Răzvan Mihai Neagu, Studenţi din Turda la marile universităţi europene, 1377-1918
CITIND ŞI PRINTRE RÂNDURI:
Răzvan Mihai Neagu, Studenţi din Turda la
marile universităţi
europene, 1377-1918, Editura Mega, Cluj
Napoca, 2015
Lansată într-un cadru solemn, în Sala Mare a
Primăriei Turda, în prezenţa unor personalităţi
marcante în domeniul istoriei precum prof.
univ. dr. Nicolae Erdoiu, membru
corespondent al Academiei, conf. dr. Şerban
Turcuş, dr. Alexandru Bucur şi a unui public
turdean elevat, lucrarea Formarea
intelectualităţii din Turda. Studenţi din
Turda la marile universităţi europene 1377-
1918, creaţie a tânărului prof. dr. de la
Colegiul Tehnic din Turda, Răzvan Mihai
Neagu, a lăsat o impresie mai mult decât
pozitivă în rândul viitorilor cititori.
Vorbitorii menţionaţi mai sus ce au
prezentat lucrarea au avut numai cuvinte de
laudă pentru conţinutul ştiinţific al cărţii,
pentru ampla bibliografie menţionată ca sursă
de documentare. Tot ce s-a spus atunci a
constituit un imbold pentru lectura cărţii.
Ca o primă impresie, lucrarea, apărută
prin Editura Mega din Cluj-Napoca, are o
ţinută grafică de prestigiu fiind compactată şi
are iz medieval prin pictura „Sfântul Ieronim
citind (1648-1650)” de Georges de la Tour,
pictură reprodusă atât pe copertă cât şi pe
supracopertă.
Înainte de a prezenta centrele
universitare europene pe unde au studiat şi
tineri din Turda, autorul, în Capitolul I, ne
face cunoştinţă cu „istoricii şi cu istoriografia
româno-maghiară dedicată problematicii
studenţilor din Transilvania”, deci recunoaşte
că nu este un deschizător de drumuri, că au
mai existat multe cercetări în acest domeniu,
dar are meritul că aduce în atenţia cititorilor
numai personalităţile turdene de pe parcursul
mai multor secole; spun „personalităţi” fiindcă
nu era puţin lucru să înveţi la o universitate
prin secolele XIV-XIX. Bibliografia
menţionată, pe tot parcursul cărţii, este notată
la subsolul paginii şi ocupă uneori mai mult de
jumătate din spaţiul tipărit (vezi pag. 14-19).
Răzvan Mihai Neagu
Expunerea datelor este sistematizată,
cu o rigoare ştiinţifică, ca metodă de lucru, de
toată admiraţia. Fiecare capitol începe cu
„Preliminarii” apoi se prezintă conţinutul cu o
seamă de informaţii de care dispune autorul şi
se încheie cu nişte „Consideraţii finale”.
Cartea are meritul de a ne duce cu
gândul prin o seamă de centre universitare
precum cel de la Bologna, Paris, Viena,
Cracovia, Padova, Buda, Praga, Bratislava şi
mult mai târziu la cel din Cluj. Citind cartea
facem o drumeţie în timp şi spaţiu prin istoria
Europei.
Ca o curiozitate, toţi cei 44 studenţi
proveniţi din Turda în perioada 1377-1539
erau maghiari din familii bogate şi purtau,
lângă prenume, antroponimul „de Thorda”:
Thomas de Torda, Damianus Philipi de
Thorda, Adalbertus de Thorda etc.
Sub raport ştiinţific nu ştiu ce i s-ar
putea reproşa autorului sau cărţii; cred că
nimic şi totuşi lipseşte ceva, dar numai în
prima parte; cartea este prea rece, nu are puls,
nu declanşează fiorul emoţional al
descoperirii; ca şi cum autorul ne-ar arăta
zidurile cetăţii Troia şi nu ar spune nimic
despre ea, nu ar cunoaşte Iliada şi Odiseea lui
Homer.
