Puncte de vedere – Victor Venescu

a) Democrația ilustrată prin meeting-uri

De un an și jumătate, cu alte cuvinte de la ultimele alegeri parlamentare, România a intrat sub dominația gălăgioasă a străzii. Sub protecția unor iluzorii principii de libertate, cei care n-au putut convinge masa electoare să le dea votul (ba, unele partide „cu pretenții” s-au trezit că au înregistrat scoruri ce ar fii trebuit să le bată obrazul) s-au ascuns sub umbrela sintagmei de societate civilă perturbând seară de seară ordinea publică și încălcând cu violență (pe alocuri nu numai verbală și sonică) și liniștea celor ce, nepreocupați de politică și veleități partinice își doresc doar traiul zilnic în climat de liniște, dacă nu de concordie socială.

Când, în primele luni ale anului 1990 ni s-a sugerat că ne trebuie pe puțin 20 de ani (și, dându-și seama că a greșit aprecierea, autorul acestei previziuni a revenit spunând că, de fapt, ne vor trebui nu doar 20 de ani, ci două-trei generații) pentru a percepe și a viețui în democrație, am reacționat fiecare dintre noi cu reproș, considerând că bătrânul proroc ne ia peste picior. Constatăm acum, după trei decenii/o primă generație că doar prima estimare a sa a fost greșită. Și, culmea, reacția noastră de atunci exact la aceasta se referea fiind, semantic, mult mai comensurabilă ca revenirea acestuia la ordinea de măsurare în generații.

Tot atunci, în primele momente de după ce ne-am luat „porția de libertate”, marele democrat Ion Rațiu ne-a explicat, într-o singură frază, ce înseamnă democrația și către ce trebuie să ne îndreptăm și să cugetăm. „Mi-aș da ani din viață (spunea urmașul memorandiștilor) să pot să-ți creez ție, celui ce nu ești de acord cu mine, posibilitatea să-mi demonstrezi, cu argumente, și de ce nu ești de acord”. Nici din această zisă și lecție de viață democratică, se pare, n-am înțeles nimic. Iar acum, când începe să priceapă și cea de a doua generație cam ce este viața am devenit, parcă, mai intoleranți și intolerabili ca oricând. Am uitat de viețile sacrificate și autosacrificate în acel decembrie 1989 pentru a ne lua fiecare porția de libertate și o parte a societății noastre (îmi place să cred că minoritară) încearcă prin zgomot și chiar violență să devină proprietara de facto și singura stăpânitoare a democrației.

Că așa ceva nu este pe placul majorității populației României s-a demonstrat cu asupra de măsură la scrutinul parlamentar din noiembrie-decembrie 2016. În loc să tragă concluziile logice și să acționeze în spiritul legilor firești ale democrației, cei înfrânți de voința populară au trecut la măsuri de forță, blocând piețele, aulele Parlamentului și arterele de circulație stradală (încălcând, prin asta, dacă nu neapărat drepturile, dar libertățile altora, în mod sigur, fiind vorba fie și numai de libertatea de a circula nestingheriți pe arterele orașelor), afișând și strigând idei și lozinci-porunci-avertismente belicoase pentru a întoarce prin zgomot și zaveră ordinea de drept stabilită prin scrutin popular pentru ciclul electoral 2016-2020. Și când, pe lângă stipendiile oculte și sufocarea rețelelor de socializare, mai primesc și imboldul și suportul președintelui ce a coborât (total anticonstituțional) în stradă în celebra-i geacă roșie, mirajul fals al legalității capătă și aura mincinoasă de adevăr în mințile bolnave de morbul răzbunării.

