Recenzii şi cărţi primite la redacţie nr. 65 – 66

LUMEA, CA UN IMENS
LABORATOR GENETIC
Dinu MORARU

Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii, cea mai recentă carte a scriitorului şi pictorului Petru Vintilă jr., debu-tează cu o scenă care se înscrie în rândul celor mai frumoase pagini ale literaturii fantastice româneşti: aflat în vizită cu părinţii la un medic celebru, autorul, la vârsta adolescenţei, este fascinat de portretul unei fete de vreo cincisprezece ani, de „o frumuseţe care-ţi tăia

respiraţia, o frumuseţe unică, nepământeană, ireală, de o stranietate răscolitoare“. Personajul din tablou, Angela Lucia Ferescu, se numărase printre strămoşii gazdei şi trăise pe la mijlocul secolului al XIX-lea. În acea seară, prelungită până târziu după miezul nopţii, doctorul, „scoborâtor dintr-o străveche familie de boieri din Ţara Românească“, le povesteşte oaspeţilor săi tot ce ştie despre viaţa tinerei care, până la dispariţia „într-un chip la fel de misterios ca şi acela în care trăise“, fusese „eroina unor întâmplări incredibile“. Adormind pe fundalul „inflexiunilor molatice“ ale vocii gazdei, adolescentul pierde sfârşitul poveştii. În somn are un vis erotic intens cu frumoasa necunoscută de care se îndrăgostise instantaneu, cu o dragoste „totală, fulgerătoare“, şi care va deveni obsesia vieţii lui. Întâmplarea s-a petrecut în a treia zi de Crăciun a anului 1968, într-o casă veche dintr-un cartier dispărut azi de pe harta Bucureştilor, înţesată cu obiecte preţioase şi, mai ales, cu mii şi mii de tomuri, între care „cărţi rarisime de magie şi astrologie“.

După acest prolog care ne aminteşte de Domnişoara Christina a lui Mircea Eliade, partea întâi a cărţii povesteşte biografia straniului personaj, pe funda-lul evenimentelor istorice desfăşurate în Ţara Românească în prima jumătate a secolului XIX. Naşterea nepoatei marelui ban Constantin Ferescu, în 1835, este marcată de o serie de semne bizare şi înfrico-şătoare, prevestind un destin neobişnuit. Devenită o copilă deosebit de frumoasă şi de înzestrată, Lucia – al cărei corespondent în realitatea românească pare a fi Dora dʾIstria (Elena Ghica) – este trimisă la vârsta de 11 ani în străinătate, pentru a-şi desăvârşi instrucţia.

Înmarile universităţi ale vremii, la Heidelberg, Oxford, Cambridge şi Sorbona, ea studiază cu asiduitate filozofia şi literatura Antichităţii şi Renaşterii, Cărţile Sacre ale omenirii, tratate despre marile civilizaţii ale lumii şi texte oculte, uimindu-şi dascălii prin „fenomenala ei erudiţie“. Se întâlneşte cu personalităţi celebre ale vremii, dar şi cu personaje enigmatice, precum medicul sas Honigberger, eroul uneia dintre nuvelele fantastice ale lui Mircea Eliade.

La insistenţele Luciei, acesta îi dezvăluie „secretul“ său: prin intermediul practicilor yoga, Honigberger dobândise capacitatea de a transgresa timpul şi spaţiul. Întâlnirea cu doctorul este crucială: din acel moment, tânăra de 13 ani îşi recuperează treptat memoria în care se aflau acumulate cunoştinţele esenţiale ale omenirii, uitate şi redescoperite de-a lungul civilizaţiilor succesive. I se revelează tainele zeilor, „începe să descifreze misterul vieţii şi al morţii, să afle răspunsuri la multe dintre cele mai importante întrebări existenţiale“. Înţelege că, spre deosebire de percepţia acreditată de religii, „binele şi răul nu sunt entităţi diferite şi contrare“, răul absolut nu vine de la Diavol, ci este doar „o invenţie a lui Dumnezeu nu numai pentru a-şi ascunde răul din Sine, ci şi pentru a-i înfricoşa pe oameni cu iadul, urmărind un scop pe care pământenii nu aveau îngăduinţa să-l pătrundă“. Şi, mai important, Angela Lucia Ferescu îşi regăseşte identitatea: înţelege „cine era ea cu adevărat“.

