Recenzii şi cărţi primite la redacţie – Gandul anonimului nr. 57 – 58

Cum nimeni nu-i perfect, descopăr
abia acum volumul publicat la Editura
Brumar în 2010 de Anca Florentina
Popescu, altfel cu o întîrziere nu tocmai
nemotivată în cazul unei poete aşa de
reticente şi solitare, greu de sesizat în
actuala junglă poligrafică de prin părţile
noastre, unde – invita Minerva – tot românul
se naşte poet şi moare de prea mult scris.

Titlul său, Amintiri de ceară, la prima
vedere unul mai degrabă pe potriva vreunui
memorialist „cu vechime” decît a unui
debutant, s-a dovedit a fi de fapt – şi el – nu
mai puţin justificat. Căci, judecînd după
condeiul nu doar experimentat, dar şi
productiv aşa cum îl arată noul volum
Clepsidra cu păsări aflat acum în curs de
apariţie, debutul de faţă va fi fost înadins
amînat arghezian pînă la sezonul fructelor
coapte, altminteri, vorba Victoriei Milescu,
„Nebănuită / într-un sîmbur de vişin /
doarme livada”.

De altfel, miniaturile astea – fiindcă
despre un volum de haiku-uri este vorba –
se migălesc cu încetineală de bijutier, nu ca
epigramele vărsate pe masă între două halbe
la cafeneaua scriitorilor. Patru ceasuri ia
numai servitul ceaiului à la japonaise,
darămite să meştereşti 300 de haiku-uri !
(La Librăria Cărtureşti am văzut servindu-se
ceaiul în doar patru minute, dar nu e de
mirare, este aia chashitsu cum era „original,
japonez” portretul lui Tonitza din B.D. în
alertă furat lui Gogu Steriade împreună cu
tranzistorul.) Şi ce alta înseamnă, în fond,
această delicată specie exotică, dacă nu
chiar un ceai preparat din silabe ?
Iată, prin urmare, o formulă lirică şi
o poetă asemănătoare, întîlnindu-se pe
acelaşi drumeag îngust al diminuţiei şi
reticenţei, adică un caz de adecvare ideal –
iar beneficiile estetice ale acestei
coincidenţe se fac văzute în mai toate
privinţele. Nu înseamnă însă de aici
neapărat că autoarea s-ar împăca perfect cu
pedanteria nenumăratelor condiţionări şi
constrîngeri ale esteticii haiku.

În destule
privinţe, canonul tradiţional a fost întradevăr urmat îndeaproape, în altele s-a
impus gustul propriu, diferenţierea făcînd-o
în principal varietatea tematică. Contrastele
frapante bunăoară, învăţate la şcoala
haijinului Kyorai, îşi găsesc ilustrarea la tot
pasul : „Flori de cîmp roşii / Dansînd printre
spice verzi / De grîu roditor”. Sîrmei
ghimpate vii a banalului trandafir (devenit
loc comun începînd cu beţiile olfactive ale
lui Samain ori Macedonski şi pînă la
„rozacismul” ezoteric al unui Liviu
Pendefunda) îi este preferabil, bunăoară,
„ariciul” defensiv al cactusului, cu un
potenţial sugestiv mai mare – inclusiv
autoportretistic – în cazul acestei poete
sfielnice, a cărei sensibilitate vulnerabilă la
jungla ambiantă îşi caută în mod firesc
bariere naturale pentru a se apăra :

„Floare
de cactus / Albă şi temătoare / Zîmbind
printre spini”. Un echivalent fiziognomic al
acestui paradoxal „vino-ncoace-stai-pe-loc”
ar putea fi prim-planul „Buze şi şoapte /
Printre rujuri stridente / Frivolitate”, dacă
admitem că însăşi Eva este o specie
itinerantă de floare din grădina paradisului.

