REFLECŢIE PE-O FRUNZĂ DE PELIN…

…Coboram de pe dealul dinspre ziuă, ca un
zăbăuc uitat la o margine de gând, şi nu ştiam
dacă voi ajunge în vale şi, din acea vale, în altă
vale, şi din altă vale într-o încă altă vale… şi tot
aşa până acolo unde văile mor şi începe iarăşi
dealul. Nu doream nimic nici de la acel prim deal,
nici de la acele multe văi de toate felurile şi,
probabil, nici de la dealul care urma să urmeze.

Nu mergeam pentru că doream, mergem pur şi
simplu pentru că mergeam. Nu ştiu, nu-mi mai
aduc aminte dacă mergeam pe vreun drum sau
doar pe vreo idee de drum din atât de multele idei
care-mi tot umblă de o viaţă prin creier. Nu ştiu
nici dacă astea sunt mersurile mele, cu acte în
regulă, sau doar nişte idei de mersuri care
urmează să devină proiecte în competiţia pentru
mersul mersurilor lumii. Dar îmi place să cred
orice. Orice se poate (sau nu se poate) crede.
Asta-i lumea. Merg şi eu cam cum merge
ţara asta încă a noastră, chiar dacă posesivul pe
care tocmai l-am folosit începe să cam deranjeze
pe toată lumea şi, de aceea, totul, totul, de la
numele proprii la numele şi prenumele altora, de
la început de vers la final de revers, trebuie scris
numai şi numai cu literă mică. Literele mari fac
parte din patrimoniul marilor puteri ale literelor,
iar noi, oamenii de rând, n-avem acces la ele.
Rându-i rând, totdeauna de rând şi la rând şi cam
atât. Şi mai înseamnă rândul de rând…
modestie… Şi netematică.

Nu este important să
centrezi cuvântul pe ceva. Doar cuvântul este
liber. N-are decât să facă ce vrea el şi cum vrea
el… Iar dacă-l scrii cu literă mică, mică de tot,
chiar dacă e nume propriu, înseamnă că te-ai
modernizat, că ai ieşit din tipare, că te-ai rebelizat
şi ai devenit altceva decât eşti, în modestia
uluitoare a tuturor modestiilor lumii…
Tu, cel care-l scrii, nu eşti el, ci doar tu.
Slujbaş cuminte, gri şi atât… Mă gândeam, în
timp ce mergeam dintr-o vale în altă vale şi dintro altă vale într-o şi mai altă vale şi tot aşa, la
sinapsele mele, la ce-or face, săracele, pe căldura
asta pedepsită de soare cu biciul de foc al
Sfântului Ilie, responsabil cu troncănirile cerului
şi nechezatul bidiviilor carelor de luptă din
războaiele norilor. Şi ale gândurilor. Îmi
imaginam ce cumplite fenomene trebuie să se
întâmple acolo, în lichidul acela, probabil foarte
vâscos, din sinapse, în care plutesc dendritele şi
axonii, cum se zbenguie ei acolo când omul este
cu sistemul nervos pe val, dar şi când este sub val,
cum îndură ei, neuronii şi toate cărările acelea
ciudate, cenuşii, albicioase, unele vizibile şi cu
ochiul liber, altele invizibile pentru veacul
veacurilor, toate mizeriile generării gândului…
Îmi imaginam că eu, cu bocancii mei de vânător
de munte, grei dar buni, din vremea când mă
iubeau florile de colţ, sunt un fel de intrus care
trec ca un virus prin acele teci în care se înghesuie
(sau nu) neuronii, axonii lor şi dendritele. Mă
gândeam că şi cosmosul trebuie să fie tot aşa, ca
omul, străbătut de complicate drumuri ale unor
neuroni cosmici, cu axonii lor cosmici şi
dendritele lor stelare…

