Reuşesc doar cei puternici

Ca vîrstă, dar şi ca moment al debutului publicistic – şi chiar şi editorial – , eşti optzecistă. Dumitru Micu atrăgea atenţia că nu toţi optzeciştii sînt postmodernişti. Cum te-ai raporta astăzi, cînd deja poţi vorbi de o operă poetică întinsă, cu o foarte bună receptare critică?

Biolgic, sunt optzecistă, iar postmodernistă sunt, poate în primul volum, Welcome December, deşi nu mi-am propus, totul a venit
de la sine. Am vrut ca fiecare carte să fie altfel, să aibă o identitate a ei, dar per ansamblu, să fiu tot eu, o fiinţă fragilă şi puternică în acelaşi timp, naivă şi încrezătoare, căreia i se întâmplă mereu minuni, iar cea mai mare e poezia.

Nu am prea multe cărţi, multe sunt ediţii bilingve sau antologii, dar nu este important numărul cărţilor. Observ că unii au azi o adevărată obsesie de a scoate cât mai multe cărţi, ca şi cum numărul acestora ar determina şi valoarea.

Niciodată nu s-a scris şi nu s-a publicat atât de mult ca din ’90 încoace. Eu scriu mai încet, las textele deoparte un timp, consider că publicarea e un act de mare responsabilitate, şi fiecare carte vine la timpul ei. În privinţa receptării critice, să mă citez, încă ,,aştept ca un gândac să se îndrăgostească de mine’’, sau măcar un şoarece de bibliotecă…

Cum a fost debutul?

Un debut întârziat, dar cei care vin mai încet sunt călătorii de cursă lungă. Fără influenţe, fără proptele, am înaintat adoptând motto-ul Iuliei Haşdeu ,,prin propriile forţe“. Am avut ghinionul să prind acele concursuri de debut în volum.

Publicasem poezii în aproape toate revistele literare din ţară, fusesem la concursuri, luasem premii, dar nu puteam să scot o carte. Abia în 1988, am câştigat concursul de debut în volum, concomitent la Editura Cartea Românească, fiind selectată în vol. Prier, redactor Mircea Ciobanu, şi la Editura Facla din Timişoara în vol. Argonauţii, redactor Eugen Dorcescu. Însă după ce am aşteptat 10 ani să trec de acest concurs, mi s-a spus că nu se mai ia în consideraţie.

Aşa că am debutat mai târziu, la o editură particulară, Fiat Lux, în 1994, cu Welcome December/Bun venit Decembrie, o ediţie bilingvă română- engleză, căreia eu i-am semnat şi versiunea engleză în ideea unei receptări mai largi, internaţionale. Din păcate, promovarea cărţilor nici atunci nu era o chestiune bine organizată, cum nu e nici acum, care să pună mai bine în lumină atât autorul cât şi editura.

Cartea mea de debut e una tragică, tributul meu adus jertfelor din Decembrie ’89. Un fapt divers: după lansarea care a avut loc la sala Dalles, după ce a vorbit fostul nostru profesor Romul Munteanu şi au recitat Rodica Mandache şi Silviu Stănculescu, o bătrânică s-a apropiat de mine şi mi-a spus: ,,Eu sunt mama soldatului cu cască din poezie…“

Ai avut un model, un mentor?

Nu ştiu dacă aş putea vorbi de un mentor. Mă uitam la scriitorii vremii ca la nişte zei. Îl citeam pe Nichita Stănescu dar nu l-am vizitat în apartamentul său din Piaţa Amzei, cum obişnuiau mulţi tineri poeţi. În perioada anilor ’80 erau două cenacluri importante în Bucureşti: Cenaclul de Luni condus de Nicolae Manolescu şi Cenaclul Numele poetului condus de Cezar Ivănescu. Am optat pentru al doilea, poate şi din cauza programului pe care îl aveam la serviciu.

În redacţia revistei ,,Luceafărul“ se citeau poezii până la miezul nopţii de către poeţi veniţi din toată ţara; unii pierdeau trenul şi dormeau în gări sau la cunoştinţe. Mulţi dintre cei care citeau apăreau în revistă, ceea ce echivala cu o recunoaştere, având în vedere numărul mic de reviste literare de atunci, nemaivorbind de prezentarea câte unui poet pe care o semna Cezar Ivănescu în ,,Luceafărul“.

Revenind la anii de ucenicie, Borges într-un interviu cu Jean d’Ormesson spune că „autorii care m-au influenţat cel mai mult nu sînt cei pe care-i prefer, ci autorii pe care pot să-i imit.”