Asemenea miniaturi comportamentistice
schiţate din doar cîteva trăsături „de unghie”
– cum ar spune azi marele Hokusai –, cu
aspectul lor de impromptu caracteristic,
renunţă uneori la emblemele viului,
ajungînd pînă la reificare totală şi
everbalizare, ca de „natură moartă”, precum
în acest mozaic odorifer de cafenea : „Flori
şi ochelari / Cafea cu iz de coniac / Doar o
ţigară.” Este de-ajuns însă introducerea
vreunui detaliu anatomic oarecare pentru ca
o atare specie să sufere o mutaţie în direcţia
„umanizării” : „Miros de cafea / Unghiinroşite şi rom,/ Zgîriind un destin.” Acest
simţ cinematografic al detaliului sugestiv şi
al sublinierilor coloristice ar fi făcut, fără
doar şi poate, din poeta Amintirilor de ceară
o agreată a „Colibei de la miezul nopţii”
patronate de Yosa Buson, haijinul
primăverii, de la a cărui naştere se împlinesc
anul acesta fix trei veacuri. Totuşi, în pofida
abundenţei de compoziţii construite pe kikan
(i.e. percepţia mediului natural), unde
exerciţiul culorilor este bineînţeles la el
acasă, adevărata măsură a volumului de faţă
– repertorial vorbind – nu o dă
descriptivismul circumstanţial practicat de
clasicul stil shosei, ci şahul sufletesc, unul
jucat în stilul shibui, mai auster. Aici,
variabilităţii libere a policromiei îi ia locul
alternanţa tonurilor extreme, gata codificate
antagonic : „Alb şi negru / Şah-mat şi
despărţire / Fără speranţă”. Acest suprem
contrast, fie că e experimentat
vestignomonic („Dantelă neagră / Pe pielea
albă şi caldă / Frivolitate”), fie retrospectiv
(„Poze alb-negru –/ Amintiri colorate / Vis
cu sens unic” – unde „decolorarea”
imaginilor nu mai este doar metaforă a
vremuirii, ci însuşi efectul entropiei sau, în
expresia lui Merleau-Ponty, al „săgeţii
termodinamice a timpului”), fie altminteri,
serveşte ca un prêt-à-porter a cărui
expresivitate deja nu mai trebuie pusă la
probă. Ce ar mai fi de probat după ce
refrenul în doi timpi al lui Bacovia fredonat
în parc („şi frunze albe, frunze negre”) a
consacrat pentru totdeauna impactul acestor
„culori ermetice” ? Şi ca dovadă, unul din
cei doi termeni ai opoziţiei – îndeobşte
negrul – poate chiar lipsi uneori, lăsîndu-se
subînţeles prin prezenţa celuilalt („Cuvinte
goale / Munţi de minciună înalţi / Albi de
chiciură”) sau prin implicaţie („Ianuarie
alb,/ Regret cu miros de cafea – / Riduri în
suflet”.). Oricum însă, cu sau fără acest şah
al contrastelor puternice, contemplarea
peisajelor sufleteşti, a „oamenilor de ceară”
cu chipurile sculptate de riduri, rămîne
kidai-ul ce asigură identitatea volumului de
faţă.

Recent, criticul Lucian Gruia îi saluta
originalitatea datorată „transpunerii în ceară
a sentimentelor” (Plăcerea lecturii, Edit.
Betta, 2015), pornind de la compararea
vieţii cu arderea unei lumînări, spre
deosebire, să zicem, de modul denotativ în
care un Constantin Kapitza îşi găsea liniştea
în ceara urechii (Linişte de ceară, 2009).
Ceara însă, pe cît de uşor se lichefiază, tot
atît de rapid se şi solidifică la loc, după
variaţiile de căldură ambiantă, şi tocmai
plasticitatea o face un suport ideal pentru
imprimarea informaţiei. Or, în „ceara”
amintirilor personale, Anca Florentina
Popescu îşi lasă amprenta cu aceeaşi
pregnanţă cu care o poetă a iubirii fără noroc
ca Sasuki îşi făcuse din „mîneca udă” a
kimonoului o adevărată metonimie a
propriilor lacrimi. Dar prin comparaţie cu
ea, autoarea nu se lamentează să gloseze pe
tema rănilor suferite de pe urma săgeţilor
vînătorului de inimi al Olimpului, ci doar le
consemnează fenomenologic, fie că acestea
au fost trase prin „ferestrele sufletului”
(„Altă femeie / Oglindindu-ţi-se în ochi /
Pentru o clipă”, sau „Ochii umeziţi, / Buchet
de lăcrămioare / Fără cuvinte”), fie prin
ureche ori prin pori („Şoapte şi-atingeri /
Căutări fără trup / Suflet pereche”), cu o
detaşare matură în izbitor contrast cu
inflamările acelor makura no kotoba dealtădată dosite sub pernele domnişoarelor de
pension. Şi doar compoziţiile din această
serie tematică ating gradul de esenţializare
caracteristic al haikudiadei, spre pildă
această versiune proprie a Ţipătului lui
Edvard Munch :

