Selectați pagina

Proză scurtă şi fragmente

Proză scurtă şi fragmente

Î N T O A R C E R E  Î N  T I M P

Sătenii de altădată şi acum
IV
Agonia

Au trecut câteva luni de la înapoierea lui Deleanu din satul natal, iar  experienţa confruntării amintirilor din copilărie continuă să-i alterneze
încă în memorie, diferit. Deosebit de trist cu privire la dramatismul vieţii prin care a trecut şi trece Batu cu veteranii săi localnici, de par a fi ai nimănui, respectiv, nostalgic pentru generaţia mai tânără, mulţi, poate prea mulţi care neavând încotro au ales calea pribegiei, pe alte meleaguri străine pentru a-şi câştiga existenţa în condiţii dificile, dezmoşteniţi de tradiţii, viaţa spirituală şi practică în care au evoluat până la maturitate. Fără a ne da bine seama când şi câţi de se mai întorc la izvoare, precum ce şi cât pierde obştea şi ţara prin depopulare, cum ar fi bătrânii, destui rămaşi de izbelişte, fără ocrotirea necesară şi mângâierea apropiaţilor din familie, până la trecerea în veşnicie.
Şi continuă Deleanu îngândurat. – În rest numai natura îşi urmează neabătut calea rostuită de milenii, când frunzele copacilor de pe alei şi din parcuri îngălbenite încep să cadă straturi, straturi, lăsând crengile golaşe şi mugurii semn pentru primăvară. Până atunci ceaţa, bruma şi uneori îngheţul prevestesc venirea iernii. Nimic nou în această succesiune a anotimpurilor, decât o uşoară umbră de regret că anii trec. Totuşi, omul deşi tributar timpului rămâne psihic independent de aceasta prin trăirile lui moral-spirituale, care îi permit să călătorească cu gândul înainte şi înapoi în diferite ipostaze şi chiar să lase urme vizibile sau mai puţin vizibile după propria dăruire a trecerii prin viaţă, să rămână şi după. Din sat veşti mărunte, nesemnificative. Uneori Deleanu, în lipsa altor detalii, la gândul ce mai fac lunenii săi, prietenii, respectiv Batu, îşi simte inima mică, iar sufletul i se închide ca o floare la întuneric. Alteori, probabil, obişnuit cu senzaţii încărcate de vrednicia jertfelnică a celor din sat, fără să vrea prin memorie i se strecoară diverse fapte meritorii ştiute sau auzite ce ţin de bucurii ori necazuri, pe cele mai semnificative le notează în jurnalul zilnic, pentru a le prelua după trebuinţă cu alte prilejuri, cum spunea cândva – „le aşez aici deocamdată, să mai dospească, sau să se mai matureze. Că cine ştie când şi cui or putea fi de folos”. A mai trecut un an. Aparent viaţa se scurge pe făgaşul ei normal până într-o zi. Ziua aceea când brusc o veste ce merită reţinută întrerupe firul monotoniei. Cu acel prilej Deleanu afla de la prietenul său din sat, Simi, că Batu s-a prăpădit. A dispărut, precizează Simi, printr-o scrisoare în care relatează lucruri pentru noi, incredibile. – Cum adică? Întreabă Dinuţu pe colegul său de taifasuri, după ce ascultă vestea cu surprindere, nu a decesului ci a condiţiilor.

