Selectați pagina

Poezii aparute in Nr. 69-70 * Anul XVI/Ianuarie-Iunie 2019

TIMPUL

Timpul trece imperturbabil
prin cei fericiţi, prin cei ce plâng,
prin cei mutilaţi de rangă, hăcuiţi
prin plămâni, prin rărunchi
dizolvă sângele, încheagă lacrima
trecerea lui ne împuţinează
ne uscăm ca păstăile bătute de vânt
timpul trece, petrece
ne muşcă, ne roade, ne rumegă, ne suge
până la coajă
doar vulturii îl ating lăsându-i pe umăr
un semn de gheară de foc
timpul dansează, chiuie
aruncă în aer cu bani de aur
ce cad pe pleoapele noastre
plătind sângele proaspăt pompat
în maşinăria lui infernală
universul l-a izgonit, noi l-am primit
cu braţele crucificate
timpul trece cu mâinile în buzunare
pe bulevarde dar şi pe străzi dosnice
obligat să meargă înainte
să nu se întoarcă mierea
în sâmburii amărui
nu ştim încă cine l-a inventat şi de ce
pretinde că s-a inventat singur
când singurătatea îl roade duios
iese în piaţă îmbujorat:
dau nemurire pentru iubire
nu mă răzbunaţi
câinii îl latră ca pe un cerşetor

un cerşetor de temut
în baia de crom
s-a luptat corp la corp cu un cuvânt
dacă ai ceva timp de pierdut
stai puţin într-o gară,
în palma unui muribund
prin pieţele de flori, vespasiene
pierde-l puţin şi cu mine – o clepsidră
cu nisip din oase calcinate
dacă vrei să te întorci în vremea
când eram pruncii aceleiaşi mame
sparge-mă !

SUFLETUL, I

El nu mă ceartă, nu mă loveşte
nu mă părăseşte
el e ca mine, eu ca el
împreună pe aceeaşi funie, pe aceeaşi punte
sub care circulă gondole
cu îndrăgostiţi şi asasini de profesie
îmbrăcaţi la fel, cântând aceleaşi refrene
lacrimile de bucurie dizolvă parapetul
nu avem trecut ca să ne amintim
nici viitor să sperăm
el îmi e şi mamă şi tată şi frate şi soră
tovarăş de joacă, de grozăvii
el mă încurajează, mă vindecă
stă legat la stâlp în locul meu
arde dar nu se face cenuşă
eu sunt inima lui, el e inima inimii mele
eu îmbătrânesc, el nu
el mă apără, mă ridică din valuri,
din râpe, îmi pune aripi
mă resuscitează
pentru un timp, pentru o viaţă
dăm ocol pământului verde-albăstrui
ca un cap de meduză
se îndrăgosteşte de te miri cine, de te miri ce
scrie poezii pe ultima treaptă
dar nu-l cert, nu mă ceartă

SUFLETUL, II

Îţi dau voie să zburzi
printre zile şi nopţi
să sari gardurile, să sari peste cal
îţi dau voie să te amuzi, să-mi tai coarda

să fii cuc şi să cânţi ca o privighetoare
să curgi, să-mi aduni firele de nisip
de pe trup restituindu-le mării
să stai la taclale cu spiriduşul fiecărei plante,
fiecărei furnici
să-mi îmblânzeşti duşmanii
să aprinzi tot ce am stins, să doreşti ce-i
interzis şi impudic
să râzi când nu trebuie, sa fii cum am învăţat
la cursurile Landmark, nerezonabil
să mă laşi pe cont propriu
să-ţi aminteşti că nu vrei să-ţi aminteşti
să-l speli de noroi pe cel împroşcat
nu-ţi ofer luna de pe cer
fiindcă poţi să-ţi iei singur
când vrei tot ce vrei
îţi dau voie să crezi în fantome,
să faci baie în râul lui Heraclit
să ai o mie de ochi şi o mie de braţe
pentru a mă îmbrăţişa în văzul lumii
să fii soarele din mica mea galaxie,
să visezi, să iubeşti
să prinzi clipa de mână,
s-o inviţi la o cină în doi
îţi dau voie să ţopăi de fericire, căci
nimeni n-o face mai bine
sculând vecinii din morţii lor morţi
îţi dau voie să pleci în vârful picioarelor
dacă te enervez
cu un ciob de sticlă
incendiind o întreagă flotă
îţi dau voie să suferi uneori
să sapi în grădina lui Dumnezeu
căutând comori
să-ţi iei îngheţată, prăjituri, votcă
îţi dau voie să-mi mulţumeşti
când stau lângă tine dârdâind de frig, de frică
urmărind un film cu vampiri
îţi dau voie să fii ciudat,
să mergi în patru labe
să zbori ca un balaur înaripat,
să te furişezi pe un portavion de luptă
să opreşti plânsul unui bătrân
lângă fiul împuşcat
să cauţi dinozauri în grote de hollywood
să te laşi prins când alerg după tine
îţi dau voie să oboseşti din când în când
să protestezi, să spui nu pot dar şi pot orice
îţi dau voie să mă faci să plâng,
să-mi spui adevărul
să-ţi faci alţi prieteni,
să mă cerţi ca să ne împăcăm
la o sticlă de bere, în scara de bloc, să înjuri
fără motiv, să tuşeşti la concert
să fii suspicios
faţă de noul meu iubit bărbos, înarmat
până-n dinţi când pleacă
la vânătoarea de strigoi

poţi să te răţoieşti la puştii drogaţi
purtând lame şi săbii
ca pe nişte bijuterii de preţ
pentru gâtul meu de trestie gânditoare
îţi dau voie să urci pe acoperiş
când citeşti sonor testamentul
prin care-ţi las totul
ca să mă lauzi puţin,
să-mi scrii, să îmi aduci în casă
tigrul scos din capcană
îţi dau voie să evadezi puţin
numai cât să mă schimb
pentru secolul următor.

CURIOSITY

Ce frumos ai tighelit marginile
ce solid încleiate sunt subsuorile
doar un efort extraordinar
al unui titan
ar putea face să crape haina
bine croită a lumii
Cât de adânc şi temeinic finisat
e orice fleac
de care poţi să te-mpiedici
fără să bănuieşti că supărarea-i
te-ar putea urmări o viaţă, două, trei
iar dacă ai spart ceva
câtă artă în cioburi
ce nebunie de cântece, de parfum, culori
doar pentru a munci
diligent, ardent, cu devotament
spetindu-ne chiar, snopindu-ne
unii altora îndoielile
zi şi noapte
un combustibil de mare efect
pentru centrala miracolelor perpetue
câteodată, la o mie de ani, câte un disperat
face o incizie, o fantă, o spărtură
în acoperământul tare, uriaş, invizibil
şi trage puţină realitate în piept
trage puţin cu ochiul
la forfota clocotitoare din jur
visând la câte s-ar putea întâmpla
dacă am fi lăsaţi aşa, liberi
de capul nostru…

ÎNCĂ AICI

În pofida a tot şi a toate
pasărea vine la geamul meu
să-i dau de mâncare
indiferent de ploaie, ninsoare, ies afară
cu umbrela mea

mică şi găurită de meteoriţi
să cumpăr pâine
înaintez printre valuri de şerpi lichizi
ajungându-mi până
la mijloc, până la gură
peşti de toate mărimile imploră
o moarte folositoare
în pofida a tot şi a toate
zâmbesc deşi îmi curg lacrimi
îmbrăcat în grabă
cu ce s-a găsit prin ladă
îmi iese în cale bărbatul vieţii
el mă invită ceremonios pe luxosul titanic
cât curaj să urci treptele invizibile şi
totuşi să ajungi acolo de unde poţi
să îţi saluţi
prietenii ce vor deveni duşmani
duşmanii ce te vor iubi într-o zi
în pofida a tot şi a toate
soarele răsare când luna
mi se topeşte pe obraji
ca un unt de casă bine bătut
câtă viaţă-n tăcerea oricărui fruct
muşcat, feliat, mestecat
ca sâmburele să ajungă iar în pământ
unde cântă, dansează, se înalţă din nou
verde şi roz şi pur
risipind în aer parfum şi nedumerire
în pofida a tot şi a toate
sunt încă aici
cu ocheade, gesturi, grimase ale
cunoscuţilor şi necunoscuţilor
lipindu-mi-se de piele, de părul verde
nu mai ştiu cum, când
am ajuns atât de repede de unde plecasem
în pofida a tot şi a toate
fac mâncare pentru cei ce nu mai sunt
şi un ceai
dintr-o plantă nemuritoare
nu-i ştiu numele
adusă de pasărea
desenată de mine în copilărie
cu creioane de pământ…