Toate cele de mai sus îmi revin cu obstinație în minte văzând efectele și răbufnirile de după meeting-ul organizat la București de alianța PSD-ALDE din seara de 09.06.2018, meeting înregistrat și aprobat de municipalitate. În esență, totul se rezumă (în concepția „iubitorilor de democrație” originală, așa numiții #rezist, în fruntea cărora s-a situat și se situează, tot în afara Constituției, încălcând-o, președintele) la anularea dreptului partidelor cu majoritate parlamentară să se exprime prin meeting. „Minunată” logică, trebuie să recunoaștem! Adică, democrație, după ignobila lor accepțiune, este numai de partea minorității, majoritatea neavând decât libertatea de a se da la o parte, pentru că, așa-i în tenis, „pleacă tu să mă pun eu”.

Cu ce îndreptățire nu mai contează. Sunt suficiente obrăznicia, tupeul, violența și zgomotoasa adunătură „spontană”(cum altfel!), denumită oricum, (fie chiar și #rezist) și mitocăneștile (chiar nazistele) afirmații de pe rețelele de socializare sau de pe vinetele de afișaj, toate încărcate de îndemnuri la învrăjbire socială și revărsare de ură inter-cetățenească, acum când, în mod normal, întreaga suflare românească ar trebui să sărbătorească în armonie și frăție împlinirea primului veac de la Marea Reunire în fruntariile apropiate de cele în care au conviețuit formațiunile geto-dace încă de dinainte de Hristos-Dumnezeu.

Meeting-ul stângii din seara zilei de sâmbătă 09.06.2018, meeting autorizat și organizat în consens cu prevederile legale, s-a dovedit și o manifestare cu temă anunțatăși cu desfășurare decentă, lipsită de violențe verbale ori fizice (chiar refuzând orice fel de provocare, deși acestea nu au lipsit), fără încărcătură de ură și de discordie cu care, de un an și jumătate ne tot agresează acele minorități cu idei puține dar fixe, bine organizate în a nu respecta legea și bunul simț și în crearea premizelor de destructurare socială și politică a țării, spre placul (sau poate interesul) neprietenilor noștri. În mințile lor rebele, încărcate de ignoranță și puseuri de violență (din păcate, prea adesea, chiar și fizică, aplicată oricăruia, tânăr sau bătrân, bărbat ori femeie, fiindu-le suficient, ca argument, nealăturarea lătrăturilor lor), acești vânduți cu sufletul și cu mintea (atât cât o au) uită de replica personajului caragialian: „iubesc trădarea dar urăsc pe trădător”. Să admitem că zavera minorității din stradă provoacă răsturnarea ordinii de drept. Care va fii câștigul #rezist?

Le va pieri și motivația ieșirii în piață și în stradă, vor fii uitați imediat de stipendiatori (potrivit dictonului: „maurul și-a făcut datoria, maurul poate/trebuie să plece”) și vor fi nevoiți să caute alt stăpân pentru a cânta pe aceleași note (deșteptăciunea pentru a schimba registrul și octava nefiindu-le proprie) susținând poate tocmai ce azi înjură și spurcă. Un veritabil „viceversa”, vorba unui alt personaj caragialian

Și, pentru a demonstra ignobila lor lipsă de logică, nestimabilii #rezist și-au dat în petic în 11.06.2018 când, în loc să aprecieze gesturile de onorare a marii noastre sportive Simona Halep ce se mândrește cu norocul de a fi româncă, s-au lansat într-un val de huiduieli (probabil la adresa primarului general al capitalei)

încât au izbutit să întunece privirile campioanei și să-i șteargă de pe față zâmbetul – expresie a bucuriei sportive și al satisfacției recunoașterii de către poporul al cărei fiică se mândrește a fi.

În fond, cele două distincții pe care Primăria Municipiului București, prin primarul ei general și cu aprobarea Consiliului general, le-a înmânat marii sportive sunt singurele grăunțe acordate de România celeia care pe întreg Globul Pământ duce stindardul țării, onorându-l. Nu mă pot abține să le strig tuturor celor care și-au îngăduit să pătrundă pe stadion, la o manifestare de onoare sportivă cu cearșaful lor de #rezist, tuturor acelora care și-au permis să afișeze numele marei sportive care este Simona Halep precedat de semnul „haștag”, tutror acelora care s-au angajat la huiduieli, „să le fie rușine!”