Ce autor ţi-ar fi plăcut să imiţi? Care e poetul preferat, sau poetul care te-a influenţat mai mult?

Nu mi-am propus conştient să imit pe cineva. La începuturi, scrii ca cineva cu care rezonezi mai bine. Se spune: ,,Toţi ar vrea să scrie ca Eminescu, dar nimeni nu vrea să aibă viaţa sa“. E greu să-ţi dai seama cât eşti tu şi cât altcineva, e greu să te autoevaluezi, iar când o face cineva dinafară, poţi fi clătinat în iluziile
tale.

Frumuseţea constă tocmai în căutarea continuă a individualităţii. Găsirea timbrului personal implică uneori mult trudă, drumuri înfundate, alteori vine de la sine, şi asta ţine de misterul poeziei. Poetul meu preferat este Bacovia, a cărui muzicalitate e contaminantă, şi de care n-am scăpat în poezia mea, fiindcă
poezia înseamnă şi armonie, eufonie.

Chiar atunci când e vorba de vers alb există o anume rigoare, o fluenţă a poeziei, dată uneori de ritm, de asonanţe etc. În preferinţele mele, după Bacovia urmează un şir lung care începe cu Nichita Stănescu, exclamând: ,,Ah, ce întâmplare şi viaţa noastră! “

Şi totuşi eşti o poetă care, de la un volum la altul, s-a detaşat de generaţie, o voce bine
individualizată, în condiţiile în care atît optzeciştilor, cît şi celor ce au urmat(nouăzecişti, douămiişti ş.a.m.d.) li sa reproşat adesea monotonia, absenţa reliefului propriu în favoarea unui spirit de grup prea accentuat.

Poate de aceea şi observaţia lui Eugen Simion că postmodernismul a murit înainte de a-şi produce capodoperele… Ce ai păstrat în poezia ta din vremea începuturilor şi de ce ai ţinut să te detaşezi?

Detaşarea de un grup, curent, şcoală vine de la sine dacă eşti hărăzit să mergi pe acest drum. Poezia nu se scrie în grup, grupul te poate sprijini, propulsa, dar îţi inhibă ceea ce ai personal. În poezie trebuie să fii pe cont propriu. Desprinderea de grup e vitală, altfel devii aservit, te pierzi, iar timpul poeziei e scump. Fiecare autor îşi doreşte să fie unic, să scrie marea capodoperă, dar câţi au tăria de a refuza comoditatea, plăcerile vieţii şi a se izola în singurătate, fiindcă singurătatea e preţul poeziei. Şi nu întâmplător sunt atât de multe
poezii despre singurătate.

Din vremurile începuturilor, am păstrat câteva caiete groase, dar şi grija pentru exprimarea clară, concisă, logică. Începuturile sunt frumoase, dar vrândnevrând, le lăsăm în urmă, pentru că vin alte amintiri care îşi cer dreptul la existenţă. Vin alte poezii care cer idee, sentiment şi cuvintele potrivite care le exprimă. Într-un comentariu la Conspiraţii celeste, observam că eul din poezia ta nu întotdeauna este disociat după principiu masculin-feminin, că scrii poezie pur şi simplu, dincolo de orice limitare ontică, gîndindu-mă atunci la Ileana Mălăncioiu sau la Angela Marinescu.

„Poezia sa nu poate fi pusă în legătură nici directă, nici mediată cu suferinţele/condiţia feminităţii, nu pariază, cum s-ar spune, pe simbolurile speciei, nepromovînd o viziune asupra lumii marcat feminină“, îmi îngăduiam o concluzie, însă cam dintotdeauna s-a vorbit de lirica feminină, o face şi acelaşi Eugen Simion în Scriitori români de azi…

Se vorbeşte despre poezia de azi cum că ar fi asexuată, că poetele scriu ca nişte bărbaţi, fără inhibiţii, în care emoţia fost expurgată, că mizează pe limbaj violent, imagini şocante. Că poezia scrisă de femei a căpătat un ton mai viguros, mai curajos, eliminând cutume, nu-i nimic rău. Oricum, departajarea între lirica feminină şi masculină are ceva discriminatoriu.

Poetele abordează la fel de bine teme majore, cu accente puternice, iau atitudine tranşantă, manevrând cu dezinvoltură arma puternică a cuvântului. Poezia nu are sex. Este teritoriul libertăţii depline. Nu ştim niciodată pe cine preferă îngerul. Şi totuşi, dacă citeşti o carte de poezii, este imposibil să nu-ţi dai seama dacă e scrisă de o femeie sau de un bărbat, însă faptul în sine nu are nicio importanţă. Criticii de specialitate au găsit în poezia mea accente masculine.