ÎN CETATEA LUI JUPITER

Scriu cu singurătatea pe umăr
altor singurătăţi
mesager imun la pedeapsă
ceva tot rămâne
pe degetele fine, de ceaţă
ziua începe fără dimineaţă
trimit săgeţi spre cer, nu se mai întorc
blestemul victoriei aşteaptă un semn
scriu pe pielea arsă de aştri
despre meseria de supravieţuitor
în bărcuţa plutind în creier

zeii se joacă iar cu noi de-a războiul
noi de-a iubirea
inventând anotimpuri şi jertfe noi
scriu ca un învingător fără luptă
aşteptând timpul gloriei
presimţit după zbaterea din pupilă
după mâna ce loveşte în zid
după şarpele ce-şi leapădă solzii
la picioarele morţii
sângele meu aleargă
şi cântă şi vindecă
ceva tot rămâne după judecata de apoi
când victima devine iarăşi călăul
scriu până când se toceşte
ultimul glonţ din aripă
ceva tot rămâne
vânzătorii de zăpadă aşteaptă
să cumpăr lumină solidificată
pe ea se impregnează cel mai bine
lumea ce ne înghite
în oraşul sticlos
macaraua ridică o lacrimă
dintre menhire, dolmene, cromlehuri
iubirea ucide fără să ştie
numărate sunt zilele celui ce scrie
ceasornicul pământului
îl trezeşte din beţia vieţii
vântul invită o frunză la dans –
doar pentru atât venise pe lume
scriu în iadul la prima mână
deghizată-n idee
sorbind sângele îndoit cu ambră
zeul sună la interfon
nu deschid, nu mai am nimic pentru cină
la pagina de subsol
străpunsă cu lancea de frasin
ceva tot rămâne
picură sudoare de pasăre cântătoare
pe rugul celui ce va muri
ca soarele să răsară
să scriem şi să murim tineri
numai orbii ne vor recunoaşte
pipăind cuvintele de eter
sunt agava înflorind doar când moare
în noaptea poemului
venit de bunăvoie în carcera vieţii
eu doar l-am transcris…
cade aceeaşi stea
nimic fără sânge într-o lume sanguinolentă
sângele albastru al cerului
sângele negru al pământului
sângele verde al apelor
sângele de aramă al focului

în venele celui ce scrie pe aer –
mesagerul frumos cu vestea cea rea
în lumina comună
noaptea ajunge obosită
îi dau să bea lapte cald, aţipeşte
la miezul nopţii se trezeşte, plânge
vrea acasă
o iau în braţe, plânge mai tare
trezeşte vecinii, vine un echipaj vişiniu
televiziunea urcă pe scara pompierilor
apoi camionul loveşte în plin
scriu cu un trandafir
pe lemnul vechi de la poartă
mă ascund
în rochia străvezie, în pantofii de lac
ţin un craniu cu apă de ploaie
pentru cavalerul în negru,
pentru lordul în frac
ceaţa se ridică
rămâne ce-i veşnic şi inutil
într-o lume utilă cuiva
scriu purtând zilnic aceeaşi piele
aceleaşi mâini prea lungi
aceiaşi ochi în aceleaşi orbite
scriu ca un spânzurat
vântul îi smulge limba
şi toate încep să vorbească mai clar
sub ploaia unei bucurii aspre
de spiţă femeie
cum lucrează în folosul meu:
doamna în negru,
doamna în roşu, doamna în violet
venind cu poemul la şold
prin cenuşa cartaginei din fiecare
un poem te ucide, altul te încoronează
luptându-se spate în spate
pentru orice visător
lipindu-i la finele luptei capul de corp
e aproape ieri
chipul meu ia chipul
fiecărei litere din poemul
stând la masa dintre cer şi pământ
curăţ vorbele de solzi şi oase

muşc din viitor
beau trecut
fiecare e casa cuiva
casa unui necunoscut
ce jupoaie de vii tinerii
aleşi spre a fi trimişi către zei
scriu cu un cuţit de obsidian
şi mă plagiază vântul, soarele, primăvara
mă plagiază iubirea şi moartea
şi sunt fericită
ceva tot rămâne
pe fila în care împachetez lumea
arzând la ambele capete…

CU PIEPTUL GOL

Spuneti-mi, dacă vreţi, copac
sau ghimpe sau gheonoaie
spuneţi-mi semafor defazat
sau coajă de pâine în ploaie
strig cu pieptul gol:
şi aici am murit, şi acolo
în oraşul cu zbaturi de smoală
circulăm orbi, betegi, ciungi
printre liniile contorsionate, cortegii
tribune improvizate
unde un ins ţipă în microfon: linişte!
loviturile de cuţit vin în vârful picioarelor
ne târâm la spectacole vorbind
despre alte lovituri
trag după mine pielea grea,
bătută cu diamante
mă ascund într-un portofel gol
într-un banner cu o vedetă goală
aerul ţipă când îl respirăm
mierea nu mai suportă să fie dulce
apa a obosit să fie băută
să ne spele de zgura întunericului mic
pregătindu-ne pentru întunericul mare
marea va face din mine nisip
luând forma tălpilor tale
ciugulite de pasările
pierind de sete lângă mare nostrum
spuneţi-mi, dacă vreţi, chiar zâmbet fiindcă
şi moartea zâmbeşte uneori
la o glumă bună
cum ar fi viaţa…

CUIBURI DE CIORI

Degeaba voinicu-i voinic,
degeaba castanul nu-i plop,
degeaba neșansa-i noroc,
iar visele toate-s nimic.
Nimicul e totul acum,
din el ne nutrim pentru ieri,
când vorbele lumii-s tăceri,
iar el doar un capăt de drum.
Degeaba înveți ca să știi,
degeaba te crezi zburător,
degeaba ești veșnic dator
la verbele toamnei târzii.
Degeaba te crezi știutor,
degeaba-ți dorești ce n-ai fost,
că toate-s pe lume cu rost,
dar rostu-i adesea decor.
Din flăcări, rezultă doar jar,
din jar, un morman de tăciuni,
din mituri, un vraf de minciuni,
din viață, o trudă-n zadar.
E ceață pe vis și pe zori,
din rouă rămâne un nor,
din aburi, un gând călător,
din verbe, copilul din flori.
Degeaba e totul frumos,
în creier, în suflet, în noi,
în lume, în vise-n nevoi,
când omu-i în el găunos.
Și arde mocnit și bizar,
cum arde gunoiul pe foc,
când focul devine soroc,
și inima, clocot de jar.
Degeaba sunt vise și flori,
Sub cerul de cuiburi de ciori.

PALATE PE STÂLPI DE FUM

Ne suntem ce suntem acum:
amurguri la ore târzii,
contraste la verbul „a fi”,
palate pe stâlpii de fum.
Amiezile par dimineți
și anii, povești de demult,
tumult domolit de tumult,
zăpezi troienite-n nămeți.
Furtuni în pahare de lut,
pământuri suite la cer,
chindii camuflate-n mister
și vrutele-vrute-n nevrut.
Din mult a rămas doar puțin,
din vise, grămezi de-amnezii,
din dogme, un vraf d-erezii,
din noi, orizont în declin.
Nimicul e-n lume nimic,
iar totu-i ce n-are hotar,
nici mare, nici porturi, nici far,
ci doar o scrisoare-ntr-un plic
Căci toate sunt azi infinit,
caiete uitate-n sertar,
în marele vid osuar,
în care demult au pierit.
Doar noi mai rămânem în vânt,
să scoatem oceanul din val,
să ducem vaporul la mal,
și cerul de vise-n pămân

Pământul e punctul final,
de drumuri, de viață, de dor,
de zboruri din marele zbor,
ce-au fost altădată regal.
Acum, când nadiru-i zenit
și drumul, un punct ideal,
realul e-același real
și clipa, un gând infinit.
Iar noi, cei trecuți de trecut,
ne-ntoarcem la primu-nceput.

POȚI DOAR CE SE POATE

Oricum o dai, oricum o iei,
ești ca o zi din întâmplare,
ce umple nopțile cu soare,
și viața lumii cu idei.
Și n-ai nimic bătut în cuie,
când totul este în mișcare,
dizarmonie umblătoare,
sau gând bracat pe-o cărăruie.
Visezi mereu la libertate,
trofeu de cupă mondială,
din cea mai mare răfuială,
dintre idee și cetate.
Dar libertatea nu-i ca vântul,
și nici în vânt nu-i libertate,
ci doar un altfel de a bate
în piscul muntelui cuvântul.
În libertate vezi ideea
de-a face altfel decât altul,
de a fugi când arde satul,
de-ați scrie-n frunte epopeea.
Dar uiți că lumea-i o cetate
cu legi, cu turnuri și crenele,
cu regi, cu sclavi și cu zăbrele,
pe care scrie: Libertate.
Ești ancestral legat de toate,
prin viață, ură și iubire,
într-o eternă-nlănțuire
dintre bordeie și palate.
De-aceea poți doar ce se poate,
vegheat de turnul din cetate.

RENEGAREA NOPȚII

Noaptea pare-n lume pierdere de vreme,
somnul omenirii cere suprimare,
între somn și veghe nu mai sunt hotare,
îÎntre zi și noapte nu mai sunt dileme.
Noaptea-i luminată ca o zi cu soare,
lumea își trăiește viața ei de noapte,
fotbal în nocturnă, cluburi și palate,
Mii de lampioane, eros și splendoare.
Fauna de noapte doarme dimineața,
restul omenirii doarme cam când poate,
firmele lucrează-n ture, zi și noapte,
cyber și rețeaua iar ne schimbă viața.
Azi, e întuneric doar în noaptea minții,
Terra-și duce veacul-n spații luminate,
omenirea doarme doar pe apucate,
nimeni nu se-ntoarce la ce-au fost părinții.
Unii schimbă ora după cum li-i vrerea,
alții cred că omul este o triadă,
care-și face viața demnă să nu cadă,
când, în legea lumii, s-a votat tăcerea…
N-ai ce-i face nopții, dacă vrea lumină,
și nici omenirii de nu vrea odihnă,
truda nenormată e-un efect de tihnă,
pentru alte timpuri ce-or dori să vină.
Viața de zi-noapte este antrenare.
pentru-o altă lume, pentru un alt Soare.

