Recenzii şi cărţi primite la redacţie nr. 59 – 60

Specii lirice şi specii umane
Anca Florentina Popescu, Amintiri de ceară, Edit.
Brumar, 2010

Cum nimeni nu-i perfect, descopăr abia acum
volumul publicat la Editura Brumar în 2010 de
Anca Florentina Popescu, altfel cu o întîrziere nu
tocmai nemotivată în cazul unei poete aşa de
reticente şi solitare, greu de sesizat în actuala
junglă poligrafică de prin părţile noastre, unde –
invita Minerva – tot românul se naşte poet şi
moare de prea mult scris.

Titlul său, Amintiri de
ceară, la prima vedere unul mai degrabă pe potriva
vreunui memorialist „cu vechime” decît a unui
debutant, s-a dovedit a fi de fapt – şi el – nu mai
puţin justificat. Căci, judecînd după condeiul nu
doar experimentat, dar şi productiv aşa cum îl
arată noul volum Clepsidra cu păsări aflat acum în
curs de apariţie, debutul de faţă va fi fost înadins
amînat arghezian pînă la sezonul fructelor coapte,
altminteri, vorba Victoriei Milescu, „Nebănuită /
într-un sîmbur de vişin / doarme livada”.

De altfel, miniaturile astea – fiindcă despre un
volum de haiku-uri este vorba – se migălesc cu
încetineală de bijutier, nu ca epigramele vărsate pe
masă între două halbe la cafeneaua scriitorilor.
Patru ceasuri ia numai servitul ceaiului à la
japonaise, darămite să meştereşti 300 de haiku-uri!
(La Librăria Cărtureşti am văzut servindu-se ceaiul
în doar patru minute, dar nu e de mirare, este aia
chashitsu cum era „original, japonez” portretul lui
Tonitza din B.D. în alertă furat lui Gogu Steriade
împreună cu tranzistorul.) Şi ce alta înseamnă, în
fond, această delicată specie exotică, dacă nu chiar
un ceai preparat din silabe?

Iată, prin urmare, o formulă lirică şi o poetă
asemănătoare, întîlnindu-se pe acelaşi drumeag
îngust al diminuţiei şi reticenţei, adică un caz de
adecvare ideal – iar beneficiile estetice ale acestei
coincidenţe se fac văzute în mai toate privinţele.

Nu înseamnă însă de aici neapărat că autoarea s-ar
împăca perfect cu pedanteria nenumăratelor condi-
ţionări şi constrîngeri ale esteticii haiku. În destule
privinţe, canonul tradiţional a fost într-adevăr urmat
îndeaproape, în altele s-a impus gustul propriu,
diferenţierea făcînd-o în principal varietatea tematică.

Contrastele frapante bunăoară, învăţate la
şcoala haijinului Kyorai, îşi găsesc ilustrarea la tot
pasul: „Flori de cîmp roşii / Dansînd printre spice
verzi / De grîu roditor”. Sîrmei ghimpate vii a
banalului trandafir (devenit loc comun începînd cu
beţiile olfactive ale lui Samain ori Macedonski şi
pînă la „rozacismul” ezoteric al unui Liviu
Pendefunda) îi este preferabil, bunăoară, „ariciul”
defensiv al cactusului, cu un potenţial sugestiv mai
mare – inclusiv autoportretistic – în cazul acestei
poete sfielnice, a cărei sensibilitate vulnerabilă la
jungla ambiantă îşi caută în mod firesc bariere
naturale pentru a se apăra: „Floare de cactus / Albă
şi temătoare / Zîmbind printre spini”.

Un echivalent fiziognomic al acestui paradoxal „vinoncoace-stai-pe-loc” ar putea fi prim-planul „Buze
şi şoapte / Printre rujuri stridente / Frivolitate”,
dacă admitem că însăşi Eva este o specie itinerantă
de floare din grădina paradisului. Asemenea
miniaturi comportamentistice schiţate din doar
cîteva trăsături „de unghie” – cum ar spune azi
marele Hokusai –, cu aspectul lor de impromptu
caracteristic, renunţă uneori la emblemele viului,
ajungînd pînă la reificare totală şi everbalizare, ca
de „natură moartă”, precum în acest mozaic
odorifer de cafenea :