b) Gafe ale politicii externe

Nicio dată nu am reușit să spun că am înțeles linia românească de politică externă. Două exemple din veacul douăzeci au avut, chiar, darul să mă pună serios în încurcătură. Unul a fost scoaterea din orbita politică românească a ilustrului orator și diplomat Nicolae Titulescu, adevărat creator de relații diplomatice în favoarea statului român, iar al doilea caz la care mă refer este condamnarea prin blam a minunatului scriitor român, Panait Istrati, cel care ascris, între altele, „Spovedania unui învins” (1929), o carte a adevărului pe care, probabil, nu trebuia să-l spună.

Iar în această perioadă, de după decembrie 1989, o tot dăm în bâlbâială, incapabili să ne creăm propria noastră orientare a liniei de conduită. Am scris-o nu o dată (și iată că o mai scriu) că în istoria noastră, fie și numai în cea a ultimilor o sută de ani, doar doi ne-au fost vecinii cu care „nu ne-am avut rău” și aceștia au fost sârbii și Marea Neagră. Ei bine, prin acceptul de survol al teritoriului nostru pentru ca forțe străine de noi să ajungă a bombarda aerian Serbia, ne-am pierdut pe unul din cei doi vecini cu care ne mai aveam bine.

Nu a trecut mult timp și după gafa cu Serbia a președintelui Constantinescu se produce una la fel de neinspirată, președintele Băsescu afirmând că Marea Neagră a devenit un lac rusesc. Marea Neagră, prin ea însăși, ar putea să ne rămână un prieten fidel peste ani și veacuri, dar vecinul rus s-ar putea să se folosească de potențele mării pentru a ne-o face neagreabilă. Oare oamenii noștri politici chiar nu înțeleg că nu trebuie să te ai rău cu vecinii? Să zicem că nu vrei să fii prieten cu un vecin, dar de ce să ți-l faci dușman? Chiar nu se poate păstra o minimă decență?

Ne-am chinuit ani de zile, cu umilințe și cedări, să intrăm în NATO și în U.E., fără să căutăm cu dreaptă și chivernisită măsură ce aliș-veliș obținem. La fel, făcând rabat de moralitate, ne-am schimbat fără prea multe argumente partenerii și, cu cedări de demnitate am „reușit” să fim parteneri strategici cu virtualii inamici de ieri. Reușim, de asemenea, să ne păstrăm bunele oficii și relații cu statul Israel, date fiind istoricile afinități de suflet ce au condeiat trecutul nostru, într-o anumită privință, comun.

Ei bine, printr-o simplă răbufnire de nejustificată aroganță, „mesianicul” nostru președinte a reușit să dea cu bâta-n baltă, tulburându-i apele. Domnia(?) sa nu se poate obișnui cu încorsetările constituționale în exercitarea funcției pe care o ocupă din decembrie 2014. Las de o parte faptul, care poate să fie doar o tară personală a personajului din mine, că nu știu prin ce resorturi absconse a ajuns să se înscăuneze și să înțeleagă că politica internă ca și cea externă ale României sunt înscrise în fișa postului Guvernului (art.102).N-ar face rău președintele să citească doar cele aproape două rânduri ale primului paragraf al art.102 din Constituție, reala cartă a națiunii și s-ar lămuri.

Și tot astfel, nu poate înțelege că în atribuțiile sale de politică externă domnia sa, ca președinte, este cenzurat de Parlament și de Guvern (art.91/1). Domniei(?) sale i-a intrat în cap falsul titlu de șef al statului și chiar crede că este un fel de capo-di-tuti-capo al poporului român, nesocotind adevărul că România este Republică și nu regat și nu imperiu. Iar când în exercitarea funcției sale constituționale de executiv Guvernul a deschis discuții bilaterale cu statul Israel pe probleme pur organizatorice și executive, președintele (în necuprinsa-i mesianică aroganță) s-a lansat în critici fără principii dar cu fond (periculos fond) că, vezi Doamne, cine știe ce afaceri face Guvernul și personal președintele Camerei Deputaților cu evreii, încălcând (și nu pentru prima dată și nu în cazuri similare) elementare convenții diplomatice, banale cutume și simple norme de educație și reguli de comportament civilizat și minimă eleganță politică.