ROSTUIRE CONTRA-ROST

Zâmbește-mi, domnișoară, cu ochii tăi de stele,
și râde-n nostalgia unui amurg de vreme,
când mai scriam pe frunze romantice poeme,
iar anii-mi erau vise și toamnele rebele.
Zâmbește-mi, domnișoară, cu timpul meu de-acuma,
ajuns în prag de toamnă, la porți pe vis închise,
cu soarele în grevă și stele-n nopți aprinse,
când pe-înserarea vieții se lasă tainic bruma.
Se răsucește vântul în țarcul contra-vânturi,
e timpul să se-înghețe în iernile cu soare,
și-n neclintirea vremii s-aducă o schimbare,
în fapte și-n concepte, în inimă și-n gânduri.
E simplu să faci artă, când arta-i la-îndemână,
când din nimic răsare o lume complicată,
din care se-înfiripă ideea ta de artă
și-acel fior de-o clipă te ține strâns de mână.
Dar zâmbetu-ți de floare, în orice timp, zâmbește
în verbe și-n poeme, în amintiri și-n viață;
în înnoptarea lumii, aduce dimineață
și-n dimineața toamnei, un mugur ce-înflorește

Zâmbește, domnișoară, e timpul de zâmbire,
tu ești în tine soare, eu sunt în mine seară,
eu mă îndrept spre noapte, tu spre o zi de vară,
iar asta,-n lumea noastră, înseamnă rostuire.

RĂTĂCIRE ENDEMICĂ

M-am rătăcit în mine, nu-mi mai găsesc cărarea,
deși mă simt aproape, îmi caut depărtarea,
nu vreau să plec aiurea, vreau doar să-i fiu acasă,
când soarele apune și noaptea-n gând se lasă.
N-am nici un loc anume, reperele-s pierdute,
s-au năruit ca timpul în lucruri nefăcute,
deși sunt doar repere, n-au rezistat în vreme,
furtunile și gândul le-au zis că sunt foneme.
S-a repierdut pierdutul, s-a re-uitat uitarea,
e mult prea gol în mine, ca-n plină zi,-înserarea;
n-am aripi, nici picioare, nici vânt, nici nori, nici soare,
ci doar o nălucire de val uitat de mare…
Nu pot s-ajung la țărmu-mi, e-un vid prea plin de sine,
un umblet fără zare, o zare în ruine;
durez din nou repere, dar verbele-s fluide,
pădurile sunt arse, tăcerile-s toride.
Fac ordine-n sinapse, în inimă-mi bat gânduri,
încerc s-aduc în creier adâncul din pământuri,
dar nicio rădăcină de viață nu-i în viață,
și-n noaptea fără soare nu-i loc de dimineață.
Accept că nu-i momentul s-o iau pe gând la vale,
dar gândul n-are țărmuri și vremea n-are cale.
De-aceea-încerc să-mi caut iubirile pierdute,
Ce și-au plantat ogorul cu gânduri neștiute.

SE-ÎMBOLNĂVEȘTE, OARE, GÂNDUL?

Mă-întreb de ce se-îmbolnăvește gândul
și zace ca un leu bătrân în junglă,
când pe cărări ascunse nu mai umblă
ci doar așteaptă ca să-i vină rândul.
Dar gândul nu-i de rând și nici nu-i pasă
de rânduiala lumii și de lege,
căci legea lui înseamnă a alege
să fii plecat în infinit de-acasă.
S-o iei cu vântuirea pe o stradă,
să faci, când vrei, oricând, teleportare,
s-ajungi, cât ai clipi, în ochi de soare,
să vezi ce doar vederea-ți vrea să vadă.
Ești salahor și cari mereu în tine,
inteligența, patima și vântul,
nemărginirea, cerul și pământul
și, mai ales, ideea care-ți vine.
Ești peste tot, căutător tenace,
în infinita lumii căutare,
în nesfârșita faptului chemare
și în ideea care-n tine zace.
Adesea, nu-înțeleg cu e cu tine,
de ce te zbați în lume și-n nelume,
de ce-ai nevoie pentru-a fi renume,
sau doar un sclav în timpul care vine.
Dar timpul n-are timp să te-înțeleagă,
căci jobul lui e doar prin noi să treacă,
contează cel ce vine-n cel ce pleacă,
și-adesea și misterul ce singur se dezleagă.
Dar tu, ca gând, le faci, când vrei, pe toate,
nimic din ce există nu-ți lipsește,
ești hiper-omul care-n gând trăiește
sau doar argatul verbului „se poate”.
Dar, orice-ai face, sunt mereu ca tine,
cum este ochiul vremii cu vederea,
sau verbele-înțelepte cu tăcerea,
ești ce-ți sunt eu, care trăiesc prin tine

CÎNTUL CE MAI POARTĂ HARUL…

…o sabie a fulgerat un zeu
și un izvor s-a fost ivit din rană,
cum steaua-i furișată într-o cană,
să își aline setea tot mereu…
infernul zilei tu l-ai pune-n lanțuri,
Orfeu, ca june, fie-i temnicer,
alt înger – jucăuș corăbier –
să scurme între valuri triste șanțuri;
pe diletanții din ecou i-așează,
să împletească tril de ciocîrlii,
în dans cu ploaia, doar la sindrofii,
cînd nici chiar luna nu mai este trează…
acest tablou ți l-au adus fierbinte,
să poți a fi iluziei părinte…

25.3.19

..cenușa-i soră focului, pe drept
și lumînarea – alintat coconul,
cînd un opaiț a cucerit amvonul
printr-un surîs din gîndul înțelept;
un arbore de patimi e furtuna,
cu norii și cu fulgerul bătrîn,
cînd zeu bărbos, în orizont stăpîn,
doar în zăpadă-și logodește luna…
curtenii ploii vor pleca la coasă,
pe-un cîmp cu întrebări, fără hotar;
azi, mugurii de dor nu au habar,
de e sau nu tristețea norocoasă…
în crengi de vis am ancorat ecoul,
să vă ofer, amăgitor, tabloul…

28.3.19

…cenușa-i soră focului, pe drept
și lumînarea – alintat coconul,
cînd un opaiț a cucerit amvonul
printr-un surîs din gîndul înțelept;
un arbore de patimi e furtuna,
cu norii și cu fulgerul bătrîn,
cînd zeu bărbos, în orizont stăpîn,
doar în zăpadă-și logodește luna…
curtenii ploii vor pleca la coasă,
pe-un cîmp cu întrebări, fără hotar;
azi, mugurii de dor nu au habar,
de e sau nu tristețea norocoasă…
în crengi de vis am ancorat ecoul,
să vă ofer, amăgitor, tabloul…

28.3.19

…e puful păpădiei în plimbare,
salcîmii se răsfață prin ciorchine,
în așteptarea ploii ce nu vine,
cînd umbra zilei merge spre culcare;
vezi, zodii s-au ascuns în iasomie,
pe brazdă sînt rivali doar trandafirii,
uitat-au ei c-au fost odată mirii,
ce ignorau amurgul, din trufie…

doar primăvara trece suverană,
prin porii de arome și culoare;
zefirul ei s-a-ndrăgostit de-o floare
și-ar vrea acum să ne ofere-o cană,
cu vin celest ce îmblînzește ora,
cînd ni se-ncuie viața tuturora…

24.3.19

flămînd de-aș fi, minunea ta mă spală
de vraja din păcatul altui drum,
cînd gîndul, ca un templu ros de fum,
zeița întristării n-o mai scoală;
acesta-i cîntul ce mai poartă harul
poveștii ce-a atras un pelerin,
să o dezmierde-n veacul de pelin,
cînd graiul sfînt a desenat hotarul
la un ținut-himeră-sfiiciune,
venit din cer într-un amurg pletos,
cu soare blînd, dresat și maiestuos,
să mai zidească-n noi altă minune…
am înțeles atunci că și nimicul moare
în dor dorind dorința doritoare…

21.3.19

…într-un castel, cu nopțile la trîntă,
cu buhe, cucuvăi și-alte comete,
doar luna mai voia să se desfete,
cinînd cu amintiri ce nu cuvîntă…
eram un menestrel, în cuib de piatră,
în adîncimea timpului perlat,
cînd Prințul de trădare fu mușcat
și de-o iubire pururi idolatră…
în nebunia pură, de cleștar,
el ascundea lumină și credință
pentru un tată, singura ființă
ce-l hărăzise focului stelar…
„și plînge azi, la Esinor, alt flaut,
cînd eu, my lord, prin vise, te mai caut!”

20.3.19

…lumina se răsfață-n frunze, verde,
cît primăvara trece, pe-nserate,
pe punțile astrale, fermecate,
spre biblicele lanuri și se pierde
într-un neant cu îngeri și-o rusalcă
și inorogi-luceferi ce suspină,
că le scornește Cronos altă vină,
cînd toamnele pe umbră îl mai calcă;
auzul ca și văzul – vechi blazoane,
dintr-un polen ce rîde-n orizont,
iar brumele uitării nu țin cont
că liturghia tace în icoane…
de-atîtea ori, mirată și fragilă,
dresezi tu gîndu-mi, pe o simplă filă…

11.3.19

…cum știe ceața s-amăgească zorii,
cu fluturii în togă de rubin,
cînd iarba veșniciei, prin succin,
dreptcredincioasă mi-a trimis cocorii;
fecioara simpl’ a înfruntat un rege…
tăceau păcate-n timpul înghețat
și lebede-uimire-au ascultat,
ce numai fulger poate înțelege;
stiut-am cert că-n taină e divinul,
că sîngele e-n sfera altui soare;
el se trezește chiar atunci cînd moare,
iar pe șotron se unduie pelinul…
în Labirint mi-ai dat o alveolă,
să-mi fie chiar tristețea – pianolă…

27.3.19

…vezi, tinerețea-i doar un viscol pur,
o lecție ce-o spunem doar o dată…
copii treceam spre Paradis – fregată
cu pînze absorbite de-un contur,
ce-l desena-n eter un soare sfînt;
surîsul său – eternă diademă
pe suflet și retină – veche stemă,
ce ne-nsoțește taina pe pămînt…
rivali noi sîntem limitelor firii,
din infinit ne facem un panaș,
ne războim cu visul mult abraș,
fragili asemeni clipei ce-o duc mirii,
într-un delir cînd fuge spre miracol,
cel prevestit de-un nenăscut oracol…

