Selectați pagina

Rezultatele reformei (5)

Auxiliarele reformei

Motto:

“Gândeşte mintea zicu-mi dar ce-ar putea să      facă/Fără gândirea mâinii închisă şi săracă”

Tudor Arghezi, Să ţi-o sărut

Deşi programatic reforma societăţii româneşti nu şi-a propus crearea unui nou tip de om, omul de tip nou a apărut inevitabil ca urmare a profundelor transformări ale sistemului economic, ca urmare a schimbării radicale a regulilor jocului economic şi social, ca urmare a schimbărilor setului de valori fundamentale despre care am mai vorbit în reflecţiile anterioare. Oamenii zilelor noastre gândesc total diferit de cei dinainte de 1989, şi chiar cei care au trăit şi s-au format în perioada anterioară constată, pe zi ce trece că modul lor de comportament de ierarhizare a priorităţilor, de soluţionare a problemelor este total schimbat în raport cu atitudinile, criteriile de ierarhizare şi valorizare pe care le aveau şi le utilizau înainte de 89. În istoria omenirii perioadele de schimbare a regimurilor politice şi mai ales a  orânduirilor sociale au fost fără nici o îndoială cele mai răscolitoare evenimente trăite de oameni, ele au generat întotdeauna şi o mare cantitate de transformări spectaculoase, extrem de productive pentru  inspiraţia marilor creatori de opere de artă în toate formele de exprimare a mesajului artistic, muzică, arte plastice, literatură, teatru, cinematografie etc., emoţiile individuale şi colective, au atins în cursul acestor perioade escaladări paroxistice, în 22 decembrie 1989 şi în zilele care au urmat pe străzile Bucureştiului şi ale marilor oraşe din România mulţimea exalta de bucurie, oameni care nu s-au văzut niciodată se îmbrăţişau, pe feţele tuturor strălucea lumina speranţei, sentimentul libertăţii dobândite exploda în entuziasme şi forme de manifestare nebănuite  şi de o mare diversitate,oamenii cântau împreună, strigau lozinci, râdeau de bucurie, orele din ziua de 22 decembrie de după fuga dictatorului şi până la începerea răpăitului de arme ucigaşe în Piaţa Palatului, au fost pentru bucureşteni ore astrale, toată tensiunea interioară, toate frustrările şi amărăciunea generată de lipsuri şi nemulţumiri, au explodat într-o destindere de arc întins, eliberând energii nebănuite şi reliefând resurse şi modalităţi de exprimare incredibile din partea multor oameni până atunci, posomorâţi, împovăraţi de lipsuri şi de griji.

Se confirma afirmaţia genială a marelui filozof german Johan Gottlieb Fichte “ A fi liber este nimic a deveni liber este raiul – ‘Frei sein ist nichts – frei werden ist der Himmel’”, dobândirea libertăţii de exprimare şi mişcare de manifestare îi făcea pe majoritatea locuitorilor României de atunci să aibă senzaţia că sunt în al 9-lea cer.

Pentru a ilustra câteva din consideraţiile făcute anterior menţionăm ca exemple faptul că în literatura universală aceste perioade de transformări profunde au generat capodopere, aproape toate marile romane scrise de Honoré de Balzac  explorează perioada restauraţiei de după revoluţia franceză din 1789, marele scriitor rus Alexei Tolstoi a reflectat în romanul său Petru I domnia spectaculosă a acestui ţar reformator, un părinte al naşterii Rusiei moderne, iar trilogia sa Calvarul, oglindeşte evoluţia multor destine în perioada transformărilor din Rusia de după primul război mondial care au dus în condiţiile de înapoiere economică şi cruntă oprimare socială la triumful comunismului ce a marcat şi a administrat destinele marelui popor rus peste 70 de ani.

În muzică este cunoscută simfonia Eroica scrisă de Beethoven sub influenţa revoluţiei franceze, a ilumismului german şi a admiraţiei pentru Napoleon, perceput ca reformator progresist dar şi dezamăgirea acestui mare geniu creator  al omenirii atunci când a constatat că iluziile şi speranţele, idealurile sale nobile au fost trădate de comportamnetul dictatorial şi agresiv al împăratului.

Fiecare perioadă de transformări reformatoare profunde, cum s-au produs în România după 89, a fost urmată de perioade de restauraţie, de confuzie şi derută în care aspiraţiile noi şi nostalgiile pentru vechiul sistem au coexistat şi s-au confruntat, uneori paşnic, alteori în forme violente, funcţie de efectele economice ale transformărilor asupra stării materiale a populaţiei, a oamenilor care au sprijinit, au susţinut şi au contribuit la realizarea acestor schimbări.

Acum suntem după 20 de ani, ecourile acelor trăiri s-au stins de mult, entuziasmele s-au tocit, ceea ce atunci părea imposibil a devenit obişnuit şi din afirmaţia lui Fichte este valabilă şi confirmată zilnic prima parte care afirmă că a fi liber nu înseamnă nimic, nimic spectaculos, este important cum ştii şi poţi să valorifici libertatea pe care o ai, dacă eşti sau nu conştient că starea de libertate este o resursă ce trebuie valorificată şi bine gestionată.