„Flori şi ochelari / Cafea cu
iz de coniac / Doar o ţigară.” Este de-ajuns însă
introducerea vreunui detaliu anatomic oarecare
pentru ca o atare specie să sufere o mutaţie în
direcţia „umanizării” : „Miros de cafea / Unghiinroşite şi rom,/ Zgîriind un destin.” Acest simţ
cinematografic al detaliului sugestiv şi al sublinierilor coloristice ar fi făcut, fără doar şi poate, din
poeta Amintirilor de ceară o agreată a „Colibei de
la miezul nopţii” patronate de Yosa Buson, haijinul
primăverii, de la a cărui naştere se împlinesc anul
acesta fix trei veacuri. Totuşi, în pofida abundenţei
de compoziţii construite pe kikan (i.e. percepţia
mediului natural), unde exerciţiul culorilor este
bineînţeles la el acasă, adevărata măsură a
volumului de faţă – repertorial vorbind – nu o dă
descriptivismul circumstanţial practicat de clasicul
stil shosei, ci şahul sufletesc, unul jucat în stilul
shibui, mai auster. Aici, variabilităţii libere a
policromiei îi ia locul alternanţa tonurilor extreme,
gata codificate antagonic: „Alb şi negru / Şah-mat
şi despărţire / Fără speranţă”. Acest suprem
contrast, fie că e experimentat vestignomonic
(„Dantelă neagră / Pe pielea albă şi caldă /
Frivolitate”), fie retrospectiv („Poze alb-negru –/
Amintiri colorate / Vis cu sens unic” – unde
„decolorarea” imaginilor nu mai este doar metaforă a vremuirii, ci însuşi efectul entropiei sau, în
expresia lui Merleau-Ponty, al „săgeţii termodinamice a timpului”), fie altminteri, serveşte ca un
prêt-à-porter a cărui expresivitate deja nu mai
trebuie pusă la probă. Ce ar mai fi de probat după
ce refrenul în doi timpi al lui Bacovia fredonat în
parc („şi frunze albe, frunze negre”) a consacrat
pentru totdeauna impactul acestor „culori ermetice”?
Şi ca dovadă, unul din cei doi termeni ai opoziţiei
– îndeobşte negrul – poate chiar lipsi uneori,
lăsîndu-se subînţeles prin prezenţa celuilalt
(„Cuvinte goale / Munţi de minciună înalţi / Albi
de chiciură”) sau prin implicaţie („Ianuarie alb,/
Regret cu miros de cafea – / Riduri în suflet”.).
Oricum însă, cu sau fără acest şah al contrastelor
puternice, contemplarea peisajelor sufleteşti, a
„oamenilor de ceară” cu chipurile sculptate de
riduri, rămîne kidai-ul ce asigură identitatea volumului de faţă.

Recent, criticul Lucian Gruia îi
saluta originalitatea datorată „transpunerii în ceară
a sentimentelor” (Plăcerea lecturii, Edit. Betta,
2015), pornind de la compararea vieţii cu arderea
unei lumînări, spre deosebire, să zicem, de modul
denotativ în care un Constantin Kapitza îşi găsea
liniştea în ceara urechii (Linişte de ceară, 2009).
Ceara însă, pe cît de uşor se lichefiază, tot atît de
rapid se şi solidifică la loc, după variaţiile de
căldură ambiantă, şi tocmai plasticitatea o face un
suport ideal pentru imprimarea informaţiei. Or, în
„ceara” amintirilor personale, Anca Florentina
Popescu îşi lasă amprenta cu aceeaşi pregnanţă cu
care o poetă a iubirii fără noroc ca Sasuki îşi
făcuse din „mîneca udă” a kimonoului o adevărată
metonimie a propriilor lacrimi. Dar prin comparaţie cu ea, autoarea nu se lamentează să gloseze
pe tema rănilor suferite de pe urma săgeţilor
vînătorului de inimi al Olimpului, ci doar le
consemnează fenomenologic, fie că acestea au fost
trase prin „ferestrele sufletului” („Altă femeie /
Oglindindu-ţi-se în ochi / Pentru o clipă”, sau
„Ochii umeziţi, / Buchet de lăcrămioare / Fără
cuvinte”), fie prin ureche ori prin pori („Şoapte
şi-atingeri / Căutări fără trup / Suflet pereche”), cu
o detaşare matură în izbitor contrast cu inflamările
acelor makura no kotoba de-altădată dosite sub
pernele domnişoarelor de pension.