13.3.19

TUFIȘURI ȘI FANTOME…
Lucian GRUIA

ŞOSELELE, CELE MAI LUNGI CIMITIRE
Deasupra şoselelor, cele mai lungi cimitire din
istorie,
Pluteşte pâcla albă a sufletelor celor
Striviţi de autoturisme, tiruri, camioane, motociclete.
Iată trupurile sfârtecate văitându-se
Sub roţile maşinilor, lovite de parbize, frânte pe
capote.
Corpurile astrale ale Doinei şi Ion Aldea Teodorovici
Şi-au astâmpărat dorul de Eminescu;
Grigore Vieru şi-a regăsit România reîntregită;
Laura Stoica nu mai este actriţa grăbită;
Alexandru Coşbuc urcă pe motocicletă
Calea Raiului;
Albert Camus a devenit mai impasibil decât Intrusul
Său criminal şi absurd;
Sufletele morţilor, la Podgorica, în Muntenegru
Au rămas agăţate patruzeci de zile,
De tufişurile şi buruienile stâncilor prăpastiei,
Până când s-au înălţat la cer –
O mare de bărbaţi, femei, copii
Se revarsă deasupra şoferilor
Tăindu-le beregatele,
Umbrele călăilor şi victimelor devin un nor compact,
O ceaţă prin care cerul se întunecă;
Noaptea veşnică învăluie
Şoselele, cele mai lungi cimitire din istorie,
În care lumânările sunt farurile maşinilor.
Oase, bare de protecţie contorsionate, lumânări,
sânge.
Şi ţipete, ţipete, veşnice ţipete!

Lucian Gruia
ŢARA FANTOMELOR

Din cei trei răscolitori de tomberoane
care trec zilnic pe la blocul nostru,
de pe strada Apusului din Bucureşti,
unul lipseşte.
Ce s-a întâmplat cu el?
S-a spânzurat, i-a fugit nevasta cu altul.
Nu, el nu a murit atunci, m-am gândit.
Ci a murit mult mai devreme, când
a fost nevoit prima dată să răscolească prin gunoaie.
Din cele trei târfe din parcarea tirurilor, pe
autostradă,
una lipseşte.
Ce s-a întâmplat cu ea?
A murit bătută de un client nebun.
Nu a murit atunci, m-am gândit,
ci mult mai devreme, când s-a prostituat întâia oară.
Din cei trei muncitori care locuiesc pe scara
blocului meu,
unul a devenit şomer şi după o vreme s-a aruncat de
la etajul patru.
El nu a murit atunci, ci mult mai devreme,
când şi-a pierdut locul de muncă.
Din cei trei ţărani bătrâni, vecinii soacrei mele din
satul Buştenari,
niciunul nu poate să-şi mai lucreze pământul,
unul a plecat în pădure şi s-a aruncat în puţul unei
sonde vechi,
el nu a murit atunci,
ci mult mai devreme,
când nu-i ajungea pensia să plătească aratul şi
insecticidele.
Dar îmbuibaţii ăştia de patroni, politicieni, bancheri
îmbogăţiţi peste noapte,

care se bucură de viaţă
şi ne calcă în picioare,
sunt cu adevărat vii?
Inconştientul lor nu e mort în adâncuri?
Oare nu suntem morţi cu toţii?
Am devenit un popor de fantome,
dar ne-a rămas o singură consolare:
vom fi primii la Înviere!
Lucian Gruia

LA MARGINEA DE NICIO APĂ

Marian DRĂGHICI

m-am rugat mult pentru mama
murise de trei ani.
dormeam liniştit
noaptea era pe sfârşite
ziua aproape
dormeam în sfârșit
senin, liniştit
şi deodată aud
în aerul camerei
mai bine zis
într-un anume punct
din aerul camerei
(recunosc punctul acela)
vocea ei clară, distinctă
ca smulsă din alte lumi:
Mă bucur că te-am născut!
fulgerătură, smucitură
și-atât.
nu halucinație
nu iluzie auditivă
nu floricele pe câmpii:
vocea clară a mamei
în acea smucitură
ca smulsă
din alte lumi –
o milisecundă!
m-am trezit din somn
întrebând năuc:
Ce!?
schiavna
pornind de la o discutie
cu Daniel Cristea-Enache
nu vreau să supăr pe nimeni
dar, după umila mea părere
poezia se spune
nu se citeşte.
(în public, vreau să zic).
nu fac decât
să stau
pironit locului
la margine de nicio apă
şi ea vine de unde vine
trece prin mine un păhăruț cu mărăcine
și
ca electricitatea
prin te miri ce conducte fine
aleargă aleargă mai departe
mereu pe urmele unui copil
căruia nu i s-a născut încă mama.
el, copilul acela
în singurătatea lui
da, citeste.
si citind de fapt caută,
fără a conştientiza măcar treaba asta,
vers după vers cuvânt după cuvânt
să-şi întâmpine mama
care odinioară l-a născutşi născându-l atât de mult l-a iubit
încât bucurându-se foarte
bucurându-se mult şi bine
a uitat, schiavna, să se nască pe sine
iar acum
nu ca trenul pe şine

ca electricitatea prin te miri ce conducte fine
aleargă, aleargă frenetic să vadă
lumina zilei iată prin mine
cel ce stau pironit locului
la margine de nicio apă
trepidând de forța vibrațiilor
naturii sale divine
şi nu o citesc
o spun –
ca, rostind-o
naşterea ei chiar în fața ochilor voștri
să aibă loc, în fine.
cât despre
acel păhăruț cu mărăcine:
păi, nu asta vedeți
cei care beți
când vă uitați la mine?
Din volumul „Paharutul”, Editura Junimea Iasi-2019

1. OCTAVA ÎNCEPUTULUI

Din nou la drum! Aproape-i dimineaţă,
Cocoşii cântă, iată, mă anunţă:
Sosit-a Clipa! Cui să cer povaţă?
Hulpavul timp sentinţa o pronunţă,
Sărman poet, îmi sare viaţa-n faţă,
Curaj mai am, dar moartea mă denunţă…
Mă iartă, mamă, tată, cât greşit-am,
Că-n loc să tac, octave noi croit-am!

2. OCTAVA ADEMENIRII

Uşor mă ia, nu mă certa întruna,
Eu paznic sunt atâtor rare daruri,
Momit mă las şi fur îndată luna,
Străjer nebun, peceţi cu chinovaruri,
N-am voie azi să le ating, căci una
Mi-aduse-n suflet dulcile amaruri!
Naiv mai sunt… Aşa îţi place ţie:
Mă minte, hai! N-am altă bucurie!

3. OCTAVA MÂNDRIEI

Flecara gură minte multă n-are,
Măreaţă-n tot, nimicul şi-l sporeşte
Cu vorbe dulci, perfida îngâmfare
Îşi umflă pieptul cât ai zice peşte,
Mândreţea ei întrece strâmta zare,
Ţicnită fală – dragostea păleşte!
Din laţ scăpată, vorba rea aţine-o,
De ochii mei, departe, fiara ţine-o!

4. OCTAVA TĂINUIRII

Ce taină cari în sipetul tăcerii?
Fereşte-mă de mine, nu de moarte,
Sub nurii clipei, spăimântaţi, năierii
Îşi ’nalţă fruntea învrăjbiţi de Marte
Şi pace n-am, urcuşul decăderii
Ascuns rămâne pururi mai departe!
Şireato, spune-mi, unde, când anume,
Abisul risipit-ai peste hume?

5. OCTAVA CÂRTIRII

Cârtesc defel, o ştii, dar asta nu e
Meteahna gurii mele care cere
Să stingă jarul poftelor, a cui e
Fantasma albă, crudă-n priveghere?
Avarul suflet ce-ar mai vrea să spuie,
Că-ntr-una fug, în gol după himere!
O mică pâlpă-n mine stă la pândă,
De tine, viaţă, moartea e flămândă!

6. OCTAVA NEVOINŢEI

În umbra mea mă-ncurc şi n-am ce face,
Năpasta nu ia chipul dezmierdării,
Nevoie am să stau sub carapace,
De frică las un ort dar întâmplării,
Poftirea-mi ceartă gândul, stau pe ace
Şi-adorm abraş în patul desfătării!
Averea mea nici Aladin n-o ştie,
Bat câmpii iarăşi… Doamne, ce urgie!

7. OCTAVA ÎNSUFLEŢIRII
Ce suflet am? Predestinat simţirii,
Cobor şi urc infernul vieţii mele,
Rănit în zbor dau sens nemărginirii
Şi-n vrana minţii stele logostele
Se-aprind pe rând sub pleoapa tăinuirii,
Aed nebun umblând pe mări de jele…
Să mergem, deci! La primul colţ de cântec,
Cerşi-voi iar al vrerii greu descântec!

8. OCTAVA CĂINŢEI

Regret şi sper, înfăptui calea morţii,
La cap de pod nu-i nimeni să m-aştepte,
Făcut-am rele sute, pragul porţii
Tocit rămâne-n van, ceţoase trepte
Apar deodat’ şi fug de ochii sorţii,
Cu pas grăbit din faţa căii drepte…
Căinţă am, dar e cinstit, părinte,
Să fiu trădat, la fel ca înainte?

