetarea lui I. Slavici şi s-o fi dus mai departe;
cu atât mai puţin vom găsi vreo cercetare în care
să se facă vreo comparaţie între imaginea celor
două popoare).
Pentru a redacta aceste studii Ioan Slavici
a citit şi s-a documentat enorm. A făcut-o însă şi
ca politicienii români să ştie cum să trateze cu
maghiarii deoarece nu este un secret pentru nimeni
că în diplomaţie, în viaţa politică ş.a.m.d. este
esenţial să cunoşti cât mai bine individualitatea şi
psihologia partenerului.
Aceasta explică şi avalanşa de studii
imagologice de după 1989 în care românul este
disecat până în măduva oaselor pentru a-l face cât
mai bine cunoscut, chiar şi în reacţiile cele mai
intime, pentru a deveni o adevărată carte deschisă,
fără secrete, în mâna oricărui partener străin care
să-i poată exploata cât mai eficient eventualele
slăbiciuni şi care să poată folosi în acelaşi fel şi
eventualele calităţi. Abia la 37 de ani după
lucrarea lui I. Slavici despre Noi şi maghiarii,
unde între protagonişti erau românii ardeleni,
Constantin Rădulescu-Motru, în 1910, descrie
Sufletul neamului nostru. Calităţi bune şi defecte7
însă privind în special pe românii extracarpatici,
într-o celebră conferinţă cerută la Ateneul Român.
Comparând cele două lucrări, constatăm că între
ele apar o serie de deosebiri, care ar merita să le
studiem într-o cercetare viitoare.
Pentru a mă documenta cu ocazia acestui
demers, am căutat în bibliografia contemporană
ceva despre Sufletul maghiarimii ardelene.
La doi ani după publicarea ultimului
capitol din Studii asupra maghiarilor, în ziarul
Orientul Latin8 din Braşov, apare o lucrare amplă
intitulată Românii şi maghiarii, fără autor (dar din
corespondenţa Lapedatu, Densuşianu şi Teofil
Frâncu reiese că toţi trei au contribuit la ea)9 care
nouă ni se pare că în unele părţi se inspiră şi din
lucrarea lui Ioan Slavici. În plus, are un
comentariu interesant privind studiile de
imagologie privind pe români. După Orientul
Latin expunerea slăbiciunilor acestora la
cunoştinţa partenerului duce la o mai lesnicioasă
manipulare a lor, dându-le posibilitatea străinilor
să provoace chiar în sânul acestora neînţelegeri şi
dezbinări, şi astfel să îi sfărâme cu propriile lor
arme.
Avertizează că „Siguranţa şi netemerea ce
i-o procuri faţă de tine, după ce l-ai lăsat, d-oparte
să te studieze până în rinichi, să-ţi descopere
slăbiciunile şi să le adaoge”, ar putea să dezbine
puterile românilor. Procedând în acest fel se face
posibil să li se infiltreze românilor pe toate căile şi
cu toate mijloacele demoralizarea şi să li se corupă
simţul „de drept şi demnitate naţională”, preţ de
mai multe generaţii10.
Despre cum a evoluat împlinirea
proiectului din vara anului 1870 găsim date
valoroase şi în corespondenţa lui Mihai Eminescu
cu Iacob Negruzzi. Acestea sunt, desigur, pentru
specialişti.
În fine, la 8 martie 1873, din Arad, Slavici
îi scrie uşurat lui Negruzzi că a terminat şi ultima
parte din Studii asupra maghiarilor. Şi cu aceasta
să vedem foarte pe scurt care este imaginea
maghiarului văzut de Ioan Slavici între 1870-1873.
Mai întâi maghiarii sunt un popor
alcătuitor de stat, au o conştiinţă naţională
exacerbată şi respingând în parte unele influenţe
europene, ei îşi păstrează o excepţională
originalitate.
Acum 1000 de ani maghiarii au intrat în
Europa păscând şi prădând ca un popor „sălbatec,
liber şi neînfricat”, astăzi „ară, seamănă şi seceră”,
„se ocupă cu industria, cu comerţul, cu literele”.
Acesta, remarcă Slavici este rezultatul influenţelor
europene. Împrejurările sociale ale Europei i-au
constrâns pe maghiari la o viaţă şi la o gândire
nouă, iar astăzi, îi vedem lângă noi ca pe o naţiune
europeană.