Eu le-aş spune că ţin de forţa expresivă, potrivite intenţiei, demersului poetic. Conspiraţii celeste este o carte scrisă din frustrare şi nostalgie. Cineva, acolo sus, nu ne iubeşte şi ne-a furat nemurirea. Şi uneori chiar şi dragostea care, cum spune Dante ,,move il sol e l’altre stelle“. Aici sunt poezii de dragoste, de revoltă, scrise, după cum ai intuit, pur şi simplu…

Ca poetă, ce ţi-a adus poezia?

În niciun caz, bani. Mi-a adus prieteni, călătorii, iubire. Cărţile mele au ajuns acolo unde eu nu am putut ajunge, mi-au adus daruri de la persoane necunoscute, care sunt uneori chiar câteva cuvinte de mulţumire sau de încurajare.

Observând succesiunea cărţilor publicate, întreb: în scrisul tău nu a intrvenit nicio
pauză?

Dar am stat atât de mult la ,,barieră“, încât sau adunat kilograme de texte, care după ’89 au avut şi ele momentul lor de revoltă. Am aruncat mult. Drama este că instrumentul nostru de lucru, limba română, evoluează, gusturile se schimbă rapid, problemele de interes sunt altele, aşa că dacă ceea ce ai scris
nu e publicat la timp, nu prea mai are ecou sau justificare.

Excepţie fac doar capodoperele. Dar cine poate vorbi de capodopere când ritmul vieţii noastre e atât de alert, de superficial? Am aruncat mult fiindcă nu mai corespundea noii realităţi, iar eu ajunsesem la un alt nivel al scriiturii.

Nu pledez pentru graba de a da la tipar imediat, dar ,,învechitul“ e bun doar pentru vin. Există însă şi un înger al cărţii. Sunt mele nu au făcut excepţie, unele au avut şansă, altele nu. În final, cărţile au apărut tot când au vrut ele.

Şi de ce şi critic literar? De ce şi traducătoare? Ambele ipostaze sînt modalităţi speciale de lectură a textului altuia, cu atît mai interesante dacă ne gîndim că tu însăţi eşti o puternică şi
consecventă creatoare de texte literare.

Am în vedere că în scrisul tău original nu a intervenit niciodată un moment de pauză. Ce cărţi preferi să comentezi? Dar să traduci?

Ca filolog, ai o plajă mare de manifestare, poţi să scrii, dacă ai talent, şi poezie, şi proză şi comentariu critic, să faci şi traduceri. Ideal este ca traducătorul să fie el însuşi scriitor, fiindcă e vorba de re-creare. Poetul tradus e mare în măsura în care şi traducătorul său are aceeaşi anvergură. Un poet îl înţelege mai bine pe alt poet. Acelaşi lucru se întâmplă şi în actul critic.

Cei mai bun critic al unui poet este tot un poet, care îl simte mai bine, îl simte unde este autentic şi unde este doar meşteşug sau bravură lingvistică. În general, comentez ori traduc textele cu care sunt compatibilă. Sunt autori care mă inspiră şi scriu cu plăcere şi uşurinţă despre ei; unii chiar mă stimulează şi atunci încep să scriu şi eu versuri, de exemplu.

Sunt solidară cu cei cărora le simt vibraţia autentică, vitalitatea, încrâncenarea in lupta cu nevăzutul sublim şi periculos al cuvintelor. Ceea ce captivează e spiritul autorului, chiar dacă mai scapă şi câte o bâlbă în exprimare. Există însă şi autori în faţa cărora am un blocaj inexplicabil.

Care sînt presiunile asupra criticului literar? În ce relaţii te afli cu autorii comentaţi?

În ce mă priveşte, n-aş putea să spun că am suportat presiuni. Cu autorii care mi-au încredinţat cărţi sunt de obicei în relaţii de cordialitate. Cum spuneam, scriu despre autorii care îmi plac. Unii susţin, în numele
obiectivităţii, că e mai bine să nu fi prieten cu cel despre care vrei să scrii, eventual nici să nu fi dat mâna cu el în această viaţă.