9. OCTAVA BLÂNDEŢII

Cu ce să mângâi mâna care scrie
Şi cum să fac să strâng lumină multă,
Când zorii zilei dau pe veresie
Cerneala asta crudă şi ocultă,
Ce-mi râde-n faţă-ntruna numai mie,
Iar vocea mării valul n-o ascultă?
Mai blând să fiu nu pot cu cel din mine,
Cosaşa, iată, pe furiş tot vine…

10. OCTAVA ÎNDURĂRII

Îndură ochiul, gura-i păcătoasă,
Sub ţolul vrajbei zace o lehuză,
Păcatul milei, vorba-i pricinoasă,
Mă minte-ntruna, degetul m-acuză
Şi-n clipa asta ’naltă, majestoasă,
Mă las purtat spre iad de-o călăuză!
Demult te-aştept, veni-vei dar şi mâine?
Pe ştergura iubirii – vin şi pâine!

. OCTAVA ISPITEI

Fereşte-mi, Tată, drumul de ispită,
Femeia hâdă nu mi-o scoate-n cale,
Mă lasă-n mâna sorţii, neclintită
Să-ţi fie voia voie-n nopţi bengale,
Mlădie naşte-mi pana vlăguită,
Mă ţine liber, nu-n armuri şi zale!
De voie cad, întinsele-ţi capcane
Au zâmbet, lacrimi, şoapta din icoane!

. OCTAVA BANDOLEI

Bandola tace, chipul ei dogoare,
Acorduri mute aerul îndură,
Pe corzi de cântec plânge-o grea ninsoare,
Se-ncruntă cerul, vorbe zac pe gură,
Lumina-n candel pe-nserate moare,
Se pune bir pe dragoste şi ură…
În gând e pace! Îngerii sfiirii
Dau slavă-n cor pe loc dumnezeirii!

13. OCTAVA NEVĂZUTULUI

gândul vede, mintea-n somn refuză,
Sub pleoapa nopţii ochiul n-are taină,
Ecoul fuge-n grota andaluză,
Rămas-am gol de mine, făr’ de haină,
Al mării val pe ţărmuri se amuză,
Torcând cu spor a miturilor dáină!
Pierdute-s toate, numai nevăzutul
Îşi cântă pe-nserate mult-durutul!

14. OCTAVA ÎNVOIELII

Cu tine, moarte, fac o învoială:
Mă lasă-n viaţă, zile-mi dăruieşte,
Nu preget, surdo, fără vreo tocmeală,
Prescura faptei iute miluieşte,
Să batem palma, nu cu fandoseală,
Pe chipul tău lumina împietreşte…
Tu, sluta lumii, ochii ţi-i coboară,
Cum pana mea se-adapă-n călimară!

15. OCTAVA NAUFRAGIULUI

Furtuna-i mare, nava-i în derivă,
Al lumii mers o ia pe căi greşite,
Nu-i chip s-ajung la mal, ci, dimpotrivă,
M-afund în larg, spre locuri prorocite
Şi strig să-mi vii, trimit pe vânt misivă,
Zadarnic sper, orbit sunt de ispite…
Ce vis urât! Neptun, tâlhar, hainul,
Îmi bea de sete moartea şi tot vinul!

. OCTAVA ZBUCNIRII

Să râd aş vrea, dar nu mi-e la-ndemână,
Izbucul vieţii cată altă soartă,
E lungă noaptea, umbra ta mă-ngână,
Ce ţipăt-cântec… Fug de-a gurii ceartă
Şi brusc ajung o cumpănă-fântână,
Mirarea lunii cine va să-mpartă?
Cu tine-n gânduri veşnic, nenăscuto,
Bătrânul timp şi urma ţi-a pierdut-o!

17. OCTAVA MONADEI

Monadă vie, braţul sefirotic
Înşfacă prada inimii sublime
Cu mâini de foc, sub cer de-azur hipnotic,
Kether, coroana, încrustată-n rime
Îmi fură taina visului despotic,
În vechi Zohar, să nu o afle nime…
Mânat de-un gând întreb pe loc Nebunul:
În tot şi-n toate este numai Unul?

18. OCTAVA RODIERULUI

Carub şi laur, plânge rodierul,
Măslinul tace, pajiştea suspină,
Mirat şi mut suspină făclierul,
Manejul clipei pare o ruină,
În zori de zi scula-voi temnicerul,
Ca tu, femeie, să-mi devii lumină!
La uşa ta străjerii dau să plece,
Doar eu rămân şi umbra… Totul trece!

19. OCTAVA AMĂRĂCIUNII

Amar de mine, dulcele nu-mi place,
De-al verii strigăt iarăşi mi-este frică,

Visez urcuşul, vrerile soroace
Albaştrii ochi spre ceruri şi-i ridică
Şi-n pas de deux voi face tot ce-mi place,
Chiar dacă voi scânci la o adică…
De mine râde Sancho, bine-i pare,
Nebuni în doi cătăm o altă zare…

20. OCTAVA ÎMPĂCĂRII

Cu tine pace nu fac nici în şoaptă,
Rămâi pierdută, veşnic viforoasă,
Toiag să porţi, în toamnă fructa-ţi coaptă
Să n-o atingi, ea nu e chiparoasă,
Dispari de-acum, ai fost şi eşti nedreaptă,
Cu gâtu-n ştreang părea-vei mai frumoasă!
Te rog să taci! A morţii împăcare
S-o-ndur, nu-i chip! Ruşinea – şi mai mare!

. OCTAVA ARVUNIRII

Zgârcit nu sunt, arvuna e plătită
Şi încă pot să fiu, de vreau, nababul
Ce-şi vinde arta gratis hărăzită
Pe doi arginţi… Îmi ceri decasilabul
Să-l scriu din bici sub pronia sfiită,
În gând râzând – îngraşă-se şi slabul!
Dar tu nu vrei, nu vrei să-mi dai dreptate,
În timp ce-n pas cu tine fac păcate!

22. OCTAVA RĂZBUNĂRII

De gând nu am să mă răzbun pe tine,
Oricât aş vrea, nisipul din clepsidră
Pe loc nu stă, el curge în terţine
Şi gura morţii – iat-o, crudă vidră –
Sărută mâini de aur, florentine:
Flămândă eşti mereu, sărmană hidră!
Dar vine vremea, sunt clarvăzătorul,
Plăti-vei totul! Cât mai e fuiorul?

23. OCTAVA LECUIRII

Bolnav de tine sufăr în tăcere,
Cu buza arsă dorul înfrângându-l,
Un zid de piatră albă eşti, zăcere,
Înalţ un vis, aproape-mi vine rândul,
Spiţer pe lume nu-i şi n-am putere
Să-ţi dau prinos, aşa cum vrea flămândul!
Meteahna mea, o, n-are lecuire,
La vraci să merg, mi-e dincolo de fire…

24. OCTAVA FURIŞĂRII

Nu-i codru-n lume care să m-ascundă
Şi nici culcuş să-mi doarmă-n voie gândul,
În fapt, constat, o oră e-o secundă,
Îmi trece viaţa versul frământându-l,
Îl strâng la piept – iubirea-i muribundă,
Din noapte-n noapte aşteptându-şi rândul!
Capcană-mi eşti şi chiar de tine-ntinsă:
N-auzi gemând tăcerea mea învinsă?

25. OCTAVA DEZLĂNŢUIRII

În lanţ de aur plânge-ntruna visul,
Ca pruncul verii iarna să n-o ştie,
Armura-i veche, n-a-nflorit caisul
Şi-n gândul pietrei – ce blestemăţie –
Te-ascunzi de mine, cel damnat, proscrisul,
Cu gâtul prins în jug – dulce sclavie!
Aşa e drept? Nu-i stea pe astă boltă,
În care frumuseţi nu se revoltă!

26. OCTAVA PREADORITEI

Dorite-s toate! Florile şi marea,
Nadirul, seva, straja, mântuirea,
Amurgul, dimineaţa, întristarea,
Nevoia de-a fi înger, nălucirea,
Femeia pură, crucea, depărtarea,
În locul milei, iată, răstignirea!
Zăvorul trage! Dincolo de ape,
A vrajbei umbră cerul nu o-ncape!

27. OCTAVA STRĂJUIRII

De strajă stau înmărmuriţi hingherii,
Vor prinde-n laţ tăceri ce până mâine
Voiau a fi în zori canonierii,
Să-ţi pot fura din ochi a gurii pâine
Şi vinul să ţi-l sorb, precum năierii
Ştiau că-n port ajung pe val poimâine…
Pe ţărm nu-i nimeni! Cine să rămână
Când poarta morţii-i scoasă din ţâţână?

28. OCTAVA VRĂJMĂŞIRII

Vrăjmaşa carne pacea n-o iubeşte,
Pe şoldul mării zeul-pan te-aşteaptă,
Veni-vor ulii pe-nserat, hoţeşte,
Să-şi ia tainul, Tată, ce nedreaptă
E pronia sfinţeniei, vulpeşte
Mă-nghit hulpavii ochi – ce fel de faptă?
Nevolnic râd şi ura dau de-o parte,
Aproape-i moartea, oştile – departe!

29. OCTAVA NEMAIÎNCERCATULUI

Şi-n tot ce fac mă-ncearcă ne-ncercatul,
Iertând mereu greşiţilor, iar mie
Îmi dai cucuta vieţii, blestematul
Cuvânt de foc numit melanholie,
Uitând nedrept – de vină-i vinovatul –
S-o spun aş vrea, dar moartea să n-o ştie!
De-mi iei povara vinii din privire,
Eu cui mai cer de-acum dumnezeire?

30. OCTAVA IUVENTUŢII

Sunt tânăr, doamnă, teii dau în floare,
Al vrerii tui îşi pleacă frunza-n dungă,
Cosaşii umbrei zorile înfloare,
Ce bine-mi pare, nim’ n-o să m-ajungă,
Pun şaua iar, scot murgul pe răcoare,
La tine vin, duşmanii mă alungă!
Şi, cum distihul glorios se scrie,
În gând voi duce cruda bătălie!

