Selectați pagina

Rezultatele reformei (X) – Justiţie şi reformă

Una din transformările majore aduse de reformarea sistemului politic şi a întregului mecanism de organizare şi funcţionare a
societăţii româneşti a fost, fără nici o îndoială, promovarea, cel puţin la modul declarativ şi a principiului, a separaţiei puterilor în stat şi împărţirea puterii în trei centre de putere importante şi distincte, aparent independente una de alta, fiecare stăpână pe teritoriul ei de acţiune puterea legislativă – reprezentantă de Parlament şi de aleşii poporului desemnaţi prin vot universal, cu rolul de a emite legile care reglează funcţionarea societăţii reflectînd politica majorităţii marcată de liberalism, de conservatorism sau de orientări de stânga;

puterea executivă – reprezentată de Guvern şi având menirea de a administra averea statului, de a pune în aplicare legile emise de Parlament, de a apăra independenţa ţării atâta câtă mai este după intrarea în sistemul politic al UE, de a crea condiţiile necesare pentru îngrijirea sănătăţii şi pentru educarea şi
formarea tinerei generaţii, de a asigura o minimă protecţie socială într-o lume al cărei fundament se bazează pe inegalitate socială, pe divizare după avere, pe împărţirea cetăţenilor în elite şi vulg, pe discriminare în funcţie de avere şi la urmă, dar nu mai puţin importantă, puterea judecătorească, magistraţii (judecătorii şi procurorii), reprezentată de sistemul de justiţie cu instituţiile lui: Parchetele, Judecătoriile, Tribunalele, Curţile de Apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea Constituţională.

În teorie, în Constituţie şi în propaganda oficială şi electorală a tuturor partidelor, membrii societăţii sunt egali în faţa justitiţiei. Constituţia stipulează explicit că ”Nimeni nu este mai presus de lege!”, afirmaţie clamată şi repetată de politicieni şi de toţi participanţii la spectacolele vorbite pe toate canalele de
televiziune care mai se numesc în ”noua” limbă română vorbind ”talk show”.

În practică, realitatea este de o cruzime incredibilă şi, oricât ar părea de neverosimil, au existat momente de sinceritate sau de cinism în care oficiali ai sistemului politic sau ai sistemului de justiţie au declarat public că oamenii sărmani care reprezintă majoritatea populaţiei, liberă să dispere din cauza lipsei locurilor de muncă şi a unei totale lipse de perspectivă, nu are acces la justiţie din cauza costurilor mari pe care le necesită angajarea unui avocat şi suportarea tuturor celorlalte cheltuieli legate de derularea proceselor.

Această realitate a fost recunoscută pe un post de televiziune de unul din miniştrii justitiţiei, o doamnă distinsă, membră a unui partid de stânga care, la o oră de vârf, cu un ton afectat şi cu o atitudine aproape sfidătoare declara că oamenii sărmani nu se pot apăra în justiţie din cauza lipsei resurselor finaciare necesare.

Chiar şi atunci când încearcă să o facă sunt de cele mai multe ori victime ale sistemului care operează cu unităţi de măsură diferite, ce amintesc cel mai adesea de celebra poveste a ocnaşului Jean Valjean din marea capodoperă a literaturii universale Mizerabilii, oferită omenirii de geniul iluminator al marelui scriitor francez Victor Hugo. Marcat de corupţie şi imoralitate, sistemul administrativ, format din autorităţile locale care reprezintă de cele mai multe ori prima instanţă la care se adresează un om de rând, se comportă de regulă cu aceeaşi perfidie şi aroganţă cu care prefectul din schiţa Arendaşul român a marelui Caragiale a tratat plângerea ţăranului Ion, care acuza smavolniciile arendaşului şi a primit drept răsplată o bătaie zdravănă administrată de arendaş în biroul prefectului şi sub privirile complice ale acestuia.

Pe măsură ce sărăcia se adânceşte, oamenii afectaţi de ea devin tot mai vulnerabili şi mai expuşi, ei contând la număr doar în campaniile electorale în care sistemul politic permite cumpărarea bunăvoinţei lor cu daruri mărunte şi promisiuni deşarte.

Chiar şi în speţe foarte clare, în care evidenţele sunt incontestabile, cetăţeanul de rând care are curajul de a se adresa justiţiei pentru a-şi apăra drepturile sau proprietatea, trebuie să o facă cu frică şi cu mari emoţii mai ales când în joc este interesul unei instituţii a statului împotriva căreia el se îndreaptă cu argumente solide şi cu speranţa că adevărul va triumfa şi problema lui va fi soluţionată corect şi cu bună credinţă.

Ceea ce am afirmat anterior putem exemplifica pe cazul unui mic proprietar de pădure care a moştenit 6 ha de pădure într-o zonă de foioase, fag, stejar, carpen, ulm, jugastru , cireş sălbatic şi alte specii specifice
zonei.

Împărţirea proprietăţilor şi punerile în posesie s-au făcut de comisia de împroprietărire a primăriei asistată de un tehnician al Ocolului Silvic din zonă, care deţineau planurile de parcelare şi care au stabilt delimitarea parcelelor pentru fiecare proprietar, însemnând arborii de margine în cele 4 colţuri, proprietarii marcând apoi arborii pentru linia de margine de departajare a proprietăţilor.

Procesul verbal de punere în posesie este un document de o singură pagină, întocmit cu o superficialitate incredibilă în care suprafaţa, indiferent de forma ei pe teren, este trecută ca o suprafaţă dreptunghiulară cu lungime şi lăţime precizate în aşa fel încât să dea suprafaţa de 6,3 ha din titlul de proprietate, descrierea ei din document neavând nicio corespondenţa cu realitatea din teren.

