Poezii aparute in nr. 67 – 68 / decembrie 2018
ACEEAŞI TOAMNĂ – LE MÊME AUTOMNE
Aceeaşi toamnă
Aceeaşi toamnă ne apasă, copacii-ngălbenesc la fel
Iar tu priveşti acelaşi soare, aceeaşi lună cu inel
Aceeaşi ploaie cade ritmic, iar stropii ei de lazurit
Au fost şi lacrimile noastre sorbite de un nor grăbit
Acelaşi viscol ne-mpresoară, se-opreşte uneori din mers
Văzând că suntem tot acasă şi scriem tot acelaşi vers.
Aceeaşi oră e la tine, la mine-acelaşi timp cu dinţi
Făcând naveta cu mesaje între poeţi făr’ de arginţi.
Le même automne
Le même automne nous accable, toutes les feuilles vont tomber,
Le même soleil te regarde, tu vois la lune auréolée.
La même pluie garde son rythme, ses gouttes de lapis pilé
Furent également nos larmes humées par un nuage trop pressé.
La même neige blanche nous couvre et s’arrête parfois sur terre
En voyant que nous sommes chez nous et écrivons le même vers.
Ta montre la même heure, chez moi – le même mauvais temps
En va-et-vient des nouvelles que changent les poètes sans argent.
Plouă
Ce bine că plouă, că pot să merg prin ploaie afară
Iar lacrimile curgând pe obraz tot ploaie să pară
Ce bine că pot să dau vina pe ploaie când mă împleticesc
Să dau vina pe norul din zahăr candel dacă nu te găsesc
Plouă tot plouă cu frunze galbene rupte din stele
Casele se scufundă cu toată iubirea din ele
Tu ai putea oricând să opreşti ploaia necontenită
Curgând peste inima mea între doi stropi răstignită.
Il pleut
Par bonheur il pleut car je vais me promener
Et les larmes sur mes joues peuvent couler à leur gré
Par bonheur je peux en appeler à la pluie quand je chancele
Si sur le nuage de sucre candi ton image m’appelle
Il pleut incessement aux feuilles jaunes des étoiles
Les maisons comme l’amour fantastique et banal
Tu pourrais bien arêter cette pluie qui ne cesse de tomber
Dans mon cœur entre deux gouttes amères, crucifié.
Atâta toamnă e afară
Atâta toamnă e afară, atâta toamnă e în noi
Cad frunzele ca nişte inimi lăsând în vânt copacii goi
Dar ei rămân tot în picioare, tot verticali sub soare stins
Se poate şi fără de suflet să stai sub cer, să stai învins
Atâta toamnă e afară şi ploaia rece-mi bate-n grai
Aş invita-o înăuntru să stea cu mine la un ceai
Inima mea nu mai tresare la niciun susur de cuvânt
Ca frunza s-a desprins şi cade dintr-un copac bătut de vânt.
Dehors il y a tant d’automne
Dehors il y a tant d’automne, en nous il y en a encore
Les feuilles tombent dans le vent, les arbres tremblent comme des cœurs
Mais bien que dépouillés de feuilles, les arbres restent verticaux
Il est possible même sans âme, vaincu, durer sous les cieux
Dehors il y a tant d’automne et la pluie frappe à ma voix
En espérant que je l’invite prendre un thé auprès de moi
Seul mon cœur reste impassible et loin de tout susurrement
Comme une feuille morte qui s’envole de son rameau au mauvais vent.
Trei zile
Flori, înfloriţi şi împodobiţi toamna cu zel
Căci peste trei zile mă voi întâlni cu el
Soare, să nu te cerţi cu luna în vreun fel
Căci peste trei zile mă voi întâlni cu el
Ploi, nu m-ademeniţi în dansul vostru rebel
Căci peste trei zile mă voi întâlni cu el
Nici voi poduri nu mă-ngropaţi sub grinzi de oţel
Căci peste trei zile mă voi întâlni cu el.
Trois jours
Fleurs, fleurissez et ornez l’automne doux
Car dans trois jours nous aurons rendez-vous
Soleil, attends la lune et pardonne lui tout
Car dans trois jours nous aurons rendez-vous
Ne m’entraînez pas, pluies, dans vos vertiges fous
Car dans trois jours nous aurons rendez-vous
Vous, ponts d’acier et de bois, restez debout
Car dans trois jours nous aurons rendez-vous.