31. OCTAVA RĂZVRĂTIRII

Mă cert cu umbra… Ei îi strig: trădare!
Cu mâini de abur stâmpăr răzvrătirea,
Aşa cum ziua cheamă noaptea mare
S-aducă ploaia săgetând iubirea,
Smintit aed ce-nfruntă cu mirare
Virtuţi şi lacrimi tăinuind nuntirea!
Din tot ce am, eu inima îţi dărui,
Or vrei în negru cerul să mi-l vărui?

32. OCTAVA NĂRUIRII

Din veac în veac adâncul se afundă
Şi-n tău de lacrimi – urmă îndurată,
Se pierde visul – undă peste undă,
Coboară-n tainiţi vraja neaflată,
Să-mi scutur anii pe furiş, pătrundă
Misterul tinereţii deîndată!
În loc ce pun? A morţii herghelie
De biciul vieţii astăzi nu mai ştie!

33. OCTAVA DESCĂTUŞĂRII

Să scap de tine nu e cu putinţă,
Furişă-mi eşti în carne, sânge, gânduri,
Sosit-a, iată, greaua mea sentinţă,
Să scriu pe fluturi mii şi mii de rânduri,
Ca, mai apoi, zvârlit în nefiinţă,
Şi carii vor tăcea în patru scânduri…
Mă lasă liber! Bronzul din statuie
Alt chip ascunde! Nimeni n-o să-l ştie…

34. OCTAVA AMÂNĂRII

Ce pot să fac, amân de azi pe mâine,
Nu-i grabă, nu, în ceruri timpul zace
Întins pe laviţi mute! Răul câine
La pândă stă, ar da chiar să se joace,
Dar nu primeşte voia! Aşa pâine
E tare-amară! Dulce nu-i mai place…
Şi tot aştept secunda nemiloasă,
Decât în nouri, tot mai bine-acasă!

35. OCTAVA DUMIRIRII

E greu, se pare, a-nţelege clipa!
Cu mine-i simplu, simplu sunt ca apa,
Cuvântul zace, bătrânind aripa,
Din piscul meu se gudură ea, şchioapa,
Îmi zic în sine, nu-i de mine pripa,
Cu mâna sorţii moartea-şi sapă groapa!
În tot şi-n toate e o dumirire,
Îşi plimbă hoitul scârba cu mărire!

36. OCTAVA ÎNFRIGURĂRII

În casa inimii e-nfrigurare,
De parcă polii s-au ascuns în mine,
Zănatic, ochiul vede altă zare,
Nu-i nimeni doritor sub ghilotine
Să meargă-n crâng, să ceară azi iertare,
De-atâta frig zac vorbele-mi ciorchine!
Nu am de-ales… Trădata liră tace,
Cum nici distihul slavei nu-mi dă pace!

7. OCTAVA DESĂVÂRŞIRII

Doar tu, femeie, eşti desăvârşită,
Îţi laud părul, gura, ochii, mâna,
Eu gândul bun trimit, nespovedită
În lan te pierd, îmi iei cu anasâna
Vederea toată, inima, prostită,
Năucă stă, privind ades ţărâna!
Ascunde-n smirnă ţipătul trezirii,
Sosit-a vremea deznădăjduirii!

38. OCTAVA ÎNCEŢOŞĂRII

E beznă-n mine! Farul nu se vede,
Cosaşul-timp îmi bate la fereastră,
Ce lung e drumul, ştie Ganimede,
Cărări de foc ascund chilia noastră,
Mi-e dor de noaptea când în zori voi crede
În umbra viscolită şi sihastră!
Vâslaş de-o viaţă, strig din nou: pământ!
Şi las uimirea unui ochi răsfrânt!

9. OCTAVA ISTOVIRII

Istov al frunzei, înfloriri de gheaţă,
Zăpezi de foc se-nvolbură în stele,
Sandaua-i ruptă, frica mă îngheaţă,
Călăul foamei – numai os şi piele –
Pe buza gropii îngeri se răsfaţă,
La gât doar moartea poartă-n şir mărgele!
Mi-ajunge! Gata! Soarele şi luna
Arvună-mi cer chiar inima, nebuna!

40. OCTAVA SIMPLITĂŢII

Mai simplă decât tine este roua,
Or, poate, iarba, când trăpaşi pe fugă
Îşi duc departe lacrima, sub noua
Văpaie care-n cer de-argint dejugă,
Din prima viaţă sau din cea de-a doua,
Iertat voi fi şi-ndurător în rugă…
Ce friptă-i setea gurii care tace
Când roza lumii ţie se desface!

41. OCTAVA PRĂBUŞIRII

Se duce veacul, inima îndură,
A zilei şoaptă ura ta sporeşte,
Mă dau bătut, în mica bătătură
Se-nfoaie holda, spicul înfloreşte
Şi-n joaca sorţii Sfânta-ne Scriptură
Mi-arată calea de urmat, fireşte!
Să cadă-n zi de viscol prăbuşirea,
Deasupra crucii fi-va doar iubirea!

42. OCTAVA STĂRUINŢEI

Degeaba stărui! Piei de-aici, ispită!
Privirea ta îmi tulbură credinţa,
Sunt slab, o ştiu, de-a pururi hărăzită,
Adoarme-n tindă neobişnuinţa,
Redă-mi îndat’ puterea vlăguită,
Arată-mi locul unde-i suferinţa!
Ce văd cu ochii inima înşală,
Nici ţie, moarte, nu-ţi dau socoteală!

43. OCTAVA ÎNZESTRĂRII

De toate am! Şi harul nepereche

Ascuns rămâne, izvodind lumină,
Însemn divin – cercel prins la ureche,
Străbate o Golgotă levantină,
Din fir de tort mai port cămaşa veche
Şi-n zi de-april cerșesc pe-ascuns hodină!
Lipsindu-mi şaua, pinten dau trăirii,
Ce-mi scoase-n drumuri viscolul iubirii!

44. OCTAVA MISTUIRII

Mă mistui, jur, cum arde-n sobă focul,
Aşa m-au vrut vântoasele nebune,
Să-mi vii pe-ascuns, fricos ascult ghiocul,
Spre ce mă-ndrept? Eterna rugăciune
O spun în gând, bătut e nenorocul,
Rămas-a-n vatră singur un tăciune!
Aprinde-n mine jarul, iarna-i lungă,
A toamnei coasă nu vreau să m-ajungă!

45. OCTAVA CONTEMPLĂRII

Cu mult nesaţ eu văd ce nu se vede
Şi ochii minţii dau ocol la toate,
Al morţii gând tăcerea o străvede,
Să vreau să fug nu-i loc, nu cer dreptate,
În vorba ta păcatul se încrede,
Contemplu viaţa în deplinătate!
Mi-e drag să-mi fii şi pricină, şi boală,
Din patu-ngăduinţei, vin’, mă scoală!

46. OCTAVA ZORIRII

Zorire dau şi bice-n prag de seară,
Sfielnic muza tace şi n-ascultă
Că-n trap sosesc, iubirea e amară,
Codoş e gândul, inima exultă,
Limbuţi tâlhari spun vorbe de ocară,
Să rabd nu pot a dragostei insultă!
Cu moartea, mamă, nu-s în cârdăşie,
A vieţii pană a uitat să scrie!

47. OCTAVA ÎMPLINIRII

Sosit-a, iată, în sfârşit, sorocul!
Cohorte mii de zile cer uitarea
Să-mi fie reazem înghiontind norocul,
Apuc pe căi străine, disperarea
Culcuş zideşte-n suflet, nu fac trocul
Şi nici nu cer, trufaşo, împăcarea…
Plinite-s toate: înfruntând neomul,
Cu gura sa mă ceartă Hrisostomul!

48. OCTAVA NEMĂRGINIRII

Că ea există, n-am nicio-ndoială,
Ajuns-am, ştiu, să-nfrunt nemărginirea,
Smintit poet – ce proastă socoteală!
Orbit am fost pe dată, înflorirea
Dură o clipă doară, cu sfială
Pocnea cu biciu-n mine şi strivirea…
Mirare mie! Cum să dau de ştire,
Când mărginite-s toate în neştire?

49. OCTAVA RESEMNĂRII

Bătrân pungaş mă las de-al firii viciu
Şi rău nu-mi pare – am gustat din toate,
Să scap nu pot de-al inimii supliciu,
Uitarea scurmă-n jar crezând că poate
S-aprindă focul – blestemat capriciu:
În faţa morţii, moarte, hai, socoate!
Ostatic ţie, geaba îmi ceri iară:
Din viscol nu pot face primăvară!

50. OCTAVA FREMĂTĂRII

Aud cu ochii, mare-i suferinţa,
Doar carnea ştie ce-a uitat păcatul,
În sânge-i clocot, ultima, credinţa
Se zbate-n ham, afla-va dar tot natul,
POEZIE
Gândul Anonimului Nr. 69-70 * Anul XVI/Ianuarie-Iunie 2019 42
Amor şi-ascunde chipul, pocăinţa
Mi-o smulge-n cavalcadă Necuratul!
De-atâta freamăt şi păunii seara
Îşi strâng în sine coada lor, hoinara!

51. OCTAVA NOSTALGIEI

Cum, toate trec? Lăsa-voi înc-o urmă
Şi-n semn de-alint – nostalgică octavă,
Cu ochii ninşi, scăpat de-acum din turmă,
Strâng poame-n gând, cosesc din câmp otavă,
Mi-e pasul greu, de-o vreme somnul scurmă
În focul vetrei, zarea mi-e bolnavă…
Nostalgic timp, ai aripile frânte?
Magia nopţii cin’ s-o mai descânte?