Statul a instituit prin legile sale instituţii abilitatea pentru administrarea fondului forestier Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva cu direcţii teritoriale şi Ocoale Silvice de zonă.

Pentru paza pădurilor noii proprietari au fost prin lege îndreptăţiţi să încheie contracte de pază a pădurilor cu Ocolul silvic de zonă, care se obliga să asigure, în schimbul sumei plătite, serviciul public de pază şi administrare conform prevederilor contractului.

Prevăzător şi beneficiind de statutul său de monopol pe activitate, în cererea de contract Ocolul Silvic a inclus obligaţia proprietarului ca la darea în pază să vină şi să îi prezinte limitele proprietăţii, clauză abuzivă deoarece parcelarea s-a făcut pe baza planurilor de parcelare aduse de specialiştii Ocolului la Comisia de împroprietărire din care reprezentantul acestei instituţii făcea parte, iar titlurile de proprietate emise, care figurează ca anexă la contract, indicau clar suprafaţa ce trebuia păzită şi vecinătăţile stabilite la împroprietărire în baza planului de parcelare.

Sensul corect şi motivat al vizitei la darea în pază era constatarea situaţiei şi inventarierea arborilor tăiaţi. Era absurd să i se solicite unei femei în vîrstă de 81 de ani, bolnavă de reumatism sever, să vină şi să indice
inginerului silvic şi pădurarului, oameni tineri şi viguroşi şi în plus de specialitate, limitele proprietăţii marcate în pădure la punerea în posesie. Când, la o vizită în pădure, un reprezentant al proprietarei a constatat că s-au tăiat la ras peste 36 de arbori, acesta a invitat reprezentanţii Ocolului şi un sătean presupus de bună credinţă care a participat la darea în proprietate şi la darea în pază să i se indice limitele marcate ale proprietăţii şi indicate la darea în pază.

Viclean şi motivat de faptul că ginerele lui era semnatarul contractului de pază, săteanul, speculând lipsa de experienţă şi buna credinţă a orăşeanului ce îi cerea ajutorul, i-a indicat un hotar fals, deplasat cu 80 m faţă de limita din titlu, fără ca inginerul silvic să obiecteze ceva, iar despre suprafaţa defrişată i-a spus că este a nimănui, că nu a fost repartizată. Inginerul silvic care era autotritatea de specialitate participantă la acea
vizită a confirmat tacit spusele şi a întrebat apăsat şi concluziv:

”Este în proprietatea dumneavoastră?”. Timorat şi jenat, reprezentantul proprietarului a spus că dacă martorul, săteanul de încredere, a spus că nu este în proprietate, aşa este, dar îi roagă să marcheze limitele proprietăţii pentru a nu mai apărea confuzii, ceea ce pădurarul de zonă prezent şi el la această vizită a făcut bucuros, delimitînd prin această marcare o zonă de 8000 mp declarată a nimănui.

Deşi făcuse sesizare la parchet pentru furtul constatat, reprezentantul proprietarului a decis să o retragă pe motiv că nu tăierile nu sunt din proprietatea reclamantei. Consecinţele acestei decizii nu au încetat să apară! În perioada de un an care a urmat a fost defrişată la ras toată suprafaţa de 8000 de mp delimitată de
marcajele reprezentanţilor Ocolului.

În perioada de tăiere pădurarul de zonă a informat conducerea Ocolului că se taie din proprietarea dată în pază, dar conducerea a replicat de fiecare dată că suprafaţa din care se taie nu a fost dată în pază conform procesului verbal de dare în pază. În aceste condiţii, plini de speranţă şi încrezători în justiţie, cu toate documentele la zi, cu taxele plătite la zi, proprietarii au înaintat plângere în instanţă: au angajat avocat, au achitat taxa de timbru, au achitat cheltuielile pentru expert şi au aşteptat verdictul justitiţiei oarbe care a decis să respingă acţiunea ca nefondată, proprietarul pentru care constituţia declară că ocroteşte proprietatea rămânând umilit şi păgubit cu posibilitatea de a face recurs, iar instituţia statului cu care avea contract triumfând victorioasă.

Este important de menţionat una din constatările expertului: 412 arbori tăiaţi la ras, mulţi fagi cu diametru de peste 30 cm la bază, toţi din proprietatea dată în pază.

”L’état honnette homme”-„statul este om cinstit”- era unul din principiile codului napoleonian. Dacă statul reprezentat de instituţiile lui nu este om cinstit, omul de rând nu are nici o şansă, staul este puternic şi
autorizat să folosească forţa pentru a-şi apăra interesele.

Dacă instituţiile statului realizează înţelegeri de rea credinţă cu persoane particulare care sunt dispuse să depună mărturii mincinoase iar sistemul de justiţie este incapabil să deceleze adevărul de miniciună, cetăţeanul de rând, proprietarul plătitor de taxe şi impozite, este victimă sigură şi din nefericire în trista povestire relatată bazată pe un caz real toate aceste afirmaţii se confirmă pe deplin, cel puţin în prima instanţă.

Vom urmări evoluţia procesului folosind speranţa ca pe un toiag în parcurgerea acestui drum accidentat spre adevăr de către un petent de rând, cu puteri slăbite de vitregiile sistemului şi totala lipsă de cinste şi moralitate a oamenilor aparent de bună credinţă dar în realitate de o ipocrizie fără margini.
Gheorghe Indre iulie 2014

Arhivă