Ploaie
Plouă, Vic, şi ploaia asta parcă seamănă cu tine
E şi caldă, e şi rece, e de rău, e şi de bine
Seamănă cu tine-n totul şi la vorbă şi la port
Dar când eşti vijelioasă nici eu nu te mai suport
Lacrimile tale-ţi udă trupul gol încins de soare
Ca o brazdă semănată numai cu mărgăritare
Plouă, Vic, şi-i o minune cum de-ţi iese aşa uşor
Să fii ploaie şi câmpie în pofida tuturor.
La pluie
Il pleut, Vic, et cette pluie me souvient de toi:
Chaude et froide, mauvaise et à bonne à la fois
Vous ressemblez l’une à l’autre comme si vous étiez
sœurs
Mais quand tu es tempête je préfère être ailleurs
La pluie de tes larmes trempe ton sein ensoleillé
Semblable au parterre où poussent de beaux muguets
Il pleut, Vic! C’est un miracle que tu peux, légère et
douce,
Etre pluie et plaine verte en dépit de toutes et de tous.
Dimineaţa de azi
Dimineaţa de azi e confuză şi plină de ceaţă
Ceva s-a schimbat, dimineaţa nu mai e dimineaţă
Şi ploaie şi soare şi turle de case luate de vânt
Lumea se dezmembrează, pământul nu mai e pe
pământ
Aud un vuiet atroce de cunoscut şi necunoscut
Ca o viaţă ce vine fără să ştie că deja a trecut
Dimineaţa de azi bătând ca un metronom desfrunzit
Mă trage să ies mai repede din coconul meu obosit.
Ce matin-ci
Ce matin-ci est confus et couvert de brouillard
Quelque chose a changé, le matin n’est plus comme
avant
Pluie soleil tours des maisons emportées dans le vent –
Le monde chancelle, la terre n’est plus qu’avant
J’entend un atroce grondement inconnu et connu à
la fois
Comme une vie qui vient sans savoir qu’elle ait passée
déjà
Ce matin qui bat comme une montre abîmée
Me pousse de sortir de mon cocon fané.
Plouă, plouă, plouă
Plouă, plouă, plouă, plouă-ngrozitor
Gândurile, somnul, oasele mă dor
Plouă roş-albastru, plouă gri-verzui
Parcă nu e ploaie ci coşmar hai-hui
Plouă-n zori de ziuă, plouă-n asfinţit
De atâta ploaie ceru-a putrezit
Plouă dinspre vii şi plouă către morţi
Doar desagi cu ploaie duc la moară toţi
Nu mai plângeţi îngeri neatinşi de ani
Dacă noi ne stingem, rămâneţi orfani.
Il pleut, il pleut, il pleut
Il pleut, il pleut, il pleut, il pleut affreusement
J’ai mal aux pensées, au sommeil et aux os vieillissants
Il pleut rouge, il pleut bleu, il pleut gris, il pleut vert,
On dirait que s’empare de nous un temps d’enfer
Il pleut à l’aube, il pleut à midi, il pleut à la nuit close
Le ciel a pourri en souffrant d’arthrose
Il pleut du côté de la vie, il pleut aussi vers la mort,
Le vent qui met en marche le moulin souffle fort
Ne pleurez pas, mes anges, car si l’on s’éteint,
Dans ce monde désert vous serez orphelins.
Ţări
Parcă-am fi în două ţări depărtate
Şi niciun drum nu le poate străbate
O ţară-i de soare, cealaltă-i de ger
Tu n-ai cum să afli de va fi să pier
Parcă am fi în două ţări fermecate
Să stea doar în galaxii separate
La tine-i devreme, la mine-i târziu
Doar corbul îmi spune dacă mai eşti viu!
Pays
On dirait que nous vivions dans des pays lointains
De l’un à l’autre il n’y a pas de chemin
L’un est de soleil, l’autre est froid,
Si je disparaissais, tu ne l’apprendrais pas
On dirait que nous vivions dans deux pays enchantés
Pris dans des galaxies séparées
Chez toi c’est trop tôt, chez moi c’est trop tard
Seul le corbeau me dit que tu sois encore vivant!