Frământată de întrebări, tânăra ia drumul unei mănăstiri „zidită în adâncul celor mai sălbatice păduri din Valahia“, unde trăieşte o experienţă erotică cu o tânără novice. Părăseşte lăcaşul Domnului şi, trecând prin Franţa şi Peninsula Italică, ajunge în Egipt şi Mesopotamia, unde asistă la o serie de săpături arheologice soldate cu descoperiri senzaţionale. Periplul prin acele locuri purtând adânc întipărită pecetea istoriei îi prilejuieşte autorului savante incursiuni în lumea enigmelor care învăluie civilizaţiile planetei, cu escale semnificative în spaţiul românesc. Reîntoarsă în ţară, Angela Lucia Ferescu se căsătoreşte cu un prinţ rus şi îşi însoţeşte soţul la Moscova şi Sankt-Petersburg. Agresată barbar de Ohrana pentru francheţea şi vehemenţa cu care critică absolutismul ţarist, se reîntoarce în ţară, dar numai pentru a dispărea misterios în iarna anului 1852.

Aventurile Luciei Ferescu nu se opresc însă aici, căci, aşa cum presimţise autorul în acea noapte de la sfârşitul anului 1968, ea se dovedeşte a fi „mai mult decât un muritor de rând“. Entitate capabilă să străbată timpul şi spaţiul, reapare în secolul următor, păstrându-şi intacte tinereţea şi frumuseţea, asemenea eroului dintr-un cunoscut basm popular. Următoarele două părţi ale cărţii sunt, în cea mai mare parte, relatarea dialogurilor pe care le poartă – în 1940, la Bucureşti, şi în 1988, la Chicago – cu doi tineri cercetători români ai istoriei religiilor. Interlocutorii, oameni remarcabili prin sensibilitate, cultură şi preocupări, se îndrăgostesc de fascinanta femeie, pentru ca în cele din urmă să dispară, însoţind-o pe Lucia într-un univers paralel.

Petru Vintilă jr. şi-a subintitulat cartea „pseudoroman“. Este, într-adevăr, un fals roman, căci ţesătura romanescă, presărată cu întâmplări fantastice din care nu lipsesc elemente de magie precum dematerializarea şi invizibilitatea, levitaţia şi zborul, constituie, până la urmă, pretextul pentru o disertaţie savantă în căutarea răspunsurilor la marile întrebări existenţiale, pe care le sintetiza, atât de bine, Paul Gauguin, în titlul unuia dintre tablourile sale: „De unde venim? Cine suntem? Încotro mergem?“ Ochiurile acestei texturi aglutinează un enorm volum de informaţii din miturile şi legendele popoarelor, Cărţile Sacre ale lumii şi apocrifele creştine, filozofiile lumii, textele oculte şi esoterice, literatura fantastică, relatările privind fenomenul OZN şi, nu în ultimul rând, din cele mai noi descoperiri ale ştiinţelor.

După ce le mărturiseşte celor doi aleşi şi, totodată, învăţăcei că ea este, de fapt, Lucifer, „Purtătorul de lumină“, cel mai desăvârşit arhanghel, alungat din Ceruri de Dumnezeu nu pentru că a încercat să-i uzurpe puterea, aşa cum susţine religia creştină, ci pentru că a vrut să-şi însuşească atotştiinţa Sa, Angela Lucia Ferescu le dezvăluie secretul terifiant al acestei lumi: omenirea este rezultatul programelor de inginerie genetică concepute în laboratoarele unor civilizaţii extraterestre, foarte avansate ştiinţific şi tehnologic, „interesate exclusiv de corpurile spirituale umane“ pentru „a-şi asigura perpetuarea şi perfecţionarea propriilor specii“, incapabile să se reproducă pe altă cale. De la înălţimea atributului ei de martor al tuturor întâmplărilor de pe Pământ, trecute şi viitoare, Lucia relevă că în istoria îndepărtată a planetei au mai existat „cel puţin cinci civilizaţii care au atins un nivel de progres ştiinţific şi tehnologic similar cu al civilizaţiei actuale“.