Şi doar compoziţiile din această serie tematică ating gradul de
esenţializare caracteristic al haikudiadei, spre pildă
această versiune proprie a Ţipătului lui Edvard
Munch: „Margine de drum/ Aproape de prăpastie /
Rugă şi strigăt”. Celelalte în schimb, miniaturile
de cronici făcute spectacolului naturii, se distan-
ţează vizibil de canoanele ultrarestrictive ale haijinilor din prima generaţie. Afară de circumstanţierea
calendaristică prin cîte un kigo sau altul, acum
motorişca în trei timpi a lui moş Basho – cînd,
unde, ce – a ajuns la fiare vechi. Şi la drept
vorbind, cîţi mai au chef să joace azi şotronul lui
infantil cu saltul broscuţei şi cu pliciul apei ? E
adevărat, se mai aud şi la autoarea noastră ecouri
din clasica „Furu ike ya / kawasu tobi komu / mizu
no oto” (bliţuri impresioniste gen „Broasca pe
frunză, / Lacul sclipind greu sub ea / Sub picuri de
ploaie”, sau fineţuri de percepţie precum „Lacul
suspină / Flori de cais picurînd / Albe pe mal”, ori
alegoria în manieră Arcimboldo „Obraji copţi/
Bucle în vînt şi cireşi / Copilărie”), dar nu se face
primăvară cu o floare şi-un ciufulici în copac şi un
oac-oac pe lac.

Bogatul inventar de haigon-uri
picturale din trusa de unelte a poetei nu deserveşte,
ca în tehnica tradiţională, instantaneul evenimen-
ţial. Modul său de întrebuinţare este unul cu precădere cumulard şi sinecdotic, frecventele aglomerări substantivale din care versurile se articulează
avînd funcţie determinativă, iar nu calitativă:
„Femei şi bărbaţi / Căsnicii şi bordeluri / Pustietate”
(cf. „Nopţi fără stele / şi fără ciocîrlie / străinătate”
la Victoria Milescu), sau „Bucurii scurte / Nopţi şi
speranţe de mai / Prea colorate” etc. Asemănător
mai procedase cu o generaţie în urmă Romulus
Bucur (Greutatea cernelei pe hîrtie, 1984), cu
acumulări nepredicative în formulă karumi pline
de potenţial sugestiv.

Mai presus însă de orice particularităţi tematice, tehnice ori caligrafice, definitoriu pentru un
volum precum Amintiri de ceară rămîne, cum
ziceam mai la deal, gradul ridicat de adecvare
dintre minimalismul haikudiadei şi propria reticenţă grafică a autoarei, foarte îndeaproape înrudită cu „sihăstria” unor poeţi introvertiţi ca Mihail
Soare, Dana Catona, Costin Tănăsescu ş.a.
Această caracteristică face deja interesant avant la
lettre următorul volum aflat actualmente gata de
tipar, Clepsidra cu păsări, care, din cîte am avut
ocazia să trag cu ochiul la fragmentele de
manuscris dispersate prin cîteva antologii recente,
se anunţă diferit ca formulă lirică.
Emil Lungeanu

Dan David – „Pelerin la mînăstirile toamnei”
Motto:
„Mă simt un cerb bătrân.
Când nu voi mai fi,
Oare cine îşi va aminti de mine?”
(Dan David – Stranger)

Dan David s-a născut la 9 septembrie 1936 în
Leleiu, judeţul Sălaj şi a absolvit Facultatea de
Chimie Industrială la Universitatea Politehnică din
Bucureşti. După ce a lucrat la Copşa Mică, Oneşti
şi Piteşti, a emigrat în America, în anul 1997,
stabilindu-se în Los Angeles. A publicat, până în
prezent, poezie în limbile română şi engleză şi un
volum de proză scurtă în limba română. Maşina de
copiat zile (Ed. Lulu Publishing, USA, 2012), pe
care-l comenntez în continuare, este al şaselea
volum scris în limba română, completat cu o
Dedicaţie, o Introducere şi cu poezia care dă titlul
volumului, traduse şi în limba engleză.

