RAPORT SENTIMENTAL LA ÎNMORMÂNTAREA UNEI UZINE

Treceam cu maşina, în drum spre casa părintească, pe lângă gradul lung de câţiva km care delimita cândva incinta unei mari uzine metalurgice, care producea, sârmă, produse de sârmă, cuie, laminate, oţel în cuptoare electrice, de existenţa şi functionarea căreia au fost legate timp de aproape 100 de ani viaţa, destinele, aspiraţiile, speranţele şi viitorul generatiilor de oameni care au trăit in zonă, şi-au constituit familii, în care au trăit şi s-au bucurat, bunici, copii, nepoţi şi strănepoţi, mândri de uzina în care lucrau, in mare majoritate devotati ei şi meseriilor pe care le practicau. Aici a lucrat o periodă tatăl meu, şi aproape toţi părinţii foştilor mei colegi şi prieteni din şcoala generală, aici au lucrat unchiul Teofil, fratele mamei şi o parte din membrii familiei lui, uzina făcea parte practic din familiile noastre ca o soră mai mare, puternică şi ocrotitoare.

Uzina ca organizaţie, ca entitate economică, era o structură vie, plină de dinamism, în care se întâmpla în fiecare clipă câte ceva, iar suma acetor întâmplări, perfect coordonate era integrată în cantitatea şi calitatea produselor ce se livrau pentru nevoile ţării sau pentru export în peste 40 de ţări.

La momentul ei de maximă dezvoltare asigura locuri de muncă stabile pentru peste 9000 de oameni cu familiile lor, iar pe orizontala activităţii economice alte zeci de mii de oameni ai ţării aveau rosturile existenţiale, raţiunea lor de a fi şi a trăi, dependente de activitatea din această uzină.

În cadrul ei funcţionau pe lângă secţiile de bază, oţelăria cu cuptoare electrice, turnătoriile, laminorul de profile, laminorul de sârmă de oţel pentru fier beton, cele patru imense trăgătorii de oţel moale, şi de oţel tare, secţiile de zincare, secţia de cabluri de tracţiune, secţia de cabluri electrice, fabrica de flux pentru electrozi de sudură, o serie de ateliere specializate, atelierul mecanic central pentru piese de schimb, atelierele electrice şi staţiile de transformare pentru alimentare, atelierul auto, atelierul de electrocare, atelierele de proiectare, centrul de calcul, atelierul de bobinaj, atelierul auto, precum şi laboratoare de testare a calităţii, laboratorul de încercări fizico-mecanice, laboratorul chimic ş.a..

Mare parte din aceste activităţi erau adăpostite în construcţii industriale echipate cu macarale şi poduri rulante, dispozitive speciale de ridicat şi manipulat colacii de sârmă, sisteme automate de transport al colacilor de fier beton, laminat cu 40 m/s în performantul Laminor III importat în anii 70 din RFG, cuptoare tunel, cuptoare cu vatră păşitoare şi multe alte utilaje complicate care erau întreţinute permanent, totul era funcţional, iar funcţionarea aşa cum am spus era neîntreruptă şi bine stăpânită în parametrii necesari  pentru a obţine  produsele de calitatea specificată în caietele de sarcini şi în comenzile beneficiarilor, care nu erau puţini şi de regulă foarte exigenţi.

Arhitectura halelor care găzduiau şi valorificau în multidunea de procese de producţie, această uriaşă bogăţie, purtau forma şi pecetea vremurilor în care au fost realizate, unele în cărămidă roşie aparentă, construcţii elegante proiectate şi realizate la începuturi între cele două războaie, altele în stilul anilor 70 şi 80 cănd uzina a cunoscut perioada de maximă creştere şi dezvoltare.

Totul funcţiona ca un ceas bine reglat şi întors la timp. Se lucra în 3 schimburi la secţiile cu foc continuu oţelăria, trăgătoriile şi laminoarele, 7 zile pe săptămână, aveau tot timpul materia primă necesară şi aveau asigurată desfacerea. Forţa de muncă era recrutată în mare parte din oraşele şi satele din jur, pe o rază de 15-20 km. Uzina avea propria ei şcoală profesională, instituţie cu tradiţie, bine finanţată, cu personal didactic calificat şi devotat, şcoală în care timp de 3 ani elevii se pregăteau ca muncitori, strungari, frezori, lăcătuşi, turnători, oţelari, trefilatori, sudori, electricieni, mecanici, termişti tratamentişti ş.a., dar şi maiştri pentru toate specialităţile necesare uzinei. În uzină lucrau sute de ingineri performanţi pe specialităţile, metalurgi, energeticieni, electrotehnişti, electronişti, mecanici, ingineri specialişti în tehnologia construcţiilor de maşini, informaticieni, automatişti, constructori, chimişti, precum şi economişti, jurişti, personal tesa şi administrativ ş.a..