52. OCTAVA ACCEPTĂRII

Nu-ţi dau defel, că nu ai trebuinţă,
Nici zori de zi şi nici urcuş spre stele,
Ai tot aici, atâta n-ai – credinţă,
Şi nici nu vrei să-nfigi pân’ la plăsele
Pumnalul înflorat de biruinţă,
Tu vrei să-i pun şi cerului zăbrele…
Dar nu vei şti nicicând secretul care
Mă ţine-n chingi legat, făr’ de cruţare!

3. OCTAVA TÂNJIRII

, cât n-aş vrea să nărui larii casei,
Penaţii milei gândul rău alunge,
Veninul zilei, mâna neguroasei,
Porniri de foc uimirea îmi străpunge,
Să uit nu pot sudalma mincinoasei,
Cu flori de viscol rana tu mi-o unge…
Haínă-n tot şi-n toate, peste poate,
Nu-nfige noaptea şişul pe la spate!

54. OCTAVA ÎNSENINĂRII

De din departe sună goarna, iată:
Seninul clipei azi se-mbujorează,
La luptă plec, primi-voi, ştiu, răsplată
Bobocul nopţii, care-n somn veghează
La tihna ta – naiadă lapidată,
Silabă-n goană, merg după o rază…
Gâlceava-i mare, din senin seninul
Stăpân bogat împarte-n şapte cinul!

55. OCTAVA ZĂBOVIRII

În gând îmi stai o noapte şi-ncă una,
Veni-voi singur să te fur, femeie,
Îţi cer să-mi dărui pacea, nu furtuna,
Deschide-mi ochii, dă-mi a vieţii cheie,
Şi-ascultă glasul, dulce-i mătrăguna,
Zăbava-i mare, toga ta – de zeie!
Te-alint în vis cu palme iuţi, de Iudă,
Hristos mă iartă, umbra mea asudă!

56. OCTAVA DEZMORŢIRII

Degeaba-ncerc arcata dezmorţire,
A vieţii culpă ţipă la răscruce,
De n-ai fi tu, cădea-vor în neştire
Ostaşii toţi pe zări de-azur năuce,
Să cer nu vreau deloc milostivire,
Al serii crug spre ce liman o duce?
Întreb să aflu: dincolo de ape,
Departe-mi eşti şi, totuşi, mai aproape…

57. OCTAVA AŞTEPTĂRII

Veni-vei, oare? Cât amâni? De-o viaţă
În crângul serii eu te-aştept, lumino,
Cămaşa-i nouă, până dimineaţă
Apun şi-nviu, tu frica mea previn-o
Şi dă-mi curajul morţii când mă-nhaţă,
Să-nfrunt căderea şi să urlu: vino!
Cuminte stau la masa neuitării,
Un pas mai fac şi dau de cerul mării!

58. OCTAVA ÎNCĂTUŞĂRII

Mă las legat şi n-áştept răzbunare,
Azi-noapte pact cu inima făcut-am,
Ce vrea – nu pot, o fi durerea mare,
Îndur cătuşa, moartea-n ochi văzut-am
Şi crez îi dau, nu-i timp de împăcare,
Pe-acest pământ iubirea eu slăvit-am!
Pripon de-argint în somn îmi pune vântul,
Trădate flăcări miruiesc Cuvântul!

59. OCTAVA MIRĂRII

Mirări sunt toate, dulcele se-acreşte
Şi dalbul crin se-mpute fără vină,
Sub văl e taina, harul nu orbeşte,
Parfumul cărnii doarme-ntr-o grădină,
Pe care Dante însuşi o păzeşte,
Saturn veghează, mie mi te-nchină!
Uimită-i umbra, noaptea se-nfăşoară
În vălul ceţii pentru-ntâia oară!

60. OCTAVA ÎNTUNECĂRII

Mă du în bezna slovei care tace,
Curaj mai am de-aici până la uşă,
Toporul milei în ţărână zace,
Pun capul pe butuc, a ta cătuşă
Mă strânge rău, călăul se preface
Că n-ai fi tu sub chipul de păpuşă!
E masca-ntunecării? Oare cine
Goni-va-nnegurările din mine?

61. OCTAVA TRĂDĂRII

Trădează gura? Ochii – niciodată!
Ce azi trăiesc, departele desparte,
În Sfânta Carte este aşezată
Porunca ta, ea vine de departe
Şi n-am s-o-ncalc, sub lacrimi, ferecată,
A mea iubire vieţuie şi-n moarte!
Greşi-va, totuşi, inima, năroada,
Ţintind alături îmi goneşte prada…

62. OCTAVA ÎNFRUNTĂRII

Te-nfrunt, durere, clovnul nu mai râde,
Cu tin’ mă iau la trântă, bătrâneţe,
Sentinţa-i gata, frică n-am de gâde,
În semn de slavă vieţii-i dau bineţe,
E una, moartea, sibilin surâde
Şi jur că n-am s-o las să te răsfeţe!
E dreaptă lupta? Nu-i! Trimit solie,
Ca tu să ştii – pedeapsa dă-mi-o mie!

63. OCTAVA NUNTIRII

untim în cer, caleştile sunt pline
De zâne dalbe, izvodind lumină,
O harpie se-arată, oare, cine
La dans o ia? Şi tu, a mea regină,
Mă laşi uitat să dorm pe mărăcine,
Cuprins de focul inimii-lavină!
Şi dracii tac în hohot. Cinste avei,
La cina cea de taină, apărea-vei?

64. OCTAVA DĂRUIRII

Din mâna ta primit-am mărul care
Nici şarpele n-a îndrăznit să-l fure,
Naiv, crezut-am, vei avea-ndurare…
Învinsu-m-ai! Pun mâna pe secure
Şi dau întruna, dau cu disperare
În umbrele tăcerilor ligure!
Atât primeşte: darul meu din urmă
Va fi acest distih ce-n moarte scurmă!

65. OCTAVA SFIIRII

V-o spun acum: sfârşesc povestea, iată,
Sfiirea ochii pleacă a ruşine,
În beznă arde noaptea… Câteodată
Strigoii ţipă, simt pe-ascuns cum vine
Un Înger blond, în somn mi se arată
Şi-n braţe, ne-nfăşată, scrisa-mi ţine!
Eu ştiu că eşti aici! Vei fi şi mâine?
Ecoul tace… Daţi-mi vin şi pâine!

THEODOR RĂPAN: născut la 4 iulie 1954, în comuna Balaci, judeţul Teleorman. Fiu de învăţător. Absolvent al Facultăţii
de Drept – Secţia Juridică, Universitatea Bucureşti. Atestat ca ziarist profesionist. Poet şi publicist. Membru al Uniunii Scriitorilor din
România – Filiala POEZIE – Bucureşti.

ACTIVITATE LITERARĂ
Debut publicistic: 1970, în ziarul Teleormanul literar
Debut editorial: 1975, Editura „Albatros” (HOHOTUL APELOR – Caietul debutanţilor)
Cărţi apărute: HOHOTUL APELOR (Editura „Albatros”, în Caietul debutanţilor, 1975) ● PRIVIND ÎN OCHII PATRIEI
(Editura „Cartea Românească”, redactor de carte – Mircea Ciobanu/comentat de Nichita Stănescu pe coperta a IV-a, 1986) ● AŞA CUM
SUNT (Editura „Eminescu”, redactor de carte – Nelu Oancea, 1989) ● HOTARUL DE FOC (Editura „Europa” – Craiova, cu prezentări
de Nichita Stănescu şi Gheorghe Tomozei, 1991) ● LA UMBRA CUVÂNTULUI (Editura „Semne”, 1995) ● SCHIMBAREA LA
FAŢĂ (Editura „Semne”, 2001) ● TAURUL LUI FALARIS – MĂRTURISITORUL – Jurnal de poet (Editura „Semne”, 2003) ●
MUZEUL DE PĂSTRĂVI – SCRISORI DIN LAZARET (Editura „Semne”, cu desene de Damian Petrescu, 2004) ● POŞTALIONUL
DE SEARĂ – FILE DIN JURNALUL UNUI HERUVIM (Editura „Semne”, cu desene de Damian Petrescu, 2005) ● DINCOLO
DE TĂCERE – Jurnal de poet (Editura „Semne”, cu desene de Damian Petrescu, 2009) ● DANSUL INOROGULUI – ELOGIUL
MELANHOLIEI (Editura „Semne”, cu ilustraţii de Aurora-Speranţa Cernitu, 2010) ● EVANGHELIA INIMII – ANOTIMPURI –
Jurnal de poet (Editura „Semne”, cu ilustraţii de Damian Petrescu, 2010) ● EVANGHELIA CERULUI – ZODII DE POET (Editura
„Semne”, cu opere grafice de Damian Petrescu, 2011) ● EVANGHELIA TĂCERII – SOLILOCVII (Editura „Semne”, cu opere grafice
de Damian Petrescu, 2011) ● EVANGHELIA APOCALIPSEI – EPIFANII (Editura „Semne”, cu opere grafice de Damian Petrescu,
2012) ● TESTAMENT ÎN ALFABETUL TĂCERII (Editura „Tipo Moldova”, OPERA OMNIA – Poezie contemporană, 2013) ●
FIIND – 365 + 1 Iconosonete (Editura „Semne”, cu ilustraţii de Cesare Ripa, 2013) ● ORB ÎN LUMINĂ – Poeme alese. Antologie
de autor (Editura „eLiteratura”, 2014) ● FĂRĂ DE MOARTE. De trei ori 60 + 1 Iconosonete, 3 volume, ediţie încasetată (Editura
„Semne”, cu opere grafice color de Damian Petrescu, 2014) ● PAS ÎN DOI. De trei ori 33 + 1 Iconosonete (Editura „Semne”, cu opere
grafice de Damian Petrescu, 2014) ● PUR ŞI SIMPLU. 154 Contrasonete (Editura „Semne”, cu opere grafice de Damian Petrescu,
2015) ● LAUS AMORIS. De trei ori 33 + 1 Iconosonete (Editura „Semne”, cu ilustraţii din „Philothei Symbola Christiana”, 2015)
● SUM. De trei ori 33 + 1 Iconosonete (Editura „Semne”, cu ilustraţii din „Le imprese illustri del signor Ieronimo Ruscelli”, 2016)
● PRIN LABIRINTUL SINELUI (Editura „Semne”, cu ilustraţii color de Helmut Kand, 2016) ● SONETARUL LUI THEODOR
RĂPAN. 1001 Ofrande (Editura „Semne”, cu opere grafice de Damian Petrescu, 2016) ● FIAT LUX! Octave (Editura „Semne”, cu
ilustraţii de Battista Pittoni – „Impresse di diversi prencipi, duchi, e d’altri personaggi et huomini letterati et illustri”, 2017) ● EXIL DE
VOIE. Octave (Editura „Semne”, cu ilustraţii de Sorin Iosub, 2017) ● CHIPUL CUVINTELOR 365 + 1 Octave (Editura „Semne”, cu
ilustraţii de Georges Mazilu, 2018) ● IN VIVO. De trei ori 65 + 1 Octave (Editura „Semne”, cu ilustraţii din Andrea Alciati – „Diverse