„Margine de drum/
Aproape de prăpastie / Rugă şi strigăt”.
Celelalte în schimb, miniaturile de cronici
făcute spectacolului naturii, se distanţează
vizibil de canoanele ultrarestrictive ale
haijinilor din prima generaţie. Afară de
circumstanţierea calendaristică prin cîte un
kigo sau altul, acum motorişca în trei timpi a
lui moş Basho – cînd, unde, ce – a ajuns la
fiare vechi. Şi la drept vorbind, cîţi mai au
chef să joace azi şotronul lui infantil cu
saltul broscuţei şi cu pliciul apei ? E
adevărat, se mai aud şi la autoarea noastră
ecouri din clasica „Furu ike ya / kawasu tobi
komu / mizu no oto” (bliţuri impresioniste
gen „Broasca pe frunză, / Lacul sclipind
greu sub ea / Sub picuri de ploaie”, sau
fineţuri de percepţie precum „Lacul suspină
/ Flori de cais picurînd / Albe pe mal”, ori
alegoria în manieră Arcimboldo „Obraji
copţi/ Bucle în vînt şi cireşi / Copilărie”),
dar nu se face primăvară cu o floare şi-un
ciufulici în copac şi un oac-oac pe lac.
Bogatul inventar de haigon-uri picturale din
trusa de unelte a poetei nu deserveşte, ca în
tehnica tradiţională, instantaneul
evenimenţial. Modul său de întrebuinţare
este unul cu precădere cumulard şi
sinecdotic, frecventele aglomerări
substantivale din care versurile se
articulează avînd funcţie determinativă, iar
nu calitativă :

„Femei şi bărbaţi / Căsnicii şi
bordeluri / Pustietate” (cf. „Nopţi fără stele /
şi fără ciocîrlie / străinătate” la Victoria
Milescu), sau „Bucurii scurte / Nopţi şi
speranţe de mai / Prea colorate” etc.
Asemănător mai procedase cu o generaţie în
urmă Romulus Bucur (Greutatea cernelei pe
hîrtie, 1984), cu acumulări nepredicative în
formulă karumi pline de potenţial sugestiv.
Mai presus însă de orice
particularităţi tematice, tehnice ori
caligrafice, definitoriu pentru un volum
precum Amintiri de ceară rămîne, cum
ziceam mai la deal, gradul ridicat de
adecvare dintre minimalismul haikudiadei şi
propria reticenţă grafică a autoarei, foarte
îndeaproape înrudită cu „sihăstria” unor
poeţi introvertiţi ca Mihail Soare, Dana
Catona, Costin Tănăsescu ş.a. Această
caracteristică face deja interesant avant la
lettre următorul volum aflat actualmente
gata de tipar, Clepsidra cu păsări, care, din
cîte am avut ocazia să trag cu ochiul la
fragmentele de manuscris dispersate prin
cîteva antologii recente, se anunţă diferit ca
formulă lirică.
Emil Lungeanu

Luați lumină, de mâine se scumpește iar
Preot prof. Dr. Dan Toader, Biserica,lumină
pentru cei însetați, ed. Rawex coms,2004

Dan Toader este un fiu al Luminii.
Unul, adică, dintre aceia ce au urmat chemarea
lui Isus : „Cel ce umblă în întuneric nu ştie unde
merge (…) Fiţi deci voi fii ai Luminii” (Ioan, 12
: 35-36). Limbaj, altminteri, neaoş esenian, unul
din pergamentele de la Khirbet Qumran fiind
dedicat chiar Războiului dintre Fiii luminii şi
Fiii întunericului. Cine erau aceşti kittim, aceşti
„Fii ai întunericului” ?