Ritmul vieţii acelor meleaguri era reglat de ritmul orelor de schimb, 7,15,23. Zeci de autobuze asigurau transportul muncitorilor din localităţile de domiciliu la uzină şi retur. Practic întreaga suflare respira în acord cu nevoile uzinei, reglată de sunetul sirenei care anunţa orele de schimb, orele de pauză de masă şi de reluare a lucrului. Era un spectacol uriaş oprirea motoarelor în această pauză, zumzetul continuu înceta pentru o jumătate de oră, tăcerea se instaura cu aceeaşi autoritate cu care ani de zile mai târziu am constatat, instaurarea ei la intrarea în şabat în marile oraşe din tara sfântă pentru 24 de ore la sfarşit de săptămână.

Pe lângă uzină şi patronate de ea, s-au înfiinţat şi dezvoltat Clubul de fotbal, a cărui primă ehipă juca în divizia B şi ajunsese să dispute şi o finală a Cupei Romaniei, Clubul de tenis de câmp unde s-au format şi au activat viitori campioni la nivel national, Clubul de Box amator, care a dat de asemnea campioni naţionali, echipa de dansuri populare şi alte activitati cultural artistice. Oraşul era cunoscut şi prin aceste performanţe de care toţi locuitorii lui şi toţi lucratorii din uzină erau foarte mândri.

Uzina avea propria ei tipografie de mici dimensiuni şi un ziar propriu Metalurgistul în care pe lângă ştirile şi informatiile cu rol de propagandă erau creionate şi prezentate frecvent portrete de muncitori exemplari care străluceau prin performanţe, seriozitate şi disciplină, ataşament şi solicitudine faţă de nevoile uzinei.

Toate aceste imagini şi amintiri îmi răscoleau sufletul şi mintea privind la dezolarea care a pus stăpânire peste toate şi peste tot. Nimic nu mai era întreţinut, halele arătau geamuri sparte ca nişte cranii cu ochii scoşi din orbite, zidurile se coşcoveau, utilajele câte mai erau, înţepeniseră şi se măcinau încet dar sigur sub agresiunea permanentă a ruginei. Aşteptau în linişte şi parcă foarte triste să fie demontate şi date la fier vechi, pentru a umple buznarele fără fund ale unor profitori ai vremii şi ale noilor patroni.

Nu mai existau nici autobuzele, nici autogara, nici forfota de camioane ce cărau marfa, nici garniturile de tren care se încărcau cu regularitate în gară cu uriaşe cantităţi de produse de mare diversitate, odată cu moartea uzinei a murit o lume, s-au instalat atotstăpânitoare sărăcia şi disperarea, a început sa bată un vânt de plecare, de rispire. Rămaşi fără slujbe tinerii au luat drumul Europei, dintr-un singur sat în urmă cu câţiva ani erau plecaţi 400 de oameni în Spania în marea lor majoritate, tineri, energici şi dornici să îşi făurească un viitor. Reducerea treptată a activităţii uzinei în ultimii ani un fel de moarte lentă sfârşită tragic i-au determinat să-şi încuie casele şi să plece, ameninţând cu uitarea şi disoluţia elementelor de stabilitate şi continuitate seculară care au făcut să dureze şi să se dezvolte acea zonă până la stadiul ei de azi. Au rămas adeseori în urmă bătrânii statornici şi disperaţi în atitudini de încremenire mută stând pe la porţi cu privirile aţintite în zarea nemărginită, într-o perpetuă, aşteptare a celor dragi sau măcar a unui semn din partea lor. Acest exod îmi aducea aminte de ţăranii din Moldova, în anul groaznicei perioade de secetă din 1946.