La poeţii ardeleni, şi Dan David nu face
excepţie, patriotismul şi ataşamentul pentru regiunea natală, au devenit, datorită istoriei frustrante,
cronice. Poetul, îndreptându-se spre toamna vieţii,
îşi aminteşte cu nostalgie dulce-amară de: casa din
Bocşa, localitate în care a urmat Şcoala elementară; de părinţii plecaţi în eternitate; de
monumentele oraşului Alba Iulia; de viile de la
Mocirla; de primele iubiri din anii de liceu urmaţi
la Târnăveni etc. Poetul nu apelează la dulcegării
sentimentale ci recurge la redarea frustă a amintirilor, în spatele cărora se regăseşte nostalgia indusă
de trecerea anilor, astfel încît Dan David devine un
„Pelerin la mânăstirile toamnei”:

„Mama nu mă
mângâia prea des/ Cu cântece de leagăn./ Nu avea
timp, şi nici voce, săraca./ (…)/ visam boii şi căruţa
cu lemne./ Mai târziu plugul, sapa şi coasa./ (…)/
Adormeam pe salteaua îndesată cu otavă,/ Cu
gândul la ora trezirii;/ Mereu nemiloasă, mereu
prea devreme.” (Fără cântec de leagăn)
Alegoria vieţii este văzută întâi ca o călătorie
cu trenul, apoi ca trecerea unei punţi peste hăul
ontologic şi, în sfârşit, ca o călătorie spre Linia de
sosire: „Nonşalant, am risipit oportunităţile:/ (…)/
M-am împiedicat de praguri, în şanţuri./ În drum
spre mine roţile norocului s-au împotmolit./ O
linie de sosire ca o pedeapsă./ Abia ajung./ Pe
podiumul învinşilor urc treapta cea mai înaltă.”

În această etapă a vieţii, zilele se desfăşoară
previzibil, după un program prestabilit. Poetul a
devenit „operatorul de la maşina de copiat zile.”
Tabieturile au devenit obişnuinţă, viaţa un surogat.
Autorul se imaginează un cerb bătrân care simte
apropierea iernii. Amintirile îi încovoaie umerii:
„Trecutul, haldă în care am vrut să îngrop/
Resturile festinurilor,/ Prisosinţele, păcatele, ura,/
Mi se înalţă în urmă ca un munte./ Nemilos, îmi
apasă umerii, îmi încalecă umbra.” (Trecutul de
care nu pot scăpa)

Poetul se revoltă împotriva condiţiei omului
de fiinţă muritoare: „Dumnezeu a fost pictor, de
bună seamă,/ Risipitor pentru flori, pentru frunze./
Dar pentru noi?/ Culori triste, palide, mohorâte./
S-o fi plictisit Atotputernicul?” (Culori) Greutăţile
vieţii colorează în gri existenţa: „Unde e albul
trandafirului oferit pentru prima oară?/ Unde e alabastrul nesfârşit al ochilor tăi?/ Culorile, nuanţele,
se petrec odată cu oamenii./ Unde se duc?/ Unde
mergem şi noi.” (Unde se duc?)
Poetul ajunge uneori să fie copleşit de inutilitatea existenţei: „După ce vom muri, ce se va alege
din noi?/ Ce vom lăsa în urmă?/ Mai nimic.”
(Trifoi) În consecinţă cocheteză cu extincţia:
„Moartea e o grevă generală./ Totul încetează brusc,
şi începe eternitatea;/ Vampa se oferă tuturor
gratuit.” (Văd clipa când începe eternitatea)
Teama de întuneric năpădeşte uneori versurile
poetului.

Totuşi, Dan David are puterea să scrie poezii
de atitudine civică şi de substrat ecologic. Ieşirea
din ceaţă este un elogiu adus libertăţii, iar Mesaj
antirăzboinic constituie un manifest pacifist.
Poveste falsă cu Moş Crăciun trage un semnal de
alarmă împotriva poluării planetare: „Într-o zi vom
povesti nepoţilor istorii fantastice/ Despre o
planetă curată cu ochi limpezi, de lacuri, Cu plete
verzi, cu oameni veseli, cu copii râzând./ Vor
asculta minunea Crăciunului de altădată./ Dar nu
vor crede că Moşul Cel Bun venea prin nămeţi/ Cu
sania lui minunată./ „Cum, pe zăpuşala asta din
Decembrie?/ Pe ceaţa asta irespirabilă, din pucioasă
şi brom?/ Nu, povestea ta cu Moş Crăciun e falsă,/
După exerciţiile obligatorii de respiraţie/ Cu
oxigen proaspăt, din balon!”