Eu cred că poţi fi obiectiv şi faţă de prieteni, iar subiectivitatea nu e un păcat. În fapt, majoritatea opţiunile noastre sunt subiective şi ajungem tot la îmi place/nu îmi place. Cred însă că este un mare privilegiu să-ţi cunoşti contemporanii în carne şi oase, să-i vezi cum arată, cum vorbesc, să dialoghezi cu ei, şi astfel să ai o imagine completă, înţelegându-le mai bine opera. Sigur, unii se supără dacă nu iai lăudat mai mult, ţi se aduc şi reproşuri, dar acesta-i riscul şi al autorului şi al criticului.

Marii critici literari, cei acreditaţi, au mai mulţi neprieteni decât prieteni, viaţa lor nu e uşoară,  nemaivorbind de cazul în care fac parte din jurii. Mă impresionează cei care fac eforturi aproape de sacrificiu pentru a-şi tipări o carte pe banii lor, o carte la care ţin, şi se întâmplă că tocmai aceştia uneori să nu fie mediatizaţi, să nu fie băgaţi în seamă de critică. O carte fără ecou te poate demobiliza. Criticul însă nu este un Dumnezeu. Ce nu-i place lui, poate plăcea altuia, altfel poeţii n-ar mai scrie şi nici n-ar mai exista poeţi.

Cum poate fi cineva în acelaşi timp şi poet, şi critic literar? Ştim foarte bine atît poziţia
lui Maiorescu, dar şi pe aceea a lui Călinescu.

Sunt atâtea exemple de poeţi care sunt şi critici remarcabili, şi primul nume care îmi vine acum în minte este cel al lui Octavian Soviany, poet, prozator şi critic de excepţie. Sigur că se poate dacă eşti onest, nu ai invidii şi ai o viziune culturală mai largă.

Ce ai putea spune despre cititorul de astăzi? Pentru că, indiscutabil, scriem în vederea
unui cititor. Cum ar trebui să fie acesta şi cum este el în realitate?

În afară de scriitorii care au în vedere un target, sincer, când scrii, nu te gândeşti la cititor. Scrii pentru că nu poţi altfel, pentru că doar aşa respiri mai bine. Nu te pliezi după cititor, ci scrii ca să te eliberezi de ce a produs athanorul propriu, apoi faci o ofertă neantului. Se spune că scrisul e terapeutic. Este. Ca şi pictura, ca şi muzica. Dar în doze prea mari, te epuizează, te stoarce, îţi suceşte minţile. E greu să faci această echilibristică între aici şi acolo, între acum şi atunci.

Reuşesc doar cei puternici. Doar cei ce rezistă prin sinuoasele contorsionări ale timpului lor, care inexplicabil, nu-i agreează de cele mai multe ori, nu-i înţelege, nu-i preţuieşte. Toată literatura lumii e plină de ,,cazuri“…Cititorul de azi e asaltat de maculatură, bulversat de cărţile scoase neprofesionist, cu greşeli de limbă şi conţinut.

Este un cititor grăbit, care chiar dacă ar vrea să aleagă cărţi bune, ce se pierd în noianul celor scoase repede şi prost, nu are niciun ghidaj autorizat şi clar, exceptând formele de reclamă aleatorii. Locurile unde are o imagine mai amplă sunt târgurile de carte, dar nici aici nu ajung multe cărţi bune fiindcă editurile care le scot nu au bani de participare. Şi totuşi, cărţi sunt, scriitori la fel, rămâne să se mai găsească cititorul ideal pentru fiecare.

Unii scriitori vorbesc foarte puţin despre ei înşişi, despre viaţa lor, despre operă (Borges, Jarry etc.). Alţii, dimpotrivă(Cărtărescu…).

Pentru Rimbaud, „Je est un autre”, iar Proust dintinge categoric între eul profund, din operă, şi cel social. Ce ar putea spune, totuşi, Victoria Milescu despre ea însăşi mai mult decît cărţile sale?

Din cărţi, ne putem face o idee despre autor, dar se întâmplă şi ca autorul să nu aibă nicio legătură cu cele ce găsim în cărţile sale. Uneori, în clipe de graţie i se dictează, este un recipient capturat pentru câteva clipe, un condamnat să scrie în cele mai nepotrivite momente şi în cele mai neprielnice locuri. Şi o face; cu eroism, cu ardoare, pentru că nu poate altfel.

Eu sunt la fel ca mulţi alţii care trăiesc lângă noi, dar când sunt la masa de scris am o Inimă de iepure, un Zâmbet de tigru şi sub o Stea a câinelui ard ca o Flacără nevăzută. Deocamdată.
A consemnat Gheorghe Stroe