– Da! A dispărut fără urme.
– Cum fără urme?
– Uite aşa, poate nu-ţi vine să crezi cele stipulate în scrisoare vag, pe care e bine să le luăm ca o informare primară, vorbeşte cuprins şi Deleanu de emoţii, asupra cărora vom mai reveni. De fapt sfârşitul lui Batu era previzibil,
necunoscut a rămas momentul. Totuşi atrag atenţia împrejurările şi ultimele lui forme de manifestare ce vin să întregească un tablou sumbru al vieţii
sale, care ar fi rămas altfel necunoscută, alături de întreaga lui generaţie sacrificată pe timpul şi după cel de Al Doilea Război Mondial, plătind în plus
despăgubiri de război URSS-ului, repet şi pentru praful rămas pe opinca românaşilor, cum spunea cineva, în luptele de la Odesa, Cotul Donului, Stepa Calmucă, Crimeia, Stalingrad… Şi ce a urmat în colectivă, apoi după revoluţie cu crize care nu ştim şi nimeni nu ne spune când şi cum se vor sfârşi.
Prin vecini circula o ciudată versiune a dispariţiei lui Batu. Versiune care are toate şansele să devină o poveste incitantă, cu toate exagerările şi răutăţile care nu-s departe de adevărul vieţii sale dramatice, într-o etapă istorică nu mai puţin dramatică. De fapt se susţine în scrisoare cu completările de mai târziu, că în ziua cu pricina s-a iscat o mare furtună pe Valea Arieşului, care de fapt a stat la baza dispariţiei lui Batu. Timpul neprielnic cu o ceaţă densă, apoi nori negri ca tuciu vânturaţi de vânt la joasă înălţime antrenau în plus nori de praf, că nu se mai vedea la câţiva paşi. Apoi a început o ploaie torenţială cu grindină şi rafale vijelioase de vânt, trăsnete şi fulgere cum rar s-a întâmplat. Un adevărat potop. Se trăgeau clopotele, oamenii se închinau, se punea la adăpost ce se mai putea şi se aşteaptă să treacă furtuna… Ce poţi face împotriva naturii dezlănţuite? Nimic. Valea Grădinoaii, restul văilor şi pâraielor de pe Coastă şi de pe dealuri au început să se reverse pe drumuri şi prin grădinile oamenilor, iar de sus continua să verse. Apa revărsată a intrat şi în ograda lui Batu, aproape de Valea Grădinoaii, până la pragul casei. Batu surprins cum sta la poartă rezemat de gard, ca altădată, simte răceala
apei până la glezne, apoi până la genunchi, se îngrozeşte. Ce să fie ? Doamne nu mă lăsa!
– Apă! Apă! Ţipă Batu speriat, în timp ce instinctiv îşi freacă ochii orbi. Şi cu tot întunericul ce-l domina cuprins de o criză nervoasă, în subconştient
şi mintea sa şi aşa dereglată a început să vadă o întindere mare de apă ce gâlgâia peste tot. Din cerul negru pentru el ploaia curgea mai abitir. Înfricoşat şi cuprins de criza nervoasă ce se repeta mai des în ultimul timp, a început să răcnească cât îl ţineau puterile cu gura căscată şi ochii seci bulbucaţi:
– Perim! Perim! Ne îneacă apele…
Cu fantezia minţii sale, slăbită, asocia ceea ce mai putea simţi că se petrece în jurul său, ca un potop. Agitat peste măsură, într-un ultim spasm ca cel al morţii, Batu pentru prima dată de la căderea sa în infirmitatea fizică şi mentală se desprinde şi părăseşte locul unde dormita zile şi luni în şir ca o
paiaţă. Şi miraculos, cu ultimele resurse fizice şi în condiţii neprielnice, instinctiv, cu un mers necontrolat se îndreaptă spre Groptilă. Loc mai înalt
unde probabil se considera mai în siguranţă. Mergea pipăind cu mâna gardurile şi cu picioarele marginea cărării, poticnindu-se des, susţin unii din
cei care l-au văzut în acele clipe. Concomitent el alterna rugi, cu ţipete stranii sub imboldul pericolelor imaginate ce l-au scos din sărite, după cum mărturiseşte Ică, bărbatul lui Uca, Crampaş, lelea Ileana a lui Creţu şi Hopa, vecini, care au încercat să-l liniştească şi să-l întoarcă din cale, dar n-a fost
posibil. El înlătura cu o forţă greu de imaginat tot ce-i sta în cale şi ţipa:

– Fugiţi! Fugiţi! Potopul ne îneacă. Fugiţi…
Cu o mână întinsă înainte dintr-un instinct al nevăzătorului, uneori o rotea deasupra capului ameninţător. Alteori imita rugile cu gura căscată lăsând să se creadă că ar vrea să adauge blesteme la adresa unora sau altora pe care îi ştie necinstiţi dar nu-i numeşte. Reţinut şi omenos cum era când avea mintea trează, aşa a rămas şi în continuare chiar dacă nu mai are nimic de pierdut.
– Dumnezeule unde eşti? Fugea, se închina ori ameninţa, înfricoşând pe orice om cu mintea trează…
În starea aceea de sorginte nervoasă rar întâlnită chiar şi la nebuni, el vedea peste tot apă şi dezastre. O apă mocirloasă ce creştea continuu şi vedea pe suprafaţa ei plutind, smulşi din rădăcini, copaci şi acoperişuri de case. Printre lucrurile ce pluteau purtând pecetea unui groaznic prăpăd, se mai zbăteau si chipuri de oameni încleştaţi de câte un trunchi de copac, unii se afundau încet, apoi ieşeau la suprafaţă pentru câteva clipe, ca să se afunde iarăşi, fără să mai apară. Alţii târâţi de valuri pluteau spre necunoscut, spre pieire, implorând sprijin:
– Ajutor! Ajutor! Această supremă rugă a sute de glasuri se răsfrângea cu putere pe câmpia de ape în imaginaţia lui Batu. Furtună, ape şi nenorocire omenească erau realităţi fantastice ce putea produce mintea chinuită a omului păşind în neştire. O lume în care primejdia ca şi rugile de ajutor nu-ţi lasă nici o speranţă. O lume unde şi cei cu puţine şanse nu pot rămâne solitari, agăţându-şi speranţa de soare când el se întunecă. O stare a omului înnebunit de cruzimea vieţii şi de sărăcia în care se perpeleau. Cerul i s-a părut lui Batu că s-a spart şi se prăbuşeşte, în atmosfera neclară, vârcolaci din povestirile cunoscute călărind monştri apar ca în ceasul de pe urmă, iar sfinţii rumeni la înfăţişare pentru el şi-au pierdut credibilitatea, dacă nu intervin pentru a potoli prăpădul ce bântuie omenirea. Rar, de sus se mai oferea câte un colac de salvare muribunzilor, care simbolizau pentru el loc
de jertfă, patimă… Un ţipăt isteric îl surprinde pe Ică, ca să se trezească aruncat de Batu în mijlocul unor boscheţi, de unde Ică priveşte spre el pentru ultima dată, cum se tot îndepărta greu spre Groptilă, rostind cuvinte
puţin înţelese sau ţipând cu putere:

– S-a terminat cu noi. S-a terminat cu toate, apele au trecut şi peste Obrejă. Sfârşitul lumii. În viziunea sa, mormintele se despică, iar morţii fac semne de disperare, vorbesc, cer ajutor. Deşi n-a sosit încă ceasul izbăvirii pentru Judecata de Apoi – „Doamne nu mă lăsa, ce să fie?! Uitaţi-vă cum se
zbat să se salveze şi ei”.

Vorbea Batu cu atâta convingere încât te face să crezi că îi vede, spunea Hopa şi îi aude cu adevărat. Ba, mai mult îi vede răzvrătiţi părăsind rândurile şi se împrăştiau în toate direcţiile pentru a se salva. Bătrâni, femei şi copii îşi văd liniştea şi somnul de veci deranjat, riscând să-şi piardă şi cei doi metri pătraţi de pământ agonisit pentru totdeauna. De acum nu numai viaţa ci şi moartea se află în primejdie, părea a spune Batu. O situaţie halucinantă de-a binelea. Din morminte surpate i se părea lui Batu că se ridică greoi unii bătrâni cu
plete lungi, bărboşi, feţe osoase, voinici, purtând straie ciudate, cămăşi ca de zale din fire groase de cânepă, şerpare late cu amnar, cosor şi măciuca la
brâu. Cine să fie?
Printre aceştia mai cunoscuţi apar după poreclă probabil din neamul lor: Bodor, Iambor, Bornoi, Cătinelu, Ficica, Holanu, Budi, Mămăliga, Pucea, Purecu, Sâncrăianu, Posi, Morcovel, Bandu, Broscoi, Pleşugu, Troancă, Pontosu, Spidoc, Purenţa, Gugulici, Şotca, Şoşoi, Vâja, Moji, Frezaş, Gâdălean, Becichi, Pocica, Refugiatu, Biluca, Menu… Unii dispăruţi pe plan local adăugaţi de noi să rămână pentru istorie… Toţi cer ajutor. Dar cine
să-i ajute? Nimeni. Singuri nici atât nu pot evita furia apelor răvăşite.
Unde sunteţi voi luneni? De nu cumva vă faceţi vinovaţi de dezlănţuirea stihiei nestăpânite. Probabil aceia erau veterani ale unor glorii, care ne-au lăsat crezul lor moştenire până la noi aproape uitat. Ce păcat. În dezechilibrul său mintal Batu îşi închipuie că Arieşul s-a revărsat până sub Coastă, ba chiar a început să inunde şi Pădurea Mare, iar viile erau smulse de valuri şi purtate la vale – o să mai faceţi voi lunenii vin când o face plopul pere… o reluare din
anecdotica sa pe vremuri bune.