Şi mă uitam în toate
părţile să văd cohortele de antiviruşi în
dispozitivele lor complicate de luptă… Un neuron
din sistemul nervos al unui om de pe Terra are un
singur axon, care poate ajunge la o lungime ceva
mai mare de un metru. Iar dacă-i pui cap la cap,
prin intermediul acelor conexiuni numite sinapse
(peste un cvadrilion de sinapse are un om în trupul
lui, adică 1014) pe toţi cei peste o sută de miliarde
de neuroni (care au tot atâţia axoni) ajungi la un
drum cenuşiu, al materiei cenuşii vreau să zic, de
peste 170.000 de kilometri, adică de mai bine de
patru ori lungimea ecuatorului… Iar dacă
înmulţeşti cei şapte miliarde de oameni cu cei
170.000 de kilometri ai drumului axonilor fiecărui
om de pe planeta Pământ, ajungi la uriaşa cifră de
1.190.000.000.000.000 km, ceea ce înseamnă
7.933.333,33 unităţi astronomice… Adică
lungimea drumului axonilor celor şapte miliarde
de oameni de pe planeta Pământ este egală cu de
aproape opt milioane de ori distanţa de la Pământ
la Soare, această distanţă, fiind, rotunjită, ca să nu
ne încurcăm în cifre, la 150 de milioane de
kilometri.

Mă gândesc la toate acestea, când cobor
dintr-un deal într-o vale şi dintr-o vale în altă vale
şi tot aşa, prin labirinturile sfârtecate de atâtea
îndoieli şi certitudini ale oricărui biped gânditor
care trăieşte pe planeta Pământ. Apoi gândul îmi
fuge la momentele rele din viaţa mea. Chiar dacă
eu sunt un norocos şi un ales al sorţii, în cutele
frunţii mele obosite de cavalcada anilor, nu se află
doar piscuri însorite sau înzăpezite, ci şi văi grele
şi întunecate. E clar că, în aceste clipe, nu pot
gândi optimist.

Tocmai mă întorc de la moartea fratelui
meu… Tutunul, viaţa grea de şantier, convingerea
că el este invulnerabil şi invincibil, că s-a născut
sănătos tun, cinstit, curajos, inteligent şi
nemuritor, plus fuga de doctori, luată ca un
blazon, sunt, poate, cauzele pământene ale trecerii
sale, la cincizeci de ani, în lumea celor drepţi…
De fapt, el a fost dintotdeauna un fel de
cavaler medieval al dreptăţii. Al unei dreptăţi
subiective, aşa cum o concepea el… Ultima dată
când l-am vizitat, era undeva, într-un creier de
munte. Tocmai terminase calculele şi statele cu
salariile lucrătorilor de pe acel şantier. Pe vremea
aceea, toată ţara era plină de fel de fel de şantiere.
Acum nu mai e. Şantierele României au dispărut.
Ca şi oamenii care lucrau, altădată, cu un
entuziasm pe care, parcă, mi-l doream şi eu,
pentru că şi eu au am lucrat, cândva, câteva luni
bune, pe un astfel de şantier din creierul munţilor.
Parcă s-au evaporat acei oameni cărora eu le
ziceam şantierişti. Sfredeleau munţii, aduceau
apele râurilor în nişte lacuri care, mai apoi, prin
nişte galerii de fugă, forţate sau cum s-or mai fi
numit ele atunci, în nişte castele de echilibru sau
în turbinele unor hidrocentrale care produceau
energie electrică pentru România. Dar, dincolo de
treaba lor de a produce energie, acele galerii
sfredelite prin munţi şi oamenii care le făceau,
chiar dacă stricau rânduielile apelor şi ale
munţilor, generau şi un modus vivendi
şantieristic, cu organizare de şantier, cu barăci cu
flori la ferestre şi drumuri de acces, cu ferestre
luminate noaptea ca stelele din cer, cu alei şi
miros de gospodine şi rododendron…