Pe domnul prof. dr. R. M. Neagu din
mulţimea de universităţi pe care le
menţionează în lucrarea sa nu-l interesează
decât registrul matricol cu numele foştilor
studenţi. Focalizează pe amănunte specifice
cercetării ştiinţifice dar nu este curios, nu
deschide o uşă, o fereastră sau să privească
măcar prin gaura cheii pentru a şti ce se
petrece înăuntru, pentru a surprinde nişte
imagini din acea lume a universităţilor evului
mediu. O lucrare ştiinţifică nu exclude
anumite informaţii colaterale, poate mai
interesante pentru cititor decât însuşi subiectul
cărţii şi fac lectura mai atractivă. Iată la ce mă
refer:
Din numărul total al studenţilor, de
departe, cei mai mulţi urmau învăţământul
religios romano-catolic sau protestant. Deci
cei mai instruiţi oameni ai vremii se găseau în
rândul clerului pe diferite trepte ierarhice:
preoţi, protopopi, episcopi, stareţi de
mănăstiri. În ciuda nivelului ridicat de
instruire a acestor prelaţi şi în contradicţie
totală cu dogma creştină şi cu Cele Zece
Porunci venite din adâncurile istoriei şi ale
Bibliei prin Moise (să nu ucizi) sau cu
îndemnul Mântuitorului (iubeşte pe aproapele
tău ca pe tine însuţi) Biserica Catolică şi cea
Protestantă practicau pe scară largă torturile şi
arderea pe rug pentru vrăjitorie sau pentru
erezie. Victime erau de cele mai multe ori
femeile singure şi cele frumoase care aveau
puterea de „a vrăji” fiind sursa de ispită pentru
bărbaţi şi pentru preoţii cu legământ de
castitate. Astfel de execuţii au avut loc la Dej,
Cluj, Carei, Mediaş. Intr-o regiune a Franţei
peste 600 de femei, în urma torturilor cu fierul
înroşit, au recunoscut că au avut relaţii sexuale
cu demoni şi… „evident” trebuiau arse pe rug.
În 1585 (într-un singur an) episcopul de
Geneva a dat 500 de sentinţe de ardere pe rug.
Alte exemple ar deveni şi mai tulburătoare
pentru cititori.
Totuşi, pentru o ridicolă „culpă” încă un
exemplu: La Mediaş, pe la sfârşitul secolului
al XVIII-lea o nobilă maghiară a fost arsă pe
rug fiindcă avea ca animal de companie o
pisică neagră, considerată diavol şi la care nu
a vrut să renunţe; nu a lăsat-o, din milă, să fie
omorâtă prin ardere. Au fost legate şi arse
împreună.
Inchiziţia sub conducerea Sfintei Biserici a
instrumentat o adevărată ştiinţă a torturilor.
Oare aceste „discipline” se predau în
universitate? Se făcea şi practică?
În Transilvania în 1768 a fost interzisă,
de către împărăteasa Maria Tereza, arderea pe
rug pentru vrăjitorie dar aceste practici
odioase au mai continuat mulţi ani în Spania,
Elveţia şi Polonia. Cum pot fi compatibile cu
creştinismul războaiele religioase?
Consider ca istoricii ar trebui să subscrie la
îndemnul lui Thomas Carlyle (1795-1881):
„Să nu ne plângem că istoria e rea. De aceea
suntem noi [istoricii] aici, ca să o facem mai
bună”. Spun toate acestea fiindcă practici din
acestea mistice cu demoni şi cu vrăjitorii
continuă până în zilele noastre. Mai sunt încă
lăcaşuri de cult unde, ignorând total ştiinţa
medicinei, se practică exorcizarea pentru
vindecarea unor bolnavi de nervi. Pe internet
circulă o mulţime de video-clipuri cu
înregistrări reale luate la faţa locului unde se
recunoaşte interiorul bisericii, figura preotului
sau al călugărului cu barbă, se aud răcnetele
bolnavului „îndrăcit”.
Cartea prinde viaţă, stârneşte interes
pentru un public mult mai larg, începând cu
capitolul 8, „Bursieri ai fundaţiei Gojdu din
comitatul Turda-Arieş (1870-1918).