In faţa hotelului din micul orăşel transilvan unde a funcţionat uzina puteai vedea încă din 2004 o pancarctă pe care scria Câmpia-Turzii Spania 85 Euro, Câmpia-Turzii -Spania dus întors 120 Euro, nu era indicat nici un oraş din Spania, nici o localitate, nu erau importante, pentru profitabilitatea acestei afaceri prospere.

În anii de după privatizare când conform propovăduitorilor religiei reformei urma să se instaleze managementul privat, mult mai eficient şi mai performant în teorie, uzina s-a micşorat neîncetat, activităţile s-au împuţinat, tot mai mult atât ca volum cât şi ca diversitate, secţiile s-au închis rând pe rând, până când într-un incredibil şi sfâşiitor final uzina a fost vândută de noii proprietari, la pachet cu încă trei mari uzine metalurgice din ţară pentru fabuloasa sumă de 70 de euro. Banii nu ajungeau nici cât pentru necesarul unui amărât care visa să apuce drumul disperării spre promiţătoarea Spanie, pentru a încerca să clădeasca acolo un castel de nisip.

Nici o autoritate a statului român nu a avut nimic de obiectat, nimic de investigat, nimic de apărat, nimic altceva decât grija că propriearul care a facut această umilitoare tranzacţie cu rezultatele muncii poporului român, mai are de primit o sumă de bani de la stat reprezentând TVA neretumat.

Ultimii lucrători daţi afară, care mai locuiesc în satele din jur, ies în drum dimineaţa lipsiţi de speranţe şi orizont, povestind amintiri şi întâmplări din viaţa lor trecută, în mare parte legate de uzină, unde aveau un statut, o profesie, un rost : recunoaşterea propiei lor valori, care îi făceau să se simtă oameni stăpâni pe destinele lor.

Disperarea, grija fără de margini, nesiguranţa şi neliniştea se întind ca o pălălaie pustiitoare peste sufletele şi inimile locuitorilor care au mai rămas în oraşul Câmpia Turzii şi în cel puţin zece comune din jur, toate generate de vestea îngrozitoare la auzul căreia ar trebui îmbrăcate haine de doliu „A murit Industria Sârmei!”, ştire venită din înaltul murdar al deciziilor celor care au guvernat şi guvemează ţara pe principii de drept, pe principiul încurajării şi susţinerii intereselor celor puţini, lacomi şi lipsiti de scrupule în defavoarea marii majorităti, a oamenilor care îşi caştigă existenţa de zi cu zi muncind din greu străduindu-se să se vândă, să se valorifice, să-şi vândă forţa de muncă de azi pe mâine, aşa cum se valorifică orice marfă scoasă la piaţă pentru vânzare şi cumpărare. Nenorocirea acestora din urmă este că sunt tot mai puţini cumpărători, iar preţurile pe care aceştia le plătesc, adică salariile, sunt din ce în ce mai mici, mai umilitoare şi mai incărcate de batjocură, aroganţă şi dispreţ.

La marile inaugurări de obiective economice politicienii vin buluc, ies în faţă, taie panglici şi scot panglici pe gură, dar pentru că asta nu este suficient pentru a sublinia solemnitatea momentului, invită şi câte un sobor de preoţi pentru a face o slujbă de slavă şi mulţumire pentru a impresiona şi a convinge o dată în plus alegătorii de, valoarea şi mareţia rezultatelor pe care ei politicienii şi le însuşesc. La trista dispariţiei a Uzinei, politicienii se ascund, dau bir cu fugiţii dar cineva, poate oropsiţii afectaţi de pierderea locurilor de muncă şi a speranţei, ar trebui să invite acelaşi sobor de preoţi pentru o slujbă, de această dată de prohod şi pomenire a celor care au ostenit ca această uzină să se nască şi să se dezvolte pentru binele oamenilor.

Iar punctul culminat al slujbei de prohod, va fi citirea Fericirilor, îndemnând oamenii sa fie săraci cu duhul, să nu cerceteze cauzele, să fie blânzi cu cei ce le-au distrus uzina, să fie milostivi cu cei ce le-au luat pâinea de la gură, să fie făcători de pace, dar şi să fie însetaţi de dreptate şi adevăr pentru că şi setea de dreptate şi adevăr este una din marile virtuţi creştine.

Gheorghe INDRE 18 iunie 2013