Gândirea logică a oamenilor de pe această planetă se exprimă şi se formuleză prin cuvinte iar cea mai filozofică dintre cele 4 evanghelii din Biblie, Evanghelia după Ioan, nu se deschide ca o poveste a unui neam sau a unor întâmplări sau fapte, ci cu o afirmaţie filozofică “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”, subliniere pe care o facem deoarece în tema acestei reflecţii ne vom apleca asupra verbelor importante ale reformei, asupra cuvintelor cheie ce descriu şi explică comportamentul şi priorităţile omului contemporan din România adaptat cerinţelor şi comandamentelor vremii. Dintre cuvintele cu care operează limbajul natural, al oricărui popor, verbele ocupă, în lumea cuvintelor, locul regal în opinia noastră, deoarece ele exprimă starea, mişcarea, dinamica, transformările şi devenirea lucrurilor şi situaţiilor, dar şi plasarea temporală, în trecut, prezent sau viitor.

Indiscutabil dintre verbele oricărei limbi un rol esenţial îl joacă verbele auxiliare folosite pentru exprimarea temporalităţii acţiunilor şi faptelor, sau altor semnificaţii cum ar fi caracterul de negaţie sau interogaţie al unei afirmaţii.

Cele mai utilizate şi importante verbe auxiliare în limba română sunt sunt verbele a fi şi a avea, care exprimă în înţelsul lor fundamental existenţa, fiinţarea deci relaţionarea eu-lui cu lumea din jur şi respectiv posesia, deţinerea, posibilitatea şi îndreptăţirea de a dispune de ceea ce posezi sau deţii. Există în opinia noastră o dispută şi o rivalitate între aceste două verbe care sunt folosite ca auxiliare şi adeseori eşti tentat să întrebi care dintre cele două verbe este mai important: a fi sau a avea.

În perioada în care generaţia mea s-a format şi în contextul social şi istoric al perioadei 1960-1989 la care mă refer, a fost cultivat, aşa cum am spus-o şi în reflecţiile anterioare, sentimentul colectivităţii, sentimentul şi conştiinţa dominantă a apartenenţei la colectivitate, era o lume construită pentru a răspunde şi apăra interesele maselor de oameni, a cărei mare deficienţă a fost topirea diferenţelor specifice dintre oameni în masa amorfă a unei mulţimi, un fel de mediere ce aplana toate vârfurile şi valorile le aducea la numitorul comun al comandamentelor politice ale vremii.

Cuvântul elită era aproape interzis, i se atribuiau conotaţii negative fiind asociat cu fascismul şi cu regimurile politice de extremă dreaptă, aşa cum şi astăzi, sintagama masele populare, interesele de masă sunt asociate cu regimurile politice de extremă stângă cum au fost dictaturile comuniste.

Lumea în care noi trăim acum este foarte diferită de lumea în care ne-am format ca ingineri în anii studenţiei şi în primii ani de activitate ca ingineri. Sistemele de valori au fost revizuite fundamental, unele lucruri şi fapte, întâmplări şi criterii care atunci erau foarte importante în economia de principii şi atitudini comportamentale faţă de viaţă şi în raporturile şi relaţiile cu tot ce ne înconjoară au devenit aproape nesemnificative în timp, altele considerate atunci de mică importanţă au trecut pe prim plan şi determină sau reglează azi acţiunile şi manifestările noastre.

Sentimentul apartenenţei unei colectivităţi şi al datoriei de a-i apăra interesele şi identitatea au dispărut aproape total, pe prim plan acum domină interesele individuale sau de grup restrâns nu întotdeauna durabil, de cele mai multe ori constituit temporar în jurul unor interese de moment. Libertatea de decizie şi exprimare, libertatea de acţiune şi de a întreprinde iniţiative proprii prin asumarea de riscuri, aceste valori sociale pe care le-am dobândit în ultimii ani îşi au costul lor, uneori preţul plătit poate să fie fatal, dacă riscurile nu sunt conştientizate sau dacă evaluarea acestora este sumară, expeditivă şi minimalizată în importanţă.

Trăim într-o lume în care de la conceptul de colectivitate şi colectivism, care s-au dovedit păguboase în planul eficienţei economice, s-a trecut repede cu viteză aproape ameţitoare la conceptul de elite şi elitism şi eterna dispută dintre verbele auxiliare a fi şi a avea care reprezintă fără nici o îndoială, instrumentele fundamentale ale gândirii logice şi ale limbajelor naturale în care gândirea logică se exprimă, această eternă dispută înclină balanţa spre a avea trezind în oamenii acestui pământ tentaţii necumoscute nouă în copilărie şi adolescenţă, mobilizând la nivel individual energii creatoare uriaşe, generând idei, iniţiative, tehnici, metode, soluţii cel mai adesea efective în plan personal şi al atingerii scopurilor dar, din păcate, nu întotdeauna benefice în planul acţiunii şi devenirii sociale.