Slavici are şi rezerve. Maghiarii au şi
rezistat influenţelor europene, pentru că ei şi-au
păstrat o oarecare originalitate asiatică „până în
cele mai neînsemnate trăsături”, ceea ce conferă
maghiarilor „O antipatie naturală”, faţă de
europeni. Dar această „antipatie”, Slavici o
percepe ca pe o laudă, pentru că o consideră a fi un
fel de „garanţie a originalităţii” lor.
Ioan Slavici examinând asiaticitatea
maghiarilor conchide că ei sunt un popor oriental,
cu fantezie bogată, cu zel extravagant şi cu afecte
extreme.
Slavici revine din nou la acel „szilay”
(intraductibil) prin care „maghiarul exprimă
deodată, ce noi nu suntem în stare prin perioade
întregi. Toate extremităţile afectelor bune şi rele
limba maghiară le exprimă prin acest singur
cuvânt. În realitate «szilay» nu-i decât atributul
calului bun şi sănătos; maghiarii au făcut însă
abstracţiune din el şi azi îl vedem figurând
pretutindenea. Viforul turbat e «szilay fergeteg»;
pasiunile viforoase sunt «szilay képzelem», o
vorbire plină de pasiune e «szilay berséd». Aşa
merge apoi asta până la nemărginire. «Szilay» va
să zică extremitate în toate”.
După ce a explicat principalele sensuri ale
lui «Szilay», precum şi importanţa deosebită a
acestei noţiuni, Slavici susţine că maghiarul e cel
mai bine caracterizat dacă zicem că el e „szilay” în
toate, făcând apoi o afirmaţie care poate părea
paradoxală: maghiarul e demn de compătimire în
virtuţile sale şi demn de admiraţie în viciile sale.
Explicaţia asta susţine Slavici, că în „caracterul lui
[al maghiarului] vedem cele mai frumoase virtuţi
publice şi private schimbându-se repede şi
nemijlocit în pasiunile cele mai mârşave”.
După care, analizează cauzele
naţionalismului maghiar exacerbat. Şi spune:
„Înconjurat fiind maghiarul de cele mai eterogene
elemente, conştiinţa naţională se dezvoltă în el mai
mult decât în oricare naţiune a lumii civilizate:
oricare maghiar, de la aristocratul încarnat până la
ţăranul fălos, simte, cum că el e parte a unui
întreg; şi conştiinţa aceasta comună e adeseori aşa
de puternică, încât e în stare de a absorbi chiar şi
conştiinţa individuală.
Şi totuşi, naţionalismul maghiar e mai
departe de idealul naţionalismului decât oricare
altul: el a căzut în extremităţi şi nu e mai mult
virtute, ci viciu: – cea mai frumoasă virtute, viciu!
Naţionalismul maghiar se manifestă în
două forme; în o preţuire preocupată a tot ce e
maghiar; şi în o dispreţuire oarbă a tot ce e străin şi
nemaghiar.
Un dispreţ amestecat c-o adâncă
compătimire îl ocupă pe fie-ce om serios văzând
divinizarea oarbă cu care maghiarul voeşte a da un
nimb sublim la tot ce e maghiar*. «Magyar» e
pentru maghiar sinonim cu «perfect», tot ce e
maghiar e mai bun; şi tot ce e mai rău, prin aceea
că e maghiar, devine cât se poate de bun, –
«Magyar» va să zică idealul omului sau celui mai
perfect om.
Să luăm însă câteva forme concrete, câteva
expresiuni mai generale ale limbii maghiare, în
care vom vedea apriat reflexul acestui naţionalism
divinizator:
Magyar Isten ca să zică D-zeu maghiar şi
va să-nţeleagă: D-zeu adevărat.
«Magyari vílaga» «lume maghiară» «lume
fericită».
«Magyar élet» «viaţă maghiară» «viaţă
fericită».
«Magyar jog» «drept maghiar» «drept
bun».
«Magyar igazság» «dreptate maghiară»
«dreptate sfântă».
«Magyar szabadság» «libertate maghiară»
«libertate adevărată».
«Magyar ebéd» «prânz maghiar» «prânz
mănos».