Distrugerea lor succesivă de către însuşi Dumnezeu, din aceleaşi scopuri „legate exclusiv de ingineria genetică“, ar explica ceea ce Mircea Eliade numea „misterul incomprehensibil al nimicirii Creaţiei de către propriii ei creatori“.

Informaţiile despre această lume transcendentală, neperceptibilă simţurilor noastre, se găsesc încifrate în toate textele religioase ale lumii. Decodificate, acestea ne vor dezvălui adevărul despre originea şi scopul existenţei umane; deocamdată, cercetările oamenilor n-au atins nivelul necesar pentru identificarea sensurilor primordiale, nedegradate ale simbolurilor şi afirmaţiilor din Cărţile Sacre. În încercarea Sa de a împiedica accesul la teribilul secret, Dumnezeu a inventat Biserica, instituţie refractară ştiinţei, şi i-a pedepsit pe toţi cei care au năzuit la cunoaşterea supremă, începând cu primii oameni, două „prototipuri genetice“ fabricate în labora-toarele civilizaţiilor extramundane.

Raiul în care vor ajunge cei „mântuiţi“, Cetatea cerească – îşi continuă Lucifer, alias Angela Lucia Ferescu, seria dezvăluirilor –, este, de fapt, o uriaşă „staţie cosmică“ invizibilă ochiului uman, fieful civili-zaţiilor extraterestre. Ierarhizate – în vârful piramidei aflându-se supercivilizaţia lui Dumnezeu –, aceste civili-zaţii şi-au împărţit Terra între ele pentru a proteja grupurile de populaţii de care sunt legate prin interese genetice. Căci singura condiţie necesară pentru „cuplarea sufletelor sau a corpurilor spirituale ale pământenilor decedaţi la corpuri de extratereştri (îngeri)“ este compatibilitatea genetică între cele două categorii; de aici legile şi poruncile divine privind „mântuirea“, care, de fapt, înseamnă păstrarea purităţii rasiale. În ce priveşte iadul, acesta este format din bazele subpămân-tene ale infratereştrilor, „facţiuni scindate din supercivi-lizaţia lui Dumnezeu în urma unui diferend“.

Lumile de dincolo – conchide „mult prea frumoa-sa şi prea strania domnişoară vrăjitoare“ – nu sunt deloc tărâmuri supranaturale locuite de zei, demoni sau misterioase fiinţe imateriale, bune sau rele, ci, dim-potrivă, ele aparţin unei realităţi cât se poate de obiective. O realitate care nu are nimic comun cu supra-naturalul indus inconştientului nostru prin manipulări insidioase, făcute cu scopuri clare şi bine determinate, ci una în care se manifestă civilizaţiile extratereste interesate exclusiv de corpurile spirituale umane.

Povestea se încheie în anul 2060, în Cetatea Eternă, unde Lucia se întâlneşte cu nepotul celui care, cu aproape un secol în urmă, se îndrăgostise nebuneşte de fata din tabloul aflat în casa doctorului Constantin Ferescu. Pe fundalul începutului Apocalipsei, întruchiparea lui Lucifer dispare „absorbită“ de o uriaşă navă extraterestră, nu înainte de a anunţa sfârşitul actualei civilizaţii pământene în urma unui cataclism nuclear, procedură prin care s-ar realiza „racordul între sufletele umane şi somele de îngeri-extratereştri“.