Plouă, iar plouă
Plouă, iar plouă, afară e frig
El nu îmi răspunde zadarnic îl strig
Plouă, iar plouă, e ploaie sau plâns
Atâtea poeme în mine s-au strâns
Şi parcă şi ele să plouă ar vrea
Cu lacrimi de nu, cu zâmbet de da
Şi parcă şi ele tot plouă mereu
Cu zâmbet de tu, cu lacrimi de eu.
Il pleut, il pleut toujours
Il pleut, il pleut toujours et il fait froid:
Moi, je l’appelle il ne me répond pas!
Il pleut, il pleut toujours: de la pluie ou des pleurs:
Tant de poèmes s’amassent dans mon cœur!
On dirait qu’elles voudraient pleurer mes poésies
Tantôt aux larmes de non, tantôt aux rire de oui
Et on dirait que ces poèmes pleuvraient, aux éclats
Par des sourires de toi, par des larmes de moi.
Plutea în aer
Plutea în aer un cuvânt prin toamna de migrene
Mi s-a părut că îl aud, că-mi circulă prin vene
Plutea în aer un cuvânt prin toamna aurie
Mi se părea că prin vacarm el îmi vorbea doar mie
Plutea în aer un cuvânt cu magică ardoare
Voia să-ntoarcă timpul cast în vechile ulcioare
Plutea în aer un cuvânt de îngeri şlefuit
Poate că l-ai rostit sub cer dar nu l-am auzit.
Flottait en l’air
Flottait en l’air un mot par l’automne de migraine
J’ai cru l’entendre traverser tout mon bel être à moi
Flottait en l’air un mot par l’automne doré
J’ai cru que dans le vaste vacarme il me parlait
Flottait en l’air un mot dont le magique chagrin
Voulait verser le temps dans des vieux pots de vin
Flottait en l’air un mot par les anges ennobli
Peut-être l’aurais-tu entendu, je ne l’ai pas compris.
Veste rea
Bonjour tristesse! E cerul verde, azi toată ziua a
plouat
Somnul m-a ocolit azi-noapte, deşi l-am invocat
Şi numai înspre dimineaţă am aţipit c-un vis firav
Ce s-a topit când telefonul sună intempestiv şi grav
Ce e cu tine, eşti bolnavă, de ce vorbeşti aşa ciudat
Mă-ntreabă buna mea amică dintr-un oraş îndepărtat
O veste tristă-mi dă sărmana de soţul ei plecat la cer
Acolo unde, cum se spune, toate-ntristările ne pier
Azi noapte a murit un om, iar eu trudeam la poezii:
Un cititor în minus zic şi ard ce-am scris din temelii.
Mauvaise nouvelle
Bonjour, tristesse! Le ciel est vert, en moi tombe la
pluie
Le sommeil m’énivre d’insomnie
En m’endormaint l’aube j’ai fait un petit rêve frêle
Dont le son du téléphone m’a arrachée par son appel
Serais-tu malade, me dit la voix de l’autre bout du fil
Voix d’une amie qui vit loin de moi dans sa petite ville
La pauvre femme me fait savoir que son époux vient
de partir
Là où il n’y a pas de tristesse à ce qu’on dit, plus de
souvenirs
Tandis qu’une âme s’en allait, moi j’écrivais des
poésies:
Un lecteur de moins, me dis-je, mettant au feu ce que
j’ai écrit.
Eu n-am un nuc…
Eu n-am un nuc în care să mă sui
Şi să mă duc pe trunchiul lui hai-hui
Şi să mă cuibăresc uşor năucă
În miezul alb şi dulce-amar de nucă
În creierul ei pur să-mi odihnesc
Creierul meu confuz şi omenesc
Eu n-am un nuc dar pot pe-o filă vie
Să îmi plantez un nuc cu o tichie
Sau o livadă ca să n-am probleme
Când intru-n iarna rece mai devreme
Eu n-am un nuc sub care să apun
Şi nici măcar o sosie de prun
Eu n-am un nuc sub care să visez
Că beau absint şi mă dezintegrez…
Je n’ai pas de noyer…
Je n’ai pas de noyer pour y grimper
Et, dans sa couronne vaste m’y cacher
Et de m’y nicher comme une chimère
Dans son blanc noyau doux-amer
Le noyau de la noix est un cerveau
Où je trouve pour le mien un bon repos
Je n’ai pas de noyer mais je pourrais
Sur une feuille blanche en planter un bonnet
Ou un verger pour m’y calmer le soir
Lorsque l’hiver trop tôt de moi s’en empare
Je n’ai pas de noyer pour dormir à son pied
Ni le moindre sosie de prunier
Je n’ai pas de noyer sous lequel rêver
Boire de l’absinthe pour mieux m’en enivrer…
Traducere în limba franceză de Ion Roşioru
Victoria Milescu
16 noiembrie 2018
ÎN CULORI, ÎN FORME, ÎN CUVINTE…
Gheorghe INDRE
ALCĂTUIRI
Din bogăţia verdelui de primăvară din grădini,
Mătăsos, odihnitor, înmiresmat şi viu,
Strâng cu privirea pâlcuri de lumină
Încorporată-n frunze, floricele şi tulpini
Din piatra seac-a drumului de munte,
Ce-nchide-n ea comori de minerale,
Adun în gând, păşind, memorii seculare,
Lăsate de la trăitorii ce au trecut pe cale.