IMAGINAŢII ŞOCANTE

Batu brusc se opreşte din mers. Ceva s-a întâmplat. Se pare lipsa gardului după care se ghida şi un şoc îi provoacă amintirea că se află lângă căsuţa lui Dani Pupoşu, neîngrădită, care de fapt i-a creat suspansul neaşteptat. Un fel de tindă cu un singur geam mic, acoperită cu carton gudronat. Înăuntru un prici şi nişte ţoale vechi, o măsuţă, un godin şi un scaun ciobănesc. Fără alte
acareturi. Dani de meserie era fântânar, cam adus de spate, nu cunosc dacă din născare sau l-au îndoit muncile grele pentru scos pământul ca un escavator de la diferite adâncimi până da de apă. Oprirea sărmanului Batu lângă căsuţa fără gard a sărăntocului Dani, plecaţi în viaţă de pe poziţii sociale diferite, primul dintr-o familie înstărită iar Dani din neamul „afumaţilor”, ambii sfârşind ca paznici la CAP, dacă au vreo legătură intimă, credem că aceasta nu poate fi decât sărăcia în care ambii se perpelesc fără limită. Deh! Cum o daí, cum o găseşti. Des auzite…

În scurtul popas Batu ca un om lucid deschide ochii memoriei şi i se pare că vede pentru câteva clipe, în bufet la Turcu (turc de-adevăratelea pripăşit întâmplător pentru scurt timp la Luna) pe unde a mai zăbovit şi el cândva, o lume de vis. Unii din prietenii aflaţi sub umbrare încă nerăsturnate de furtună, alţii în salon cu mişcări dubioase şi glasuri surde privesc melancolic în jur şi spre golul din pahare. Nici unul nu se îndoieşte că sfârşitul e aproape, dar nu se îndură să plece de pe loc, însetaţi de alcool şi sătui de viaţă. – Fie ce-o fi… Lumina obscură şi fumul gros de tăbac le dă feţelor o paloare cadaverică, întrebându-se uneori între ei prin gesturi abia schiţate – Ce-i de făcut? Frânturi din ceea ce urmează au fost reţinute de Deleanu de la Dani Pupoşu, Uca, Ică şi Hopa junior, vecini care l-au auzit vorbind multe, unele
neînţelese pe timpul scurtului popas, întregite ulterior de Deleanu şi ajutat de Simion R, prieten apropiat care îi cunoştea vocabularul în condiţii normale. Batu de fapt a fost un rapsod recunoscut în sat şi un talentat staroste care la nunţi improviza vorbe de duh la adresa naşilor, socrilor şi chiar a mirilor, gustate cu haz de nuntaşi. În alte condiţii, diametral opuse se adresează
prietenilor într-o notă negativ hazlie.
– Măi nătărăilor! Nu vă e teamă de nenorocirea abătută asupra noastră? Neisprăviţilor! Degeaba încercaţi să vă ascundeţi în alcool nu scăpaţi, vorbeşte de parcă-l vede pe MILĂ S. cu mâna întinsă în afară, care priveşte în sus şi în jur rostind încet ca pentru el:
– Nu mai pică nimic, măcar o jumătate de deţ… Asta e!
PĂU-CALM – statornic obiceiului nu se îndură să se mişte de pe loc. Unde e mai bine ca aici? Simte o plăcere să se lase bătut de soartă, soarta sa, când are chef. Bun şi pentru a le întinde nervii sau să-şi înveselească la plictiseală tovarăşii, dispuşi să se recreeze acolo la un pahar de vorbă.
POCI-TARE – Mahmur, cu ochii închişi, plescăind din buze, vorbeşte singur, pare a se ruga de soţie – un pahar, un singur pahar m-ar drege,
după care mă las…