…L-am găsit la colţul uneia dintre barăci.
Stătea pe iarbă şi citea o carte. Era modul lui de a-
şi aduce aminte că visase cândva să devină
fizician. Ajunsele însă la Şcoala Superioară de
Ofiţeri de Marină, Academia Forţelor Navale de
azi, dar plecase şi de acolo. Nu ştiu dacă plecase
el de bunăvoie şi nesilit de nimeni sau îl dăduseră
ei afară. Pentru că nu prea era dus la biserică şi, pe
deasupra, era şi cam rebel, convins mie la sută de
adevărurile lui absolute…
…Se uitase la mine ca la Triunghiul
Bermudelor şi nu-i venise să creadă că am făcut
atâta drum să-l văd pe el acolo, pe şantier, în plin
munte. Dar s-a bucurat cam cum s-ar fi bucurat
Turbureanu ăl bătrân, de la noi din sat, bogat, şiret
şi foarte înţelept, atunci, în 1950, de venirea
americanilor de care vorbea totdeauna când se
cinstea cu vreun alt sătean de talia lui, cu un ţoi de
ţuică de la cazanul lui. Evident, dacă americanii
chiar ar fi venit…

M-am aşezat lângă el, jos, în colţul barăcii,
pe iarba crudă, şi am vorbit amândoi, până
dimineaţa, mai mult eu decât el, până dimineaţa
despre toate minunile lumii şi ale muntelui…
Dimineaţa, eu îmi luasem la revedere de la el şi
îmi continuasem drumul prin munţi, spre golul
alpin de pe masivul vecin, unde, aşa cum aflasem
între timp, urma să particip la o aplicaţie a
vânătorilor de munte, pentru că tot eram pe acolo,
iar el se adâncise în treburile lui de şantier…
Chiar în clipa când îmi luam la revedere de
la el, bucuros că l-am văzut şi întristat că visurile
lui se frânseseră, îmi spusese încet, cu cuvinte
lineare, că singura lui mulţumire este să vadă, în
zi de salariu, bucuria muncitorilor din şantier. Iar
el, tehnicianul normator, avea grijă ca munca lor
să fie plătită corect.

„- Atât mi-a mai rămas, nene: să fiu corect
şi să mă bucur că pot să fiu…”
„- Costele, să ai mare grijă de tine!”
„- Eu nu contez…”
„-Ba da. Şi încă foarte mult. Schopenhauer
spunea că nici soarele n-ar fi pe cer dacă n-ar fi el
să-l vadă…”
„- Era Schopenhauer, nu Costel…”
„- Fiecare om contează. Pentru că fiecare
om este unic şi irepetabil pe planeta Pământ şi în
Univers…”
„- Aşa o fi, tu eşti fratele mai mare şi ştii
mai bine…”

A rămas acolo, în picioare, pe iarba de un
verde-crud din colţul barăcii… Şi eu m-am tot
dus… Sus, tot mai sus, pe muntele vecin. Când
am ajuns sus, pe creastă, el era tot acolo, în
picioare, cu privirile lipite de drumul meu…
În puţinele zile în care nu băteam drumurile
ţării, ci eram acasă, la Bucureşti, îmi dădea
telefon. Uneori chiar şi de două ori pe săptămână.
Nu totdeauna, ci doar uneori, când credea el că
avea să-mi spună ceva important… Sau pur şi
simplu pentru a vorbi cu mine la telefonul din
sinea lui… Vorbea numai el, mult, ceva mai mult
de o oră – îşi plătea însă totdeauna convorbirile,
acolo, pe şantier, nu rămânea niciodată dator –,
citise toate cărţile mele, ştia pe de rost pasaje
întregi, îmi spunea şi ce se află dincolo de ele, era
foarte inteligent, dar niciodată nu vorbea despre
el, ci doar despre cărţi, despre munţi, despre
şantier şi despre fel de fel de idei care-i treceau
prin cap… Trăia într-un fel de lume a lui şi numai
a lui, în care nu avea acces nimeni, nici măcar el.