Nimeni alţii decît
ocupanţii romani, de unde şi afinităţile
esenienilor cu zeloţii şi cu războiul lor de gherilă
(nu degeaba unul din apostoli va fi Shimon
Zelotul), război sub semnul căruia, se ştie,
fusese celebrată venirea pe lume a Botezătorului
Ioan : „ca să ne scape de duşmanii noştri şi din
mîna tuturor celor ce ne urăsc”. Numai că
predicile cristice de mai tîrziu (Manuscrisele de
la Marea Moartă datînd cu cel puţin 60-100 de
ani înainte de naşterea lui Isus) vor da şi
conotaţii suplimentare mai subtile
antagonismului lumină-întuneric. Lui Nicodim îi
zice, bunăoară : „Oamenii au iubit întunericul
mai mult decît Lumina, căci faptele lor erau
rele”. Or, cine era acel fruntaş al sinedriului ?
Un învăţat, fireşte. Tot „intelectual” era şi
Natanael (Bartolomeu), de unde şi recrutarea lui
prin confirmarea „Te cunosc, te-am văzut sub
smochin” (vezi aceeaşi simbolistică în lecţia cu
blestemarea smochinului în care Isus nu găsise
fructe, deşi ştia că încă nu era sezonul). Iată deci
valabil şi în cazul aramaicii uzul aristotelic de a
desemna mintea şi înţelepciunea prin acelaşi
termen φως folosit pentru „lumină”.

Da, un luminat la minte şi la inimă
deopotrivă este – ziceam – şi părintele prof. dr.
Dan Toader, autorul proaspătului volum
Biserica, lumină pentru cei însetaţi (Edit.Rawex
Coms, 2014), o generoasă didahie ortodoxă şi
un mic manual de valori creştine cum nu se
poate mai binevenit azi, în plină epocă a
consumismului propovăduit de Sf. Mac Donald,
cînd acţiunile la bursa bunelor moravuri şi a
tradiţiilor sînt în cădere liberă. O carte care, deşi
concepută nu tocmai simplu ca un mozaic de
doxologie, morală creştină, soteriologie şi
hristologie, teologia icoanei, istorie bisericească
şi geografie patristică românească („Pe urmele
Sfîntului Andrei”), are meritul de a se face,
totuşi, lesne accesibilă şi cititorului mirean. Să
mai adăugăm acestei diversităţi şi capitolele
dedicate unor domenii de acut interes, precum
actualele controverse morale ale ingineriei
genetice („Clonarea – un act împotriva lui
Dumnezeu şi a fiinţei umane”) sau relaţia
Bisericii cu Islamul contemporan.

Iată o reuşită
editorială după chipul şi asemănarea autorului,
ce n-ar trebui să ne surprindă chiar din caleafară, cîtă vreme Dan Toader este totodată şi
coautor al tinerei şi talentatei poete Antonia
Toader, al cărei propriu volum de debut Jocul
fulgilor de nea (Edit. Rawex Coms, 2013) a
primit distincţii precum Trofeul „Cerurile
Oltului” al Salonului naţional de literatură şi artă
„Rotonda Plopilor Aprinşi” (2013) sau Premiul
„Leonida Lari” la Concursul internaţional de
creaţie literară „Vis de toamnă”(2013). Aşchia
nu sare departe de cruce.
Adevărata măsură a demersului de faţă o
dă însă urgenţa, despre care autorul scrie apăsat
: „Domnul ne cheamă acum, astăzi, iar
răspunsul nostru nu trebuie să întîrzie. Poate fi
nefolositor să vină mîine sau mai tîrziu.” Întradevăr, Isus îşi sfătuise adepţii să nu piardă
vremea : „Umblaţi cît aveţi Lumina, ca să nu vă
apuce întunericul.” Iar dacă era deja urgent chiar
şi pe-atunci, cînd anticii aveau încă Sf. Scaunla-cap, darămite în jungla actuală a
„capitalismului sălbatic”, unde „băieţi deştepţi”
mai sînt doar cămătarii energiei şi numai
botaniştii mai pot deosebi smochinul de un
mărăcine ! Mai mult ca oricînd deci, destinatarii
acestor binecuvîntate pagini şi mai cu seamă cei
„tineri şi neliniştiţi” ar face bine să urmeze pilda
lui Prospero : „Să mă întorc acum la cartea ce
m-aşteaptă / C-atîtea taine mai am încă a
dezlega / pînă ce nu se lasă noaptea…” Iar dacă
îndemnul pascal al cărţii de faţă va fi cumva
prea greu de înţeles în limbajul credinţei, atunci
– iertate ne fie păcatele – barem în cel economic
: Luaţi lumină, de mîine se scumpeşte iar !…

 

Filosoful culturii, Lucian Blaga, afirma că
relieful, în care se formează sau trăieşte un
scriitor, îi determină stilul. Pentru Georgi Cristu,
absolvent al Academiei Navale “Mircea cel
Bătrân” din Constanţa şi al Facultăţii de
mecanică – nave a Universităţii “Dunărea de
Jos” din Galaţi (unde locuieşte), este firesc
faptul ca marea, plaja şi fluvial să constituie
cadrul adecvat desfăşurării poeziilor de
dragoste, din volumul individual, de debut,
Clepsidra cu silabe.