AURUL DIN NUMĂR

Ovidiu ȚUȚUIANU

NUMĂRUL DE AUR (1,618…)”
În matematica elementară,
Există-un șir, cu formă de spirală.
Pe care îl învață ei, ciracii,
Lăsat chiar de Pisano Fibonacci.
Iar șirul nu-i format la nimereală,
El se dezvoltă cu o „socoteală”:
Doi termeni, adunați în „suitorul”,
Vor genera (ghiciți?)… pe următorul.
Și dacă vom cerca o împărțire,
Între „vecinii” din înșiruire,
Vom constata pătrunși de încântare,
Că ăst raport păstreaz-a sa valoare.
E „numărul de aur”, e „divinul”
Găsit de Euclid Alexandrinul.
Și când în jurul nostru se privește,
În multe cazuri el se regăsește.
Proporții ce respect – așa valoare,
Le întâlnim la om, la melci sau floare.
La temple, edificii, catedrale,
Chiar la picturi și-n piese muzicale.
Pentru că românu-i din vechimi isteț
„Numărul de aur” e și-n Voroneț.
Unu comă șase (1,6), raport de minuni,
Îl găsim ș-aicea la dimensiuni!
6 martie 2019

PĂCĂLEALĂ DE 1 APRILIE!
Nu ne mai pleacă tinerii „afară”,
Ba și mai mult, ei se întorc în țară.
S-au ieftinit cartofii, energia,
S-a izgonit din presă și prostia.
Românii sunt uniți ca niciodată,
Băiatul e…băiat și fata …fată!
Vecinii noștri ne iubesc cu toții,
Au dispărut corupții și chiar hoții.
Bătrânii nu mai sunt acum de vină,
Și tineretu-n fața lor, se-nchină.
Conduc pe funcții mari numai deștepții,
Nu mai avem acum deloc decepții.
Avem justiție, avem cutume,
Azi România-i cineva în lume,
Se-nclină-n fața ei tot mapamondul,
Și la finanțe, colosal ni-e fondul!
Așa că dragi români, în prag de Paște,
Un viitor de aur va renaște,
Și în curând în minunata țară,
Vor fericii „români” …sosiți „d-afară”!
………………………………….
Nu disperați, că-n Europa oarbă,
Vor domina acei cu fes și barbă!
București, 1 aprilie 2019

PIEMĂ
(Poezie pe structura numărului π/pi = 3,14…)
[3, 1 4 1 5/9 2/6 5/3 5//8/9/7/9//3 2 3/8/4 6/2 6//4 3 3/8 3/2
7/9 5// 0]
(cu 31de zecimale)
Dur a fost o clipă,
„Excelența” sa,
Dovedi pripă,
Așa, agasa!
Exemplar,
Nevirtuos,
Colivar.
Nesănătos.
Tot în sus,
Parvenit,
Case, recurs,
Ai primit!
Avem noi ici,
Excelent loc,
Și inamici,
Niciodată-deloc!
29.08.2019

Observații:
1,Numărul „pi”, adică cel care e calculat ca raport
între circumferinţa unui cerc şi diametrul său, are un număr
infinit de zecimale, între care primele sunt: 3,14…
2.Pentru memorarea mai facilă a cât mai multor
zecimale ale numărului „pi” s-au întocmit, în diferite limbi,
tot felul de fraze, zicale, poezioare etc. uşor de memorat
şi care dau, prin numărul de litere ale cuvintelor, luate
în ordine, cifrele zecimale respective. În limba română
propoziţia“Aşa e uşor a scrie renumitul şi utilul număr”dă

valoarea lui „pi” cu 8 zecimale, în germană este un catren
care dă 23 de zecimale, iar în limba franceză, 4 versuri
alexandrine dau primele 30 de zecimale ale numărului
„pi”. Acesta este aproape de recordul absolut, pentru că
mai departe nu se mai poate, deoarece a 32-a zecimala e…
zero!
3.În limba româna performanța este de 25 de
zecimale, dată de următoarele două poezii:“Dar o ştim,
e număr important ce trebuie iubit/ Din toate numerele
însemnate diamant neasemuit,/ Cei ce vor temeinic asta
preţui/ Ei veşnic bine vor trăi” şi a doua, ceva mai uşor de
reţinut: “Sus e lună;/ O zeiţă fermecată,/ Ca nebuna/ Peste
ape trece supărată./ Cântecele toamnei parfumate/ Mor de
dor;/ Legănate uşor/ Visuri de iubire/ Spre cer zbor”.
4.Subsemnatul Ovidiu Țuțuianu, am încercat să
dobor recordul național și cel internațional/european? cu
poezia de mai sus, care se bazează pe 31 de zecimale ale
numărului „Pi”.
NU știu dacă fie prezentul, fie posteritate îmi vor
recunoaște performanța!?

Românul fuse mult frustrat,
În vremi cu lipsuri și nevoi,
Dar Grigorescu-a demonstrat,
C-avea măcar …un car cu boi !
Pe parlamentul actual,
Noi ne vărsăm amarul,
Căci demonstrează punctual,
Că .. boi avem cu carul!
Ovidiu Țuțuianu
10.04.2019

MIORIȚA
Dan GÎJU

Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai,
Pe Tecuci, la vale,
Coboară agale,
Spre schitul Dideşti,
Pe cai arăbeşti,
Trei aprozi domneşti…
Ei vin să-mi aducă,
În dar, o lăptucă,
Un crâmpei de cer
Şi un toc de fier.
Sunt trimişi de Sus,
După cum mi-au spus
Un cuc solitar
Și-un graur hoinar.
Dar la noi în poartă,
Au fost puşi de Soartă
Trei ogari lăţoşi,
Cu ochi urduroşi,
Mitarnici pătaţi,
Răi şi ne-nţărcaţi,
Care-or cere vamă
De la tine, mamă,
Şi de la cei trei –
Aprozi pe cai grei –,
Să-i lase să intre
Ca să mă colinde.
Cine să-i oprească
Şi să-i potolească
Pe câinii turbaţi,
Vameşi blestemaţi?
Doar tu, Mioriţă,
Liţă bucăliţă,
Ai putea să-i duci
Sus în Deal, la Cruci,
Pe drumul de piatră
Unde se arată,
La apus de soare,
Un haiduc călare,
Care să-i împuște,
Ca să nu mai muște,
Pe cei trei dulăi –
Hămesiţi şi răi –,
Pe veci să-i stârpească,
Să se pomenească.
Dar tu eşti legată,
Mioriţă, fată,
La ieslea cu fân,
Ca orice român!
Cine să le-abată
Pe potăi din poartă,
Să poată intra
Și înainta,
Făr´ a fi lătrați,
Făr´ a fi mușcați,
Pajii cei aleşi,
De Domnul trimeşi –
Domnul Dumnezeu –
La leagănul meu?
Şi cu toate-acestea,
Cum spune povestea,
Ei tot vin, oricum,
Pe acelaşi drum –
Drumul oilor
Şi-al neferilor –,
Vor bate-n fereastră
C-o nuia albastră,
Să ştiu c-au ajuns
Şi că mi-au adus
Daruri din belşug,
Ca să nu mai plâng
Şi să mă fac mare,
Mândru ca un soare,
S-apuc să castrez

Orice maidanez
Venit de aiurea
Să-mi roadă pădurea,
Să-mi spurce izlazul,
Să-mi pască necazul.
Iar ţie, oiţă,
Blândă Mioriţă,
Să-ţi trimit lăptuci
Din acelea dulci,
Primite cândva,
De la Cineva,
Să te scot din ţarc,
Să-ţi dau drumu-n parc,
Liberă să fii,
Să mai poţi să vii,
Să mă vezi ce fac
Şi cum mă împac
Cu javrele mele
Triste şi tembele,
Care mă tot latră
Din aceeaşi poartă,
În timp ce eu scriu
Cu oţelul viu,
Dăruit cândva
Într-o toamnă grea,
Pe-un picior de plai,
Când tu behăiai,
Încercând să-mi spui,
Cu glas amărui,
Despre a mea soartă
Scrisă cu erată,
Soartă de soldat,
De poet damnat…
Soarele răsare
Ca o taină mare,
Soarele apune,
Ah, câte-aş mai spune!
Mioriţă laie,
Laie bucălaie…
Bucureşti, 17 mai 2019

Arhivă