Lucia Ferescu sau Steaua dimineţii (Editura Compania, 2016) este o carte captivantă şi incitantă, un exerciţiu de imaginaţie în căutarea răspunsurilor la marile întrebări ale omenirii dintotdeauna: Cine suntem? Care este rostul nostru pe acest pământ? Ce este acea viaţă de apoi pe care ne-o promit religiile? Înainte de a vitupera cu intransigenţă şi habotnicie împotriva ipotezei lansate prin vocea personajului principal, să ne reamintim că ideea pluralităţii lumilor locuite de fiinţe cugetătoare nonterestre poate fi regăsită, de-a lungul timpului, în textele unor filozofi, istorici, savanţi sau chiar teologi şi confirmată de cele mai recente descoperiri făcute de telescoapele ultraperformante ale NASA. Şi, de asemenea, că importanţi astronauţi cred că „civilizaţiile extraterestre ne monitorizează“, iar „aparenţa lor este diferită faţă de orice tip de perspectivă tradiţională, materialistă occidentală“. Potrivit tradiţiilor tibetană şi budistă, acel centru secret de unde este guvernată planeta noastră ar fi mirifica Shambala. Aflată într-o lume paralelă invizibilă, ea este populată cu entităţi care pot interveni pentru a ajuta ființele umane sau pentru a corecta în bine destinul planetei.

Prin abundenţa informaţiilor, pseudoromanul lui Petru Vintilă jr. este, totodată, o excepţională carte de învăţătură, o călătorie în tainica lume a miturilor şi scrierilor sacre ale omenirii şi în fascinanta lume a ştiinţei: genetică, antropologie, fizică cuantică… Prozator din stirpea maeştrilor literaturii fantastice româneşti, Petru Vintilă jr. ştie să creeze o atmosferă stranie şi misterioasă – prezentă şi în filigranatele creaţii ale pictorului – şi, în acelaşi timp, să explice şi să argumenteze cu rigoarea şi claritatea omului de ştiinţă. Impresionanta Bibliografie selectivă care încheie tomul relevă, încă o dată, nu numai erudiţia autorului, dar şi imensul travaliu desfăşurat pentru scrierea acestei lucrări. Folosind cuvintele lui Mircea Eliade – sub semnul căruia se află, de altfel, întreaga carte –, putem spune că, atât timp cât lumea rămâne învăluită în taină, ideea unei omeniri produse în laboratoarele unor civilizaţii extraterestre „e un coşmar, dar totodată şi o posibilitate“.

Dinu MORARU

 

EMIL LUNGEANU – ENIGMA

Lucian GRUIA

Emil Lungeanu a comis două momente de pionierat în literatura română: Manifestul ludic, formule extreme în critica literară ( Ed. Betta, Bucureşti, 2014) – trei modalităţi, critica literară în versuri, dramatică şi ca raport la congresul Partidului Criticist Român şi Literatura de gradul 3 (Ed. Betta, Bucureşti, 2015). Întrucât literatura consacrată pe genuri (poezie, proză, teatru) este de gardul 1 iar critică literară (comentariul literaturii de gradul 1) este de gradul 2, literatura originală creată pe baza literaturii de gradul 2, este, în concepţia novatoare a autorului, lireatură de gradul 3. Noul concept mă duce la structura silogismului: teză – antiteză-sinteză.

Molipsindu-mă de această noţiune, voi încerca să fac o prezentare ca literatură de gradul 3 a romanului Enigma de Emil Lungeanu. După ce ne-a explicat conceptul, într-o vilă de pe strada Plantelor, am continuat discuţia, la o ţigară, în grădină. A apărut, pe alee, un gândac care, auzindu-ne discutând, s-a oprit în dreptul nostru. Cînd Emil Lungeanu a pomenit de conceptul literatură de gradul 3, gândacul s-a dat pe spate, aşezându-se cu picioarele în sus. După ce conceptul a fost explicat, gândacul s-a întors şi şi-a continuat peregrinarea. Sunt convins că gândacul a înţeles conceptul întrucât autorul este un magician.

În romanul Enigma, Emil Lungeanu a procedat în felul următor. În jobenul de magician a introdus cuvintele cu care avea să-l scrie. Cu stiloul şi-a înţepat vena şi a umplut cu sânge rezervorul. A început să scrie dramaticul roman cu sângele propriu. Cuvintele, scrise cu sânge, învie.

Primul cuvânt pe care l-a scris a fost blestem. El apare în mai multe accepţiuni şi contexte textualiste. Primul se referă chiar la blestemul scrisului. Artistul este blestemat să scrie şi nu poate face altfel. Nu el alege să fie scriitor ci este ales.