Cel mai grav, în ce mă privește, nu este „scăparea porumbelului pe gură” ci încercarea neizbutită de a „repara” ce se mai poate repara (pentru că, între cele ce nu se mai poate repara este și cuvântul odată pronunțat). Domnia(?) sa, președintele, în loc să-și ceară scuze pentru formularea neinspirată (ar fi fost, probabil, prea mare efortul de orgoliou) a sugerat, mai de grabă, ignoranța celor care au înțeles greșit spusele sale, ceea ce, pe fond, înseamnă că a confirmat adevărul de gândire existent în subconștientul propriu.

Și, uite așa, printr-o simplă „scăpare”, din dorința-i bolnavă de a muștrului Guvernul (de a cărui subordonare Constituția îl privează) și adversarul politic, a lezat gratuit bunele relații româno-israeliene construite, cum spuneam, în decenii și secole de istorie comună. Ceea ce îi scapă domnului Klaus-Werner Johanis este faptul că parteneriatul strategic al României cu SUA și cu Israel nu este și nu trebuie să fie nici concurent și nici contrapus relațiilor cu U.E decât dacă, noi ca stat membru, acceptăm să renunțăm cu totul la demnitatea de stat independent.

Să nu uităm și este bine să ne-o mai reamintim din când în când că la această demnitate noi nu am renunțat nici în epoca de dinainte de 1990, România fiind singurul stat din sfera sovietică de influență care și-a păstrat permanent relațiile diplomatice și de comunicare cu Israelul și cu RFG, pe principiile coexistenței pașnice, în coordonate de bune oficii și demnitate de neam și de stat.

c) Riscul de ignorare a Constituției

Am spus-o și o mai spun: Constituția României, cea ulterioară evenimentelor din decembrie 1989, a fost concepută sub imperiul a două coordonate. S-a urmărit, în primul rând, redarea încrederii în sine a cetățeanului român și asigurarea siguranței individuale prin respectarea drepturilor sale individuale asupra ideilor, mișcării și al proprietății. În al doilea rând, prin aplicarea principiului distributivității sarcinilor și plasarea tuturor sub lege și nimeni de-asupra ei, s-a căutat a se împiedica, la orice nivel al societății, concentrarea r și al posibilelor riminiscențe ideologice și de comportament, remante în fire oricărui cetățean eligibil.

Din nefericire, textul Constputerii în mâinile unui singur om. Aceasta și sub impulsul amintirilor trecutului recent, daituției a fost așternut pe hârtie, după cum se vede, de unul sau mai mulți autori toți însă cu o anume educație, educație bazată pe bunul simț, în primul rând și pe puterea de gândire și de înțelegere a omului sănătos mintal și comportamental. Ei bine, mă tem că acest al doilea rând a fost greșit gândit de autor i pentru că, încă de la al doilea președinte, ales în 1996, au început derapările (schimbarea, de către președinte, a primului ministru în funcție. Prin revizuire s-a înscris clar -art.107/2- imposibilitatea acestui demers) nereparate toate nici prin revizuirea din 2003.

Ce se întâmplă acum cu ignorarea și chiar maltratarea textului constituțional de către actualul președinte (Klaus-Werner Johanis) și liderii partidelor de opoziție este peste puterile de imaginație a oricărui om normal cum s-au dovedit și autorii Constituției postdecembriste.

Orbit de propria-i aroganță, președintele Johanis nici nu mai realizează ridicolul în care se scufundă tot perorând pedalând pe dificultățile sale de a înțelege un text emis de Curtea Constituțională a României. Pentru orice om normal la cap este lesne de înțeles că dacă acest munte de aroganță și îngâmfare nu este capabil să înțeleagă sensul semantic al unei propoziții sau fraze nu mai mare de două rânduri de format A5, cu atât mai greu și chiar imposibil îi va fii să înțeleagă sensul, concluziile și scopul unui text de peste șaptezeci de pagini format A4.