Era o lume ermetică, despre care nu vorbea
niciodată, o lume secretă, ca o cutie neagră, o
lume aproape sacră, chiar sacră, compusă probabil
din efectele drumurilor lui neduse niciodată până
la capăt, cele mai multe chiar nereuşite sau
abandonate brusc şi prost într-un viitor care-şi
uitase acasă timpul prezent.

Uneori, în concediu, mă urcam în maşină şi
mă duceam la el, acolo, pe şantier, unde se afla el,
în punctele de lucru, la reşedinţă sau pe unde îl
găseam. Se bucura, îi punea pe cei mici – copiii
lui – să cânte, cânta şi el cu ei, cam aşa cum
făceam şi eu cu el şi cu ceilalţi fraţii ai mei mai
mici, când mă întorceam acasă, în vacanţe, de la
liceu, din şcoala militară sau de pe unde mă
duceau drumurile milităriei… Eram patru fraţi –
eu, el, Victoria şi Mitel –, eu cel mai mare, el mai
mic cu şase ani ca mine, ei, ceilalţi, mai mici,
fiecare, în ordine descrescătoare, cu doi ani decât
celălalt… Trăiam într-o iubire uimitoare, acolo
sus, pe muntele vieţii din inima noastră, doar cu
mama şi cu bunica, fără tată (tata murise în 1950,
la cinci ani după ce se întorsese din război, rănit,
cu o mână imobilizată la 120 de grade între braţ şi
antebraţ), ca florile de colţ prin furtunile şi
gheţurile lumii. Da, aşa trăiam. Sus, sus de tot, pe
un munte al iernii, plin de viscoliri, furtuni şi
avalanşe, într-o iubire desăvârşită, cum nu am mai
trăit niciodată de atunci.

Apoi viaţa ne-a dus în patru-vânturile ei şi
noi n-am mai reuşit să aducem niciodată timpul
înapoi. Iar primul care a fost victima acestei
căderi deznădăjduite, acestei alungări din sat în
căutarea binelui vieţii, exact cum se întâmplă cu
poporul român acum când scriu aceste rânduri, a
fost el, Costel. N-am mai reuşit niciodată de
atunci, din anii copilăriei noastre grele, dar foarte
fericite, să mai refacem anii aceia ai celei mai
profunde dintre iubiri – iubirea dintre fraţii greu
încercaţi de viaţă – şi nici să construim alta,
potrivit vremurilor noi. Cu acest of s-a sfârşit şi
mama noastră, lovită tot de o boală de plămâni,
într-un februarie ceţos…

… Eram la Predeal, pe pârtie. Soţul
Victoriei ne-a dat telefon şi ne-a spus să venim
repede, dar repede de tot, acasă, că mama noastră
n-o mai duce mult. Este deja pe moarte. Ne-am
urcat în primul tren şi am ajuns acolo spre seară…
… Stătea culcată pe spate, pe un căpătâi
înalt, negricioasă şi senină, cum a fost ea toată
viaţa. Nu am văzut niciodată, nicăieri în această
lume, un om ca ea. Cred că nu avea mai mult de
48 de kilograme, dar făcea patru norme într-o
singură zi la secerat, la CAP, se ducea la Bălceşti
cu noaptea în cap, cale de şapte kilometri, pe jos,
cu baniţa pe cap, pe un oblanic, cu câţiva struguri
de altoi şi câteva sute de nuci, să facă rost de ceva
bănuţi să ne cumpere caiete şi hăinuţe, iar, după
ce se întorcea de acolo, se ducea la muncă, la
CAP, să nu piardă ziua… N-am auzit-o niciodată,
într-o viaţă de om, că a ajuns la capătul puterilor,
că este disperată, că nu mai poate… Era bolnavă,
abia se ţinea pe picioare, dar, când lua sapa în
mână, era precum tata, când făcea, la tejgheaua lui
din tindă, binale şi viori… Avea o luminiţă
specială în ochii ei negri, frumoşi şi profunzi, ca
adâncul fântânii… N-am văzut niciodată un om
atât de harnic, de puternic şi de iubitor…