Apoi, apare garsoniera blestemată (nr.113) în care s-au sinucis toţi locatarii aruncându-se de la balconul situat la etajul 8. Susceptibilă de blestem este şi creanga genealogică a scriitorului, generată de Parasca din ţara Bezdeadului. În continuare, romanul devine o istorie a blestemului pornind din Biblie (Cain), traversând Grecia antică, trecând prin dinastiile Carolingiene şi Henriciene (Franţa şi Anglia), ajungând la descoperitorii Cloştii cu puii de aur. Nu scapă inventarierii nici desoperitorii mormântului lui Tutankamon. Revenind la personajele romanului implicate în cercetarea garsonierei, detectăm două morţi blestemate, ale profesorului Ţăruş şi criminalistului poreclit „Inorogul”.

Al doilea cuvânt scris a fost enigma. Enigma demodulează blestemul, punându-l în paranteză. Garsoniera poate că nu e ucigaşă ci acolo se petrec nişte crime perfecte, omorurile din familiile regale sunt legate de succesiunea la tron, evenimentele şi personajele sunt imaginare, nu reale, etc.

Al treilea cuvânt scris cu sânge este iubirea. Povestea de dragoste cu Emma, sufletul pereche, după debutul fulminant şi declaraţiile de iubire necondiţionată, se sfârşeşte enigmatic, cu năbădăi.

Al patrulea cuvânt, important în economia cărţii este informaţia. Acum avem o nouă demonstraţie de enciclopedism emillungeanian, în care regăsim teoriile fizicii cuantice aplicate literar, gândurile locatarilor garsonierei putându-se impregna în ambientul acesteia şi producând stări nevrotice. Mai departe, se ajunge chiar la o expunere a vârstelor particulelor elementare, care pot influenţa memoria materiei.

Al cincilea cuvânt, după care ne oprim expunerea este albastru. El dă seama de fenomenul creaţiei artistice. Acum autorul se relevă ca un Dumnezeu al personajelor şi evenimentelor create. Numele personajelor sunt anagrame ale cuvântului menţionat: albastru= AlStruba = Rut Balas = Blastarau = AbaSrul. Autorul se dedublează în personajul Bartolomeu care poate întoarce trenul de Constanţa spre Bucureşti, în care călătorea criminalistul Al. Struba. Peste creatorul individual stă Dumnezeu (emiţătorul divin) care-i dictează textul, care devine prin traducerea scriitorului (receptorul), de rang secund. Demodularea mesajului iniţial se face în funcţie de personalitatea/cultura receptorului. Din acest motiv fiecare artist adevărat este unic.

Pentru Emil Lungeanu inspiraţia transformă creaţia literară într-un zbor cu avionul. Imaginaţia decolează şi în avion sunt personajele şi întâmplările care le însoţesc. La ultimul zbor, golurile de aer produse de blesteme şi enigme determină avionul să se întorcă, bănuim de unde a plecat, deşi cartea, între timp, fusese scrisă. Călugărul Bartolomeu, acest ater ego al autorului, se află în avion cu romanul Enigma în mână. Cum putem decodifica aici intenţiile autorului? El mimează ca se teme ca cititorii să nu fie contaminaţi de încărcătura blestemelor şi enigmelor prezentate. Pare că regretă că a scris acest roman periculos. Într-adevăr, prima ediţie, simplificată a suferit avatarii enigmatice sau chiar blestemate: o parte a tirajului a fost inundată, iar o altă parte a fost furată. În drumul transporturilor şpalturilor cărţii, de la Câmpina la Bucureşti, o roată se desprinde din automobilul editorului, fără consecinţe grave. În concluzie, unde va ateriza avionul întors spre bază? Autorul nu ne spune întrucât i s-au terminat cuvintele intoroduse iniţial în jobenul de magician.

După părerea mea, avionul Enigmei de Emil Lungeanu va ateriza în aeroportul Istoriei Literaturii Române.

Lucian GRUIA