«Magyar beszél» «vorbeşte maghiareşte»
«vorbeşte logic, bine, frumos».
«Amúgy magvarosan» «sieşi maghiareşte»
«cum se cade».
Să fie destul dintre multe aceste puţine,
cred că şi prin acestea noţiunea va fi destul de
clarificată”.
Ioan Slavici mai oferă o serie de exemple
savuroase cum „francezii au câştigat Alsacia
luptându-se «ungureşte» sau parizienii au luptat cu
un eroism «adevărat maghiar» ş.a.m.d. şi aceasta,
precizează el, „nu-i maliţie la maghiari, e o
preocupaţiune nemăestrită, maghiarul nu poate
pricepe lucrurile într-alt chip decât cum le
pricepe”.
Slavici mai povesteşte apoi şi din
experienţa sa de viaţă. Relatează o conversaţie cu
mai mulţi intelectuali maghiari pe marginea
ştiinţei la germani şi maghiari: „După o dispută
lungă şi viforoasă am putut izbuti ca oamenii să-
* Aceasta este şi “meteahna” pe care a constatat-o
I.L. Caragiale, pentru naţionalismul maghiar. Vezi
săpunul învelit în roşu, alb şi verde.
Ei nu
găsesc niciun motiv logic, de ce să poată scrie un
german mai bine decât un maghiar; ca şi când
maghiarul n-ar fi tot aşa om ca şi germanul!” şi
comentează în continuare: „Până aici ajunge cel
mai nepreocupat maghiar, – ba încă merge şi mai
departe. El îmi va concede cum că Théatre français
şi teatrele de curte ale Germaniei sunt foarte bune;
nu poate însă nicidecum pricepe, cum pot fi
acestea aşa de bune ca maghiar nemzeti «szinház».
Voltaire, Rousseau, Victor Hugo, Goethe,
Schiller, Kant şi Schopenhauer pot fi oameni
foarte cuminţi şi de treabă; însă n-au putut fi un
Petöfy, un Vörösmarthy, ori ceilalţi luceferi
maghiari”.
În ce priveşte poziţia faţă de istorie a
maghiarilor, I. Slavici nota:
„Mai curioasă decât toate e credinţa
istorică a maghiarilor. Attila, Arpad, Kinizei şi
Hunyady sunt focularele istoriei întregii lumi.
Aceştia au fost «magyar kösök» va să zică eroi în
înţelesul adevărat al cuvântului. Vom vedea apoi
fapte de însemnătate europeană puse în cadru
maghiar şi bărbaţii de frunte ai istoriei universale
lăudaţi prin aceea, că faptelor lor li se pune
atributul «maghiar».
O altă faţă a naţionalismului – şovin
maghiar derivat dintr-o prea mare încredere în sine
este dispreţul faţă de popoarele conlocuitoare.
„Maghiarul nu urăşte pe nime (afară de
neamţ); el dispreţuieşte numai. Toate popoarele
conlocuitoare cu ei au unul ori mai multe atribute
dispreţuite de aceştia; ei au pentru fiecare naţiune
o colecţie de anecdote batjocoritoare; ba chiar şi
însuşi numele simple ale naţiunilor din Ungaria
sunt în limba maghiară atribuite şi predi[cate] de
batjocură.
Aşa se zice d. es:
A német hunczut = neamţul e blăstămat
Az oláh naponsült = românul e fript la
soare
A rácz vad = sârbul e sălbatec.
A tot nem ember = slovacul nu-i om.
A zsidó búdös = jidanul pute
Bugyogós sváb = şvab cu fundoi
Medve = urs = român
Piszkos = spurcat = slovac
Cseh = bohem = gunoi de om etc.
De aici vine apoi, că voind maghiarii să se
batjocorească unul pe altul îşi atribuiesc numele
cutărei naţiuni vecine.
Te oláh medve! Te vadrácz! Te tót! =
Ebadta németje! Csehczo! Etc. De aici provin cele
mai multe capete sparte.