… Mă apropiasem de ea, încercând să
zâmbesc, s-o încurajez.
„- Gata, eu mor…” mi-a spus ea şi a închis
ochii la loc.
Am stat lângă ea până în zori. S-a stins
încet, ca o lumânare… Avea 69 de ani…

…Şi, iată, la 16 ani după moartea ei, îi
venise vremea şi lui Costel. Înaintea mea, ca şi
cum ar fi vrut să mă întreacă, să-mi arate că a ieşit
din modelul meu, că şi-a luat viaţa şi gândul pe
cont propriu. La priveghiul lui, al celui de al
doilea frate al meu, în ordinea descrescătoare a
vârstei, eram din nou împreună toţi patru. Unul în
coşciug, ceilalţi de veghe. Dar nu cântam, nu
râdeam, ci doar priveam uluiţi la chipul inert al lui
Costel. De la moartea mamei, nu mai avuseserăm
ocazia să fim toţi patru în acelaşi loc şi, oricum,
nu mai eram demult aceiaşi… Viaţa ne alungase
din iubirea necondiţionată a vremii copilăriei, din
familia noastră mare şi fericită şi ne aruncase în
hârdăul cu lături al unui timp ingrat, pervers şi
ucigaş de iubiri. Fiecare, pe unde a ajuns, a trebuit
s-o ia de la capăt, fără sprijinul celorlalţi.
Mă uitam la trupul nemişcat al lui Costel şi
nu-mi venea să cred că viaţa lui se oprise aici. A
doua zi, după ce îl vom fi înmormântat, sus, pe
deal – alt deal decât cel al cimitirului nostru din
sat, unde se odihnesc părinţii, bunicii şi străbunicii
noştri –, eu şi Mitel, mezinul, urma să ne urcăm în
maşinile cu care am venit, două Dacia 1300,
fiecare cu a lui, împreună cu consoartele noastre,
şi să ne întoarcem la Bucureşti. Fiecare la casa
lui…

…Costel nu-mi va mai da telefon. Nici cei
doi copii ai lui nu mă vor suna. N-au de ce.
Familia lui are viaţa ei. Departe de a mea. Eu şi
familia mea avem şi noi viaţa noastră. Departe de
viaţa lor. Casa noastră din Cârlogani se va dărâma
în scurt timp. Buruienile vor inunda curtea şi
grădina. Era ultima casă care mai rămăsese în
această parte de sat. Dealul Buneştilor şi Valea lui
Dan se mutaseră, încetul cu încetul, la şosea. Şi
cimitirul plecase de acolo, de pe deal, undeva, în
curtea lui Crăsnaru, fostului boier Crăsnaru, şi el
dispărut Dumnezeu mai ştie pe unde şi de ce. Dar
toate astea sunt foarte departe de noi, cei care am
plecat, cu mulţi ani în urmă, din sat. Şi cam toţi
absolvenţii merituoşi ai Şcolii Generale am plecat.
Eram inteligenţi, copii de nota zece, şi visam să
ajungem departe, foarte departe: profesori,
ingineri, oameni de carte.