Tot aşa, „pentru a face istoria mai
bună”, considerăm că era absolut necesar să se
explice de ce secole la rând nu a fost
înregistrat nici un student român din Turda, iar
când aceştia apar, prin bursa acordată de
Fundaţia Gojdu, abia la sfârşitul sec. al XIXlea, autorul este nevoit să extindă noţiunea de
„Turda” până la Lupşa, Câmpeni, Scărişoara,
sau Miheşul de Câmpie adică pentru întregul
comitat Turda-Arieş.
Este un lucru lăudabil că vorbeşte şi
despre români dar acum era momentul să se
amintească de politica anti-românească dusă
de maghiari, secui şi saşi pe parcursul mai
multor secole, (vezi Unio Trium Nationum din
1437, Edictul de la Turda din 1568 privind
libertatea conştiinţei şi a toleranţei religioase,
drept interzis ortodocşilor).
Fiind vorba de Turda, aici, ca urmare a
unei hotărâri din 1711 a autorităţilor locale
maghiare, românii au fost alungaţi din oraş.
Acest dureros adevăr este confirmat de Orbán
Bálazs în lucrare sa Torda város es környeke,
Budapesta, 1889. O traducere a cărţii făcută de
învăţătorul Teodor Oţel se găseşte, în copie, la
Muzeul de Istorie din Turda, prin grija
muzeografului Horaţiu Groza. Iată cum suna
hotărârea acelui consiliu local: „Fiecare
gospodar sau văduvă din oraş este îndatorat a
alunga în curs de opt zile din casele şi
pământurile lor pe toţi valahii sub pedeapsa
de 5 fl.” Tot în acest sens mai trebuie să
amintim că românii nu erau autorizaţi să
practice meserii (să facă parte din bresle) şi
nici să cumpere pământ în Turda fiindcă nu li
se întabula. În acest fel românii au fost
marginalizaţi şi din cauza sărăciei nu au avut
acces la cultură.
O aleasă satisfacţie trăieşte cititorul aflând
că de bursa Fundaţiei Gojdu au beneficiat
Victor Babeş, Octavian Goga, Ioan Lupaş,
Traian Vuia, Constantin Daicoviciu, Petru
Groza, Silviu Dragomir, Dumitru Stăniloaie
(p. 149). Iată ce înseamnă să ai sprijin material
pentru studii; te poţi afirma.
Sunt prezentaţi în continuare bursierii din
comitatul Turda-Arieş cu câte o scurtă notă
biografică, din care menţionăm pe Ioan
Boieriu (din Baia de Arieş), Zosim Chirtop
(Câmpeni), Valer Moldovan (Câmpeni), Aurel
Goşa (Lupşa), Andrei Nicola (Vidra), Teodor
Mocan (Scărişoara).
În perioada 1870-1918 din comitatul
Turda-Arieş (nu din oraş) au beneficiat de
bursa Gojdu 21 de tineri români din care 14 au
studiat dreptul.
Sigur, citirea lucrării şi printre rânduri
precum şi extinderea unor observaţii este o
opinie personală, o posibilă abordare cu
valoare de sugestie, fără a fi un reproş la
calitatea ştiinţifică a operei. Pentru un istoric e
înţelept să urmeze îndemnul lui Platon: „Caută
şi spune adevărul cu toată fiinţa ta.”
Lucrare ştiinţifică de înaltă ţinută, cartea
de faţă cuprinde, în partea finală, grafice, o
hartă, tabele cronologice cu studenţii
menţionaţi, rezumatul operei în limbile
engleză (traducător Daiana Rusu), franceză
(Gligor Florea) şi maghiară (Reka Takacs)
precum şi o impresionantă listă bibliografică
(pp. 237-254).
Autorul, prof. dr. R. M. Neagu, „stofă de
cercetător”, îmbogăţeşte zestrea culturală a
municipiului Turda, şi de ce nu, patrimoniul
naţional cu o lucrare valoroasă de care
beneficiem noi cei de azi şi generaţiile
viitoare.
Ioan Bembea