Îată cum apare în acest mediu acvatic
fabulos, femeia iubită: „sirenă râvnită, cu sâni ce
tresaltă ca două spelbe meduze/ când urcă-n
viteză mărită adâncul,/ dezbracă-ţi armura de
peşte! zâmbeşte! – cu buzele umede,/ alungă-mi
muzele şi mă scufundă într-o profundă, abisală
iubire!” (iubita mea îl iubeşte pe efebul care a
scris asta)

Dacă tot pentru Blaga, valurile, ondulate
de vânt, conferă mării statutul de spaţiu mioritic
(deal-vale), şi stările sufleteşti, ale autorului,
urmează, în consecinţă, pendularea între agonie
şi extaz. Dragostea este sentimentul a cărui
putere ridică şi coboară stările sufleteşti ale
poetului. Împlinirea este trăită romantic:
“Femeie iubită, a vieţii minune,/ se leagănă
noaptea pe valuri întruna,/ veghez lângă ape
când bântuie luna,/ am gândul la tine şi-un dor
mă răpune.// Pe plaja pustie păşesc printre alge,/
spre tainicul port ce-şi dezleagă misterul,/ un
ţipăt isteric îmi sfâşie cerul -/ flămând pescăruş
poposit pe catarge.” (Minune)

Despărţirea nu este tragică, amintirea
păstrează un farmec dulce: “după ce ai plecat cu
buza de val lipită de gleznă/ m-am regăsit
îmbrăcat cu uitarea/ prinsă într-un colţ de surâs
cu gust de gutuie” (eşuat)

Toate momentele iubirii se petrec în
peisajul marin. Iubirea eşuată este simbolizată
printr-un castel de nisip. Stările erotice se
desfăşoară între primul şi ultimul sărut: „Ca un
tăciune-n vatră/ Suflat în ochi cu aer,/ Ardea
iubirea noastră -/ Al vieţii-mi giuvaer -/ Încinsă
de-un sărut!” (Întâiul sărut) Trecerea timpului
induce nostalgia neîmplinirii: “rugăciunile îmi
umplu gura, dar tu nu eşti/ pe ţărmul
nestatornic,/ vântul veşnic răsuceşte clepsidra./
am uitat de mine (niciodată nu-mi voi putea
aminti)/ pentru că mi-ai promis un ultim sărut.”
(ultimul sărut)

Extazul erotic se traduce prin imagini
phirice: “veneai vâlvătaie flămândă/ fără să-ţi
pese/ câţi ochi între noi nu adorm niciodată/
stăteai liniştită în mâna mea dreaptă/ cu tâmple
încinse făceam dorinţele torţe” (11)
Anotimpurile marchează succesiunea
trăirilor erotice. Primăvara aduce începutul
iubirii: “te chem iubito/ să faci curat în inima
mea/ se naşte o nouă primăvară” (O nouă
primăvară). Vara cântă împlinirea dragostei:
„Ne-am regăsit târziu, în miez de vară,/ Când mai rugat şi am promis: „Orice ar fi,/ Nu voi
permite amintirilor să moară!” / De mâine,
împreună…” (Poveste) Toamna aduce răcirea
sentimentului şi însingurarea: „tu ai rămas
aceeaşi minunată privelişte/ dispărută în ceaţa de
toamnă.” (Ceaţa de toamnă)

Iarna simbolizezaă despărţirea: „În
trandafiri, culorile au ruginit de ploi,/ Trăim în
perioada iubirilor pierdute/ Când inima fără
văpaie se preface-n sloi,/ Înconjurată deabandonatele redute.” (Fără tine)
Georgi Cristu practică o poezie auctorială,
neomodernă şi sentimental neoromantică.
Peisajul marin constituie orizontul spaţial
inconştient al liricii sale.

Dacă marea pare aşezată în cupa
superioară a unei clepsidre cosmice: “marea se
agaţă de ţărmuri să nu se scufunde/ lăsând în
urmă franjuri albe sfâşiate de stânci”, cuvintele,
rostite de Georgi Cristu, curg prin Clepsidra cu
silabe şi devin poeme.
Lucian GRUIA