BOSCAR G. – Ca un lunatic se trezeşte în faţa bufetului, plecând de fapt în altă parte. Când un zâmbet amar îi strâmbă faţa şi face o mişcare ca pentru a fugi de ispită, dar rămâne pe loc un timp. Nu ştia ce să facă. Se mai gândeşte

–Am promis, însă făgăduinţa începe de mâine. Acesta va fi ultimul meu pahar şi păşeşte convins spre ai săi ortaci cu care nu s-a mai văzut de ieri la Turcu.

ŞOŞO I – Căzut sub masă îl apucă sfârşeala. Fără putere întreaga lui fiinţă era destrămată. Minut cu minut îl tortura spaima urâtului, a golului din memorie şi al fiinţei pulverizate în pustiu. În jur un deşert artificial sumbru şi ameninţător i se contura pe retina ochilor înceţoşaţi. Sub impulsul alcoolului, moleşit, privirea îi rătăceşte printre umbre şi penumbre ale deşertului halucinant ce devorează lucruri şi fiinţe reale, şi ireale; chiar şi
pisica ce îi lingea gura ancrasată de resturi culinare, în jungla umbrelor de sub masă părea pentru el un leu, iar mustăţile colţi fioroşi. Lui însă nu îi era frică, mai mult îl deranjează provocarea şi faptul că trebuie să amâne momentul pentru a-i da lovitura de graţie. Încearcă să se întoarcă pe partea
cealaltă, dar nu reuşeşte. Ahh! Un ţipăt, s-au geamăt ce nu sperie nici pisica, obişnuită cu aşa ceva…
GOLU C. – Cu capul greu şi paharul din faţă uşurat, nu-i vine să creadă că s-a terminat. Se i caută prin jebe dar lampa aprinsă din colţ nu-i oferă mai mult succes decât speranţă din te miri ce şi miros de feştilă arsă.
EVLAVIOSUL I. – Se strecoară uşurel şi smerit printre mese şi meseni cu două damigene-n cârcă. Pare schimbat la faţă nu şi la nărav. După
câteva plecăciuni în faţa altar-barului se roagă încet

– Aceste două pline. Turcu. Nu e prea mult?
Nu! Pentru că sper să dau paştele (adică pasca) anul acesta dacă timpul se îndreaptă – Dă…!
Doamne! Dă…!
LAVRI POL – Nordic de origine aciuit în sat întâmplător, prin căsătorie cu Barbura. Om uns cu toate alifiile, de curând a intrat cu Turcu într-o alianţă secretă de afaceri nu prea curate. Sosit dintr-o călătorie, neştiută de noi, pufăie ironic fumuri străine. În mâna stângă ţine o valiză diplomat din piele maronie purtând ecusonul „Poiana Turcului”, însă cu luna întreagă în loc de
semilună, de care se foloseşte în diverse relaţii – „Curat murdar” ar fi spus Conu Iancu.