Urmarea acestei înjosiri sistematice fu, că
din partea vecinilor ei se priviră ca un ce mai înalt,
ci că şi din partea vecinilor ei fură priviţi tot
asemene. Românii, sârbii şi slovacii se ruşinară de
numele lor până în timpii mai recenţi; iar cât
pentru nemţi, jidani, rusneci şi o mare parte a
slovacilor, nici azi nu este pentru ei v-o insultă mai
mare decât de a le zice că sunt ceea ce sunt. Din
cauza asta românii pretind de a fi numiţi
«románok» în loc de «oláhok» şi serbii «szerbek»
în loc de «ráczok». Tristă e logica care-i ascunsă
în această pretenţiune: de aceste cuvinte e legată
suvenirea unei înjosiri naţionale**.
Acesta e caracterul public al maghiarului.
Cel mai nalt principiu al lui e naţionalismul (sb.n.
G.N.). Maghiarul e patriot mare; ne înşelăm însă
dacă credem că patriotismul său e patriotism
adevărat; el nu e decât atunci patriot, când poate
identifica patriotismul cu naţionalismul (sb.n.
G.N.).
«Magyar haza» e pentru el sinonim cu
«magyar nemzet»; – atunci când aceste două nu
pot fi sinonime, maghiarul e naţionalist şi nu
patriot, e maghiar şi nu ungurean; fie o instituţiune
cea mai favorabilă pentru binele public, maghiarul
e inamicul ei până la moarte, dacă ea nu
favorizează totodată şi interesele particulare ale
naţiunii maghiare.
În viaţa sa socială – privată maghiarul e pe
atât de amabil pe cât e de periculos. Nu este doară
popor ale cărui petreceri să fie mai cordiale, mai
plăcute şi mai nesilite decât ale maghiarului: el e
sincer până la extremitate, ospitalier în înţelesul
adevărat al cuvântului şi amical fără nici o
rezervă”. […] „Fantezia lui vie, sufletul plin de
simţiri, inima generoasă, fac societatea
maghiarului foarte plăcută. Pretutindeni unde el
apare în societate cu însuşirile acestea, el e o
arătare binevenită.
Să nu pierdem însă nicicând din vedere că
maghiarul e asiatic. Afectele lui sunt viforoase, dulceaţa lui e nesigură şi periculoasă. El nu are
simţăminte ci numai pasiuni. Un cuvânt nevinovat,
un gest neînsemnat e în stare să producă o
revoluţiune în toată fiinţa lui pân-aci amabilă şi să-
l puie într-un moment, într-o stare psihică, pe care
germanul o caracterizează aşa de bine prin vorba
«unzurechnungsfähig». Şi aci nu este vorba de
clase ori de cultură.
Nu este petrecere, joc, ori ospăţ ţărănesc,
care să nu înceapă cu sărutări şi să nu sfârşească
cu capete sparte. Am văzut apoi advocaţi
pălmuindu-se înaintea tribunalului cu ocaziunea
apărării cauzelor, şi aristocraţi spărgându-şi
capetele cu tacul de biliard. Toate acestea nu sunt
un scandal, ci numai scene simple: oamenii se
împacă şi petrec mai departe.
Naţionalismul e atmosfera maghiarului în
viaţa privată tocmai ca-n cea publică, scenele
neplăcute se nasc mai cu seamă din el. E destul a
zice d. es. cum că un român, german sau oricare
altul e om de treabă spre a strica o petrecere
maghiară. Maghiarul în privinţa asta e foarte
sensibil. Încât pentru conştiinţa de drept, în
maghiar nu e dezvoltată decât conştiinţa de drept
public: fiecare maghiar îşi cunoaşte drepturile
publice, el fură însă şi ucide fără a-şi face
scrupule.
Ambiţiunea şi aroganţa, cele două
fundamentale însuşiri ale maghiarului sunt în
strânsă legătură cu naţionalismul lui. Deja în
arătarea exterioară a lui vedem exprese aceste
însuşiri. El umblă cu capul pe sus, cu faţa senină;
are o privire liberă – adeseori impertinentă, un
umblet sigur şi peste tot gesturi şi maniere
afectate; asupra vorbirei şi conduitei lui planează
înfumurarea; cu un cuvânt, el nu se sfieşte
nicicând de-a exprima prin faptă ori cuvânt, că el e
în conştiinţa mărimei sale şi a mişeliei celorlaţi***.
*** Slavici putea găsi în presă chiar autoaprecieri
maghiare care să dezvăluie şi aspecte negative ale
profilului lor spiritual şi atunci şi mai târziu.