În aceste condiţii a fi pare a se ascunde timid, pare a nu mai avea fascinaţia şi strălucirea pe care noi o apreciam în copilărie şi adolescenţă şi chiar şi în anii tinereţii. În acele vremuri a fi cinstit, a fi harnic, a fi corect, a fi bun expert, a fi respectat, a fi iubit şi preţuit de cei din jur, pentru noi erau valori importante, plasate aproape de scacralitate. Azi este importantă averea, trebuie să ai case, să ai conturi în bancă, să ai terenuri, să ai afaceri, să ai proprietăţi, să ai prestanţă, să ai mulţi bani şi abia dacă reuşeti să aduni suficient reuşeşti să fii important, respectat şi preţuit, să fii valoros şi interesant pentru cei din jur.

Lumea de azi preţuieşte elitele, iar pentru marea majoritate a oamenilor eticheta elitei este averea, nu este nevoie să fii educat, nu este nevoie să fii cult, nu este nevoie să fii instruit, nu este nevoie să fii bun, dar în general este strictă nevoie şi foarte necesar să ai, importantă este cantitatea, importante sunt sumele, importantă este puterea derivată din ele, şi astfel lumea lui a fi devine o lume modestă care se adăposteşte sub protecţia aspiraţiei spre calitate, şi-şi duce existenţa cel mai adesea în teritoriul arid al strădaniei şi cumpătării.

În România pe acest teritoriu binecuvântat de Dumnezeu şi situat la intersecţia intereselor economice şi politice ale unor mari imperii şi structuri socio-politice cum este astăzi UE, funcţie de dominaţia politică a diverselor perioade, limbile străine utilizate pentru comunicare, altele decât limba română, s-au schimbat fiind preponderent utilizată limba puterii dominante sau influente a vremii.

Astfel, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a sec. al XX-lea s-a studiat şi se vorbea mult limba franceză, în anii 50, după al doilea război mondial s-a studiat în şcoli ca limbă străină şi se folosea mult pentru documentare limba rusă, iar după 1989, odată cu renaşterea democraţiei şi orientarea spre vest, s-a răspândit, se studiază şi se foloseşte ca limbă străină limba engleză. Această observaţie generală cu caracter istoric are relevanţă în contextul discuţiei noastre deoarece pragmatismul englez, orientarea lumii britanice şi ulterior a societăţii americane spre concret şi acţiune se reflectă în gândirea acestor naţiuni şi în limba engleză şi prin utilizare auxiliarului “a face”. Forma interogativă şi forma negativă a exprimării se contruiesc în engleză prin utilizarea verbului auxiliar “to do” (a face).

Pentru lumea inginerilor căreia îi aparţin ca formaţie şi preocupări acest detaliu ligvistic este oarecum onorant deoarece inginerul este prin excelenţă cel care face, cel care proiectează şi realizează lucrurile, iar mai târziu le foloseşte şi are grijă de ele pentru a le menţine în stare de bună funcţionare.

Activitatea inginerului şi raţiunea lui de a exista este legată de industrie, de marea producţie industrială, iar industria în ultimii 250 de ani s-a dovedit a fi unul dintre cele mai creative domenii ale activităţii omeneşti, calitatea şi diversitatea inovării şi inventării de noi lucruri şi noi soluţii este infinită şi specific umană iar inginerii joacă în acest proces un rol decisiv. Iată de ce dezindustrializarea României din ultimii 20 de ani ca rezultat al reformei, care constatăm că a eliminat ingineria de pe eşicherul profesiilor preferate, căutate şi mult dorite de tineret, considerăm că este unul din cele mai nedorite efecte ale reformei.

Decoperirea auxiliarului “a face”, din păcate, nu a fost însoţită şi de recunoaşterea importanţei făcătorului care este inginerul întovărăşit de maiştri şi de muncitori. Este cu atât mai paradoxal cu cât, în vorbirea curentă, în limba română expresia “Ce mai faci?” are valoare supremă de investigare şi apreciere a situaţiei unui om.

Nutresc speranţa că România viitorului nu va rămâne o ţară cu o economie bazată exclusiv sau în cel mai bun caz preponderent pe IMM-uri şi că auxiliarul englez “a face” îşi va demonstra valoarea pentru cei care sunt chemaţi să decidă soarta societăţii româneşti şi care, aproape toţi, vorbesc şi limba engleză ca semn de aparteneţă la elita intelectuală.

Aceste reflecţii, care au pentru mine un uşor gust amar, condider că fac parte şi ele din ilustrările critice ale registrului de rezultate al reformei asupra cărora trebuie reflectat pentru a putea descifra integral impactul lor asupra evoluţiei şi perspectivelor industriei energetice şi, de ce nu, a întregii economii şi societăţi româneşti.

Dr. Ing. Indre Gheorghe

Bucureşti, 15 noiembrie 2011

Gândul Anonimului

Arhivă