Lavric – coborând scările lasă în urmă un iz de Kent. În şosea maşina Turcului îl aşteaptă pregătită pentru un voiaj, nonşalant, pe Coasta oilor cu lâna de aur, pe unde a mai poposit Ovidiu anticul poet exilat de care cine-şi mai aminteşte! Loc legendar, secret şi bine păzit de cei cu ecusonul verde, dar nu inaccesibil diplomaţiei moderne, de unde cu puţin vicleşug şi risc acoperit se pot achiziţiona rarităţi ademenitoare ce se consumă în taină la case mari fără lege şi tot mai mult de cei puşi să apere legea. În salonul mare apar câţiva străini cu feţe puhave, îmbrăcaţi caraghios ca nişte năluci cu
buzunare mari, umflate şi monograme discrete, într-o forfotă numai de ei ştiută. Se pare că iau în primire ce a mai rămas lucruri şi fiinţe la un loc fără acte. Echipa nou venită schimbă în faţa Turcului pe cei ce şi-au pierdut cumpătul şi încrederea că afacerea lor mai poate continua. Apoi cei veniţi cu priviri viclene ciocnesc pocale în cinstea celor care pleacă şi a clienţilor
statornici care rămân. Pocale pline cu vin alambicat prin cap de şarpe după o alchimie, alta, ce aduce beneficii mult mai mari. În orice caz, vin produs nu din struguri zdrobiţi cinstit cu picioarele, cum am văzut la tata producând rubiniul oferit la praznice, cumetrii şi pentru cuminecătură, sângele Domnului fără teamă de-a păcătui. Batu deşi se afla în faţa pierii presimţea fie
şi din vagi aduceri aminte cum acolo ca şi în altă parte duhneşte a iad murdar de murdărie omenească. Nu întâmplător el degajat întoarce capul înapoi şi cu un sarcasm aruncă spre bufetul lui Turcu o ultimă privire de orb, dojenindu-i pe cei de acolo pentru prima şi ultima dată ca un paroh:
şi repetă cele spuse la început.
– Măi, nenorociţilor! Nu vă e teamă de potopul abătut asupra noastră? Degeaba încercaţi să vă ascundeţi în alcool, vă amăgiţi, nu scăpaţi!. Referindu-se de fapt la foştii lui ortaci de care se delimitează într-o conjunctură atât de precară pentru el şi generaţia sa. După această scurtă meditaţie ce nu-i aparţine numai lui, Batu revine la starea anterioară şi se
urneşte spre Groptilă cântând slab „De ce m-aţi dat de lângă voi”… des fredonat la nunţi. Şi era cât se poate de trist să-l mai auzi mereu – Cum murdarele valuri antrenează oameni, copii neajutoraţi sub privirea consternată a neputinţei generale, cum generaţia lui aluneca spre pieire.
Nici cădelniţa părintelui Matei slujitorul Domnului nu mai fumega, iar mirosul de tămâie jilăvită devenise searbăd. În rest nu mai era nici loc nici timp pentru rugăciune. Se mai auzeau, ce-i drept rar, şi voci ce ofereau speranţe:

– Liniştiţi-vă, cei de sus se adresau celor duşi de apă, vom lua măsuri, nu vă lăsaţi, răbdare. Alţii din cei responsabili stau retraşi în turla bisericii, loc mai sigur, împăcaţi cu – Doamne ajută. Acolo unii mimau din buze vorbe neexprimate, alţii se închinau pe sub ascuns să nu-i vadă şeful. Câţiva cel puţin formal se menţineau în graţia Celui de sus şi aşteptau milă… Cine a văzut în acele clipe pe bătrânul Batu ca un mag părăsit de prieteni şi de sfinţi,
s-au îngrozit, susţin câţiva martori oculari. Suferinţele sale şi mânia au dat feţei un aspect de cruzime, dur, dar pe aceeaşi faţă se putea constata şi liniştea supremă a morţii. Împrejurări în care îi scapă printre buze ultimele cuvinte ce par a-l frământa…