Şi am ajuns. Noi, cei patru elevi străluciţi
din sat care am intrat în 1954, în urma unui
examen de admitere foarte dur, la renumitul Liceu
Fraţii Buzeşti din Craiova – Curelaru Teodor,
Pătru Ilie, Marcu Gheorghe şi subsemnatul – am
urmat studii superioare de toate treptele, am luat
taurul de coarne şi am ajuns cineva. Curelaru şi
Marcu ingineri, Pătru Ilie colonel la radiolocaţie şi
eu general. Dar a murit în fiecare din noi marea
familie în care am copilărit, satul, uliţa, Olteţul,
Ciutura Stanii, pădurea de sub Ghiozuri,
Boroghila unde mergeam cu oile şi jucam chirul,
chiar şi unele dintre amintiri. Curelaru şi Pătru au
trecut şi ei în lumea celor drepţi, iar Marcu
Gheorghe a suferit un accident vascular şi este
vegheat, undeva în Craiova, de fiica lui… Eu, din
când în când, mai schimb două vorbe cu Florica,
colega noastră din sat, şi ea bucureşteancă, ca şi
mine, dar care, deşi a plecat odată cu noi, colegii
ei de şcoală generală, din sat, nu s-a îndepărtat
niciodată de acel loc. Vorbim adesea, minute în
şir, despre noi, despre amintiri şi iubiri, despre
vremurile de ieri şi despre ele de azi.

„- Nu mai e ce-a fost! – îmi spune ea,
câteodată, la telefon. Are aceeaşi voce puternică şi
clară ca atunci, demult, când era doar o fetiţă.
Cuvintele reverberează dintr-un spaţiu
dumnezeiesc în care ne-au rămas, încă nealterate,
rădăcinile. Dar noi nu mai suntem acolo, iar
cântecul ei cutremurător de frumos nu mai răsună
pe Dealul Buneştilor, în Poiana Înaltă sau pe
Valea Boroghilei. Nu ştiu de ce nu s-a măritat
niciodată. Atunci, demult, în copilărie, era atât de
frumoasă încât nu cutezam s-o privesc. Mă orbeau
luminile din ochii ei… Acum are 76 de ani, dar
parcă este tot aceeaşi de acum şapte decenii…
…Şantieriştii de la Băniţa au venit cu toţii
la înmormântarea lui Costel, tehnicianul lor
normator. L-au pus într-un camion, au urcat
împreună cu el şi cu tot alaiul sus, pe deal – un
deal dintre munţi –, i-au căptuşit groapa cu câteva
traverse de cale ferată – o podea care va rezista o
sută de ani – şi i-au organizat, camaradereşte,
pomana…

Acolo, în încăperea foarte mare – probabil
o sală de mese a şantierului –, au venit toţi. Au
ţinut cuvântări, l-au lăudat, au lăsat să cadă o
lacrimă şi un strop de vin pentru el. Şi cam atât.
Nevasta lui şi cei doi copii, încă mici, abia de
înţelegeau ce s-a întâmplat…
…Costel se simţise foarte rău şi venise la
noi, la cei doi fraţi ai lui – eu, cel mare şi Mitel,
mezinul – să-l ajutăm. L-a văzut imediat un doctor
specialist. Era însă mult prea târziu. Mai avea
doar o mică porţiune dintr-un plămân. Nu mai
respira, ci şuiera. El a înţeles imediat despre ce-i
vorba şi s-a resemnat. Viaţa lui a mai durat doar
două săptămâni…

…Acum, în drumul meu lung şi
întortocheat, ca al axonilor conectaţi prin sinapse
şi dendrite, mi-e greu să mai găsesc reperele de
odinioară. Unele au dispărut, altele s-au
transformat. Din minunata noastră familie de la
Cârlogani, am mai rămas doar doi: eu, cel mai
mare dintre fraţi, şi mezinul. Arsurile ard, durerile
dor. Amintirile îşi găsesc cu greu loc printre
problemele de azi, ţara nu are timp de noi şi nici
noi nu prea avem timp de ea. Ea seamănă cumva
cu satul meu, cu familia noastră de atunci, dar la o
scară ceva mai mare. Vrea să se mute în Europa
(de parcă n-ar fi de peste patru mii de ani acolo,
poate prima dintre comunităţile generate de acest
pământ), să fie europeană get-beget, uitându-şi
rădăcinile şi esenţa ei care constă, dintotdeauna,
din stabilitatea, frumuseţea şi durabilitatea
comunităţilor pământene, ale comunităţilor rurale,
cu rădăcini foarte adânci în ancestral.