O compensaţie la avatariile şi efemeritatea
existenţei o constituie poezia de dragoste, calmă,
mocnind sub cenuşa amintirilor.
Poveştile de dragoste adolescentine încep la
12 ani, cu amintirea Lenuţei de la Bocşa, continuă
apoi cu o iubire curată de licean, estompată de
trecerea timpului: „Nu credeam să pot trăi fără
tine./ Cu tine începeam ziua, cu tine-o sfârşeam,/
Ciugulindu-ţi ultimele mure din palmă./ (…)/
Te-am zărit săptămâna trecută la Casa de Pensii/
Abia ajungeai cu bărbia la ghişeul cât faţa ta
tristă./ (…)/ Lacrimile îmi ardeau obrazul, alunecau
în barbă;/ Aceeaşi în care odată îţi răsfirai degetele./
Acum căruntă.” (Doamne, cât te-am iubit!)
Dan David mai relatează o iubire începută la
maturitate, la Copsa Mică: „Mi-am amintit de un
mărţişor de demult./ (…)/ Exaltat de amintire, dau
să te îmbrăţişez./ Mă priveşti contrariată, încerci
un gest de pisică./ Mâna ta e rece ca un sfeşnic cu
lumânările aprinse.” (1 martie)
Din perspectiva iernii, viaţa pare tot mai mult
un vis: „Suntem doar două amprente, două iluzii./
Umbre triste pe un ecran sensibil la iubire.”
(Amprente)

Poetul însingurat simte tot mai acut
necesitatea comunicării: „Contează enorm să ai pe
cine chema la telefon,/ Să simţi cum îi tremură
vocea la capătul undelor,/ Să te întrebe de gânduri,
de sănătate./ (…)/ Acum îţi transmit din când în
când câte-un e-mail,/ La care niciodată nu îmi
răspunzi.” (Glasul tău)

Iată o frumoasă poezie primăvăratică de
dragoste curată: „Ca să te fac să-mi zâmbeşti,/ Aş
vrea să fiu un strop de ploaie/ Născut din îmbră-
ţişarea norilor/ ca un fulger zănatic,/ Să cad în
părul tău/ (…)/ Aş vrea să fiu o lacrimă a ploii,/ Să
cad pe faţa ta ridicată spre cer./ Vei şti de ce ploaia
întârzie/ Leneşă pe pleoapele tale,/ Ca un sărut./
Şi-mi vei zâmbi.” (Şi-mi vei zâmbi)
Şi cum toate au un sfârşit, poetul deplânge
înălţarea la cer a iubitei (Dar cine va uda florile
seara?)
*
* *
Ardelenii generaţiei lui Dan David sunt în
general tradiţionalişti, ataşaţi de: locurile natale,
familie, credinţă, înalte idealuri umane. Dan David
tratează aceste caracteristici într-un limbaj modern.
Trăirile sale sunt dramatice, nostalgiile fără leac.
Stilul expresiv, mai puţin metaforizat, mai mult
alegoric şi narativ, poartă o amprentă specifică,
indusă de nostalgia trecerii timpului. Dan David
cunoaşte noutăţile din astrofizică. În poezia Mi-e
frică de noapte!

Soarele îşi exprimă teama de
materia neagră, care ar putea încetini, prin forţa ei
gravitaţională, expansiunea universului, ba chiar ar
putea-o opri, urmând o mişcare inversă, de concentrare, conducând spre o nouă explozie nucleară,
un nou Big Bang.

Dincolo de nostalgiile lui Dan David, legate
de trecerea inexorabilă a timpului, răzbate o mare
dragoste d eviaţă, de familie, iubite, prieteni. Arta
eternizează efemerul. Acesta e şi scopul poeziei lui
Dan David.
Lucian Gruia