ULTIMELE CLIPE

Dacă Dumnezeu nu v-a părăsit de tot luneni, să vă aibe în grija Sa, că prea mult aţi ţinut şi ţineţi la pământul vostru. Prea mult aţi trudit şi jertfit pentru tot ce curge acum pe apa sâmbetei la vale. Păcat. Păcatele însă sunt ale voastre. Totuşi, oare suntem noi vinovaţi că am provocat mânia răului,
ca să culegem acum rezultatul potopului. Mă îndoiesc. Mă îndoiesc şi de faptul când şi cum vă mai puteţi reface dacă scapă cineva din acest cutremurător dezastru. În timp ce se apropia de punctul final se auzeau slab şi vorbe de căinţă pentru greşelile făcute în viaţă. Apoi pas cu pas în agonia ceasului din urmă în care era încleştat ajunge la Groptilă loc care îi oferea şi şansa retrăirii altor amintiri din tinereţe: cu Dodu luntraşul, Laţâca ceteraşu, Cionica boctaru, Dungalău hoitaşu, Iacob clopotaru… invalizi: Hetea Simion,
Fetiţă Virgil, Boar Constantin, Crişan Ion şi Barta Petre, trecuţi la cele veşnice. Şi mulţi cu războiul rămaşi în pământ străin fără cruce la căpătâi, ca şi destui alţii fără noroc ca el… Acolo Batu se linişteşte, devine altul. A pierdut deja contactul cu infernul pământesc, care l-a scos din sărite, se întinde cu obrazul pe iarba moale, îi simte răcoarea, se rostogoleşte de câteva ori ca un copil, apoi rămâne într-un repaus meditativ. Curând şuviţe puţine ale părului său sur se alintă pe frunte în suflul vântului călduţ ca după o ploaie blândă. Speranţa până în acest punct s-a dovedit pentru el mai păgubitoare decât moartea. Moartea cel puţin e una singură şi permanentă, în timp ce el în viaţa cu fiecare speranţă iluzorie simţea gustul morţii. Aşa tot sperând să amâne moartea, viaţa îl înşela mereu, torturându-l până n-a mai putut răbda. Acum nimeni şi cu nimic nu-l mai înşeală, iar greierii din jur îi cântă marşuri nemuritoare. Totdeauna mi-au fost dragi, iarba pe Groptilă, izvorul şi Arieşul, părea să-şi spună sieşi după cum sta lungit pe spate. Lumea din viaţa de apoi nu mă mai sperie, deoarece orb nu pot s-o mai văd. Se ridică în picioare, se gândeşte. La ce…?
Face câţiva paşi spre malul apei unde simte cum Arieşului îi murmură în timpane ceva tainic. Apoi Batu se lasă uşor cu trupul să plutească în van
şi are impresia că vede cerul albastru ca o scamă de nor spre care a plonjat hotărât. Senzaţia lui Batu că pluteşte spre cer ca o expresie a foamei sale de înalt, tot mai înalt, fost aviator în cătănie îl înviorează. Lacom şi flămând, poate prea flămând de înaltul suprem spre care a plonjat. Dar înaltul acela cu cât se apropie de el, apare ca un amestec insipid greu de înţeles. Şi brusc înaltul dorit pe cale de-a fi atins devine altul, straniu, înşelător, şiroind în jos, prea jos, într-o manieră cu totul bizară, dar fără să-l mai deranjeze. Dimpotrivă, în spasmul pe care îl încearcă Batu îşi înfige cu sete degetele în coama armăsarului moale ca valul, de care se agaţă să facă un ultim salt în spinarea acestuia. Şi planează mai hotărât cu tot efortul spasmodic spre destinaţia, unde îl aşteaptă fericirea. Întâlnirea cu Ana scumpa lui soţie.
Călătoria lui Batu se încheie tragic în punctul final, când îi apare Ana. Inima i se umple de bucurie fără s-o mai poată stăpâni; iar răsuflarea lui iese pe buze mai uşor şi rar, tot mai rar, frânând bătăile sărmanei inimi. Toate presimţirile lui disperate şi fatale în extremis au devenit un fapt, amplificându-i mai
mult şi definitiv „tăcerea”. Clopotele serii veşnice sună dulce, îngânate de valurile Arieşului ce-l conduceau pe Batu la vale, spre „fericirea” veşnică, lăsând în urmă nedumeriri ce rar provoacă pe cineva, cu un sătean sărac mai
puţin, ca atâţia alţii, care şi-au pierdut speranţa aşteptând sfârşitul, sfârşitului… Pe mal greierii cântă aceleaşi marşuri nemuritoare. „Ană”… pare să fi fost ultimul cuvânt „acum suntem fericiţi şi nu ne mai despărţim niciodată…”
urmează…

Gândul Anonimului

Arhivă