Slalomul pe care președintele Klaus-Werner încearcă să-l facă în fața întregii națiuni („cred că nimeni nu așteaptă de la mine să aplic mecanic o decizie…”, iată afirmația năucitoare a celui ce are obligația să asigure garantarea Constituției și la care trebuie să i se răspundă cu fermitate că, ba da, întreaga societate românească așteaptă pentru că așa și numai așa se achită de noblețea postului în care «probabil din greșeală» se află) nu are alt final (și acesta este realul pericol) decât aruncarea României în haos instituțional și social.

Dacă cel ce se dorește a fi primul om în stat (și care, într-o oarecare măsură, chiar este prin învestirea funcției) nesocotește litera și spiritul Constituției și al legii, în răspăr cu principiul că „nimeni nu este mai presus de lege”, atunci cu ce morală va putea fi împiedicat oricare altul, cetățean al acestei țări, să nesocotească o decizie, să zicem, a unei instanțe?!

Cu cinism și ipocrizie, președintele Klaus-Werner Johanis își etichetează adversarii săi politici (deși în postura în care se află și prin fișa postului pe care este obligat să o satisfacă domnia sa nu trebuie să aibă adversari politici în virtutea faptului că este mediator și nu jucător) cu epitete de „penali” și, mai nou, „infractori” fără ca pentru aceștia să aibă la îndemână o condamnare care să-l justifice), în timp ce însuși domnia sa are pe rol dosare ce-l pot (dacă nu ar fi protejat de o selectivă imunitate) face chiar astfel cum îi place să-i numească pe alții. (Încep să mă întreb dacă în confesiunea sa religioasă, de care nu se ferește a face paradă, există parabola hristică a celui ce vede paiul din ochiul altuia dar nu-și vede bârna din propriul ochi).

După cum se manifestă și după cum acționează, se pare că actualul președinte este stipendiat și încurajat ca tocmai în acest an, când ar fi trebuit ca toate instituțiile să acționeze în concordie pentru a întâmpina cu mândrie trecerea pragului spre al doilea veac de la Marea Reunire a românilor la 1 decembrie 2018, să facă tot ce-i stă în prerogative și forțând depășirea acestor limite să ducă la discordie națională pentru a netezi drumul spre disoluția noastră statală.

Unii spun (și nu am motive să spun că fără temei) că domnia(?) sa este „chemat” să răzbune pierderea edictului de „unio-trium-naționum” când venetici de aiurea, în Transilvania, au scos din drepturi pentru sute de ani, poporul majoritar autohton, poporul român, cel deposedat de bunurile sale imobile și interzis a viețui în orașele provinciei acaparate prin forță, perfidie și trădare de nechemați din alte zări.

Morala este că se adeverește zicala că a fi bun adesea este asimilat cu a fi prost și tratat (grofește) în consecință (vorba ceea: dă-mi adăpost, dă-mi merinde, dă-mi și-o băutură, apoi ieși din casă pentru a-mi da și nevasta…).

Suntem acuzați de o, sau de unele etnii conlocuitoare că nu am respectat Rezoluțiunea de la Alba-Iulia. Și asta o fac exact reprezentanții ai acelor etnii care n-au fost, în acești o sută de ani de la Marea Reunire, împiedicați sau îngrădiți de la niciunul din drepturile prevăzute în marea cartă a democrațiilor mondiale. Românul majoritar nu s-a jenat să acorde votul (parcă așa se laudă președintele și partidele în numele cărora a candidat, că prin vot a ajuns la fotoliul din Palatul Cotroceni) unui reprezentant al unei minorități conlocuitoare. Sunt sigur, însă, că nici măcar unul din cei l-au votat sau nu l-au votat nu gândeau în timpul scrutinului că ni se va aplica zicala că orice facere de bine nu rămâne nepedepsită…

15.06.2018