Una dintre cele mai sincere dezvăluiri a fost
mărturisirea din Egyetértés în numărul de la 14
iunie 1899: “Noi maghiarii stăm foarte ciudat în
ceea ce priveşte excesele de putere, vătămarea
libertăţii personale şi volnicia, îndată ce nu este
vorba despre eul propriu”. […] Precizându-se: “În
fiecare din[tre] noi zace o bună doză din firea
tiranului. În unii mai mică, în alţii mai mare. Mai
mare este în noi înclinarea spre a porunci, decât a
asculta. Dacă avem modru şi dacă ni se dă puterea
în mână, încercăm şi noi de noi pentru a ne
validita propria voinţă. Cu dreptul altuia nu prea
Aşa e maghiarul ţăran de la plug şi aşa aristocratul
din parlament. Faţă de aceste însuşiri ale naţiunii
sale, unul din cei mai deşteptaţi maghiari zicea cu
câţiva ani înainte: «nu ştiu, e ţăranul maghiar mai
mare aristocrat, ori aristocratul mai mare ţăran».
(«Nem tudom nagy obb aristocrata e a magyar
paraszt, vagy nagyobb paraszt a magyar
aristocrata»)****.
Din aceste puţine observaţii ne vom putea
compune întregul individualităţii maghiare*****. Să
nu condamnăm pe aceşti oameni, căci ei sunt
demni de compătimire; – nu este doară naţiune, în
care să se întrunească atâtea virtuţi frumoase, ca în
această naţiune asiatică, însă virtuţile ei sunt urcate
până la acea extremitate unde o virtute devine
viciu, – şi de asta trebuie să-i plângem. Atâta spirit,
energie şi curaj, atâta putere de faptă se pierde la
aceşti oameni în viforul pasiunilor!
Aceşti oameni nu pot fi pentru mine şi mai
cu samă pentru societate un pericol. Ei sunt şi aş
putea zice că după stingere fiinţa lor nu va lăsa
ne batem capul, şi dacă suntem destul de tari, nu-l
respectăm”.
**** Chiar o mare personalitate a maghiarilor, cum
a fost Pusztai, când vine vorba despre caracterul
naţional al naţiunii sale, recunoaşte că acesta este
“compus din o mare cantitate de vanitate, făloşie
şi manie de a se mândri, care însă nici decât nu
este asemenea cu acea frumoasă virtute care
îndeamnă la fapte mari, şi nu are nimic a face cu
măreaţa încredere în sine a naţiunilor mari, cari au
săvârşit de acele fapte”. (Tribuna, Arad, XI, nr. 90
din 20 apr./3 mai 1907, p. 3).
***** Este util să ştim că încă la 1848 Gazeta de
Transilvania (XI, nr. 87 din 23 oct. 1848, p. 350),
încercând să explice izbucnirea războiului civil
notează: “turbata trufie a ungurilor e preste tot
unica şi singura pricină a nenorocirilor patriei”.
Această “turbată trufie” fusese răspândită în
Ungaria şi Transilvania de către ideile intolerante
ale lui Kossuth Lajos. Şi credem că nu e de prisos
să aflăm părerea lui Ioan Slavici despre
kossuthism (care a făcut atâta vreme parte
integrantă din individualitatea maghiară), ca mod
de existenţă; iată cum îl vede el: “Kossuthismul e
şi el o pornire împotriva desfăşurării fireşti: ceea
ce a voit Ludovic Kossuth şi ceea ce voesc
închinătorii lui de azi, n-are să se întâmple
niciodată, iar ceea ce ei voiesc să împiedice, se va
întâmpla neapărat mai curând ori mai târziu, căci
e în natura lucrurilor să se întâmple. [Aceasta este
şi una din numeroasele sale predicţii privind
unirea tuturor românilor] (Tribuna, Arad, XIII, nr.