…Astăzi, se pare, după cum cred unii, că
viaţa cere altceva, un alt tip de comunitate –
profesională, informală, cognitivă –, o altfel de
cultură, una de tip cognitiv, profesional,
nivelatoare, comună, definită pe alte criterii decât
pe cele ale iubirii familiale. Şi, probabil, asta
prinde la omul grăbit să ajungă undeva, pe un
tărâm al noilor făgăduinţe: un credit, o maşină, o
casă, un card, un orizont de proximitate, un aici şi
acum, un Carpen Diem omniprezent şi
omnipotent, adică un nou mod de fiinţare, fără
Solen şi fără Dasein.

În aceste condiţii, conceptul de ţară se pare
că mai mult încurcă. Ca şi cel de familie
tradiţională, legată de un loc anume, de un sistem
de valori, de un blazon şi de un colţ de pământ.
Ţara, în epoca unor cogniţii de oportunitate şi a
lui „n-am nevoie de ţară şi de constrângerile ei, ci
de un loc unde să mă simt bine, unde să mă simt
complet liber !”, devine nu doar aridă şi
constrictivă, ci şi anacronică şi retrogradă.
Filosofia lui „Trăieşte clipa!” este incompatibilă
cu iubirea profundă, ancorată în valori milenare.
Constantinopolul a căzut demult, nu mai este, azi,
european, ci musulman, familia pare mai degrabă
un cadru care constrânge iubirea, o închide în
hulube şi n-o eliberează, n-o goleşte de acele
norme considerate de noii avangardişti stupide, ci
o subjugă datoriei, imperativului categoric, şi el
desuet şi încremenit acolo, în raţiunea pură de
care vorbea cândva Kant. Toate lanţurile trebuie,
potrivit noului concept de fericire fără limite, de
libertate absolută, rupte. Să nu mai existe nici
substantive proprii, nici litere mari, nici norme,
nici legi, nici cuvinte – o fotografie, spun unii,
face cât o mie de cuvinte –, nici idee, nici concept,
nici fiinţare, ci doar… libertate. Libertate
absolută! Adică nimic.

Unii mai au, totuşi, curajul să spună – spre
furia celorlalţi – că, într-adevăr, viaţa merge
înainte, că viaţa se află în frunze, unele căzătoare,
altele nu, dar inima rămâne ancorată în rădăcini.
Rădăcinile nu sunt bune de nimic! – ţipă ceilalţi
pe şapte miliarde de tonalităţi, cum le place lor să
creadă că vorbesc în numele şi sub girul omenirii.
Te ţin pe loc. Aşa şi cu ţara aceasta. „Să dispară
cât mai repede! – ţipă unii prin ochii lor bulbucaţi
de pe ecranele ţepoase ale teleportoarelor noii
noastre ere. N-avem nevoie nici de ţară, nici de
suveranitate, nici de închistării în concepte de
datorie şi în sloganuri, ci doar de libertate. Tot ce
nu înseamnă libertate trebuie să piară!”
Mulţi dintre oamenii pe care i-am iubit
cândva ca pe lumina ochilor nu mai sunt. Din
frumoasa noastră familie de la Cârlogani nu a mai
rămas decât un loc viran, doi fraţi şi câţiva nepoţi,
care nu ştiu mai nimic despre cea mai frumoasă
iubire care a existat vreodată în inima noastră. Dar
au şi ei, la rândul lor, iubirile lor. Şi paşii lor pe
drumurile lumii. Şi orizonturile lor, din care
dispar, încet, încet, familia de origine şi ideea de
întoarcere la izvoare.
(Din romanul în lucru „Ancore pe nori”)
Gheorghe Văduva