200 din 17/30 sept. 1909, p. 1)
nici o urmă. «A magyar szalma tuz» (maghiarul e
foc de paie) o zice foarte caracteristic proverbul
lor poporal, în ei nu este nimic adevărat, nimic
permanent; în întreaga lor fiinţă nu este nici o
putere intrinsecă. E frumos însă acest caracter
pentru acela care-l priveşte din depărtare, fără ca
prin o nenorocită coincidenţă istorică, să fie silit a
purta şi neplăcerile lui. Ei sunt asemenea acelor
fenomene trecătoare ale naturei, care cu atâta sunt
mai frumoase, cu cât sunt mai trecătoare, ca
curcubeul, ca aurora boreală. În aceste însă nu e
nimic real, nimic, adevărat, ele nu sunt în urma
urmelor decât o părere. Studiaţi caracterul maghiar
şi veţi găsi că e floare foarte bizară, cari nu are nici
în natură nici în împrejurimile ei sociale suficiente
condiţiuni de existenţă; un edificiu fără temelie, un
ce în fine, care poartă germenii pierii sale sub un
văl frumos şi înşelător. Nu-l iubiţi, nu-l urâţi:
admiraţi-l – şi-l deplângeţi”.
Fey László a „îndrăznit” să scrie în 22, XI,
2001, nr. 20, un articol intitulat: Rădăcinile
şovinismului maghiar antiromânesc.
Urmarea a fost că în presa maghiară şi în
presa maghiară de limbă română s-a declanşat un
tărăboi imens (de către un nespecialist, evident),
deşi dl. Fey László n-a atins nici măcar cu „o
floare” susceptibilităţile maghiare.
Şi m-am gândit: dacă domnul Fey László,
bine intenţionat, a fost tratat în acel mod, cum va fi
oare tratat marele nostru scriitor ardelean Ioan
Slavici, care i-a cunoscut atât de bine pe maghiari,
i-a înţeles, i-a iubit şi i-a respectat. Aceasta în
ideea că şi din dezvăluirile sale se pot depista
multe din rădăcinile şovinismului maghiar
antiromânesc.
Valoroasă rămâne însă concluzia lui Ioan
Slavici că „va veni o vreme, când va trebui să
lucrăm împreună”.
Un aspect neglijat de I. Slavici, l-a studiat
un mare cunoscător al sufletului maghiar, Nicolae
Vasiu.
În cartea d-sale, Consideraţii asupra
evenimentelor naţionale…, Ed. Napoca Star, 2014,
analizează ipocrizia maghiară şi scrie (p. 366-
367): „Oameni cu două feţe sunt mulţi în lume, dar
popoare asemănătoare cu acest tip de oameni sunt
puţine. Poporul maghiar în istoria sa milenară din
Europa a creat o adevărată şcoală a ipocriziei,
având mari beneficii teritoriale de pe urma ei.
Şcoala ipocriziei a încercat să-i prindă pe români
în mreaja sa, începând cu secolul al XIV-lea, prin
Biserica romano-catolică şi prin cea protestantă.
Şcoala ipocriziei a căutat să-i domine pe
români prin sărăcia impusă lor de clasa
aristocratică maghiară feudală, începând cu secolul
al XVIII-lea. Şcoala ipocriziei a pus ca factor
inhibitor în calea progresului românilor limba
maghiară, începând cu sec. al XIX-lea.
Şcoala ipocriziei a transformat ideile
generoase ale umanităţii: libertatea, egalitatea,
fraternitatea, începând cu 1848, în zăbrele ale
închisorii în care trebuia să piară naţiunea română,
contopindu-se în masa ungurească, incapabilă de a
se înmulţi în mod natural.
Şcoala ipocriziei i-a adus, ca primă
recompensă a minciunilor de tot felul, prin
Dictatul de la Viena din 1940, Ardealul de Nord.
Şi prin practica ipocriziei au căutat, după ce s-au
luptat cu arma-n mână, alături de fascişti şi
hitlerişti, până în ultimul ceas, împotriva
popoarelor ce au dorit să trăiască în libertate şi
prosperitate, – să câştige bunăvoinţa şi sprijinul
statului puternic, care era Uniunea Sovietică,
pentru a face din Ardeal o citadelă a
maghiarismului şi o provincie înstrăinată de
destinul comun cu românii.
Spre acest scop ungurii au recurs la toate
mijloacele de captare a statelor învingătoare în cel
de-al doilea război mondial, cum i-am văzut:
calomniind, minţind şi adulând, după circumstanţe
şi nevoi”.
Atunci după război, n-au reuşit; dar uitaţivă acuma cum joacă de abil cartea rusească.
Gelu Neamţu