Din strălucirea stelelor pe boltă,
Ce seamănă-ntunericul cu măreţie,
Adun visări şi ademeniri de spaţii
Şi slavă pentru a câmpului recoltă,
Din preţioase ore însorite ale zilei,
Ce-nchid în ele frumuseţea vieţii,
Culeg încă din zorii dimineţii
Entuziasme, bucurii, tristeţi şi mulţumiri.
Din toate fac buchete de istorii fără rime,
Deschise în culori, în forme, în cuvinte,
În armonii şi tonuri de magie şi simţire
Pentru a le lăsa celor ce urmează în viitorime!
11 noiembrie 2017
GENEZĂ
Ai fost la început materie stelară
Fierbinte rătăcind prin univers
Un glob strălucitor de magmă şi de foc
Ţinut în jurul lui de steaua soare
Unit de uriaşe forţe centripete
Cu straturi successive ce’mbrăcau un miez
Un corp ceresc ce se rotea în chin bezmetic
Şi-şi căuta răcirea de durată, mult odihnitoare!
Din frământări şi răzvrătiri interne
Ţâşnite din adâncul nucleului de fier
Ţe-ai învelit apoi în scoarţa tarea-a pietrei
Şi rănile-ţi, caverne, cu apă le-ai umplut
Ai străns în jurul tău o mantie de aer protectoare
Albastrul l-ai cules din măreţia lumii
Cu el vopsit-ai întinderile mari de ape
Culoare-a liniştirii ai trimis-o apoi spre cer.
Feriţi de de pârjolirea razelor de soare
Polii ţi-ai acoperit de albul gros al gheţii
Păstrând în ei rezerva ta de frig ocrotitor
Ce-a alungat dogorea, mistuitoare de cuptor,
Din starea ta de foc pustiitor dintâi.
Răcită scoarţa ţi s-a-ncreţit în dealuri, munţi şi văi
Unite de întinderi de netede câmpii
Brăzdate-n lung şi-n lat de ape curgătoare.
Şi- n măreţia armonioasă a alcătuirii tale
Viaţă ai născut în adăpostul adâncului de ape
Ai ocrotit-o, ai protejat-o şi-ai crescut-o ne-ntrerupt
La suprafaţă a tâşnit şi hrănită de razele solare
A îmbrăcat în verde vegetal mari spaţii din întinsul tău
Şi-n ele ai creat mulţimi de fiinţe mişcătoare
Ce au sporit în forme, putere şi valoare
Până la lumea omenirii, ce stăpâneşte prin cuvânt.
8 decembrie 2017
DIALOG CU O UMBRĂ
O umbră a trecutului a prins azi noapte viață
M-a vizitat în somn întrebând, în lume, ce mai e nou
În lumea din care a plecat, vocea-i, părea îndepărtat
ecou
Un vânt călduț simțeam cum mă spăla pe față!
Nimic nu s-a schimbat de când ne-ai părăsit
Aceeași încleștare crâncenă-ntre rău și bine
Aceleași pofte de putere și dorințe lacome haine,
Hălăduiesc pe străzi din zori și chiar și după asfințit.
O, îmi răspune, la noi, e o tăcere, mută-n așteptare
Pe toți vă vom primi cu brațe larg deschise
În pacea infintă a lumii fără de zbucium și de vise
Încremenită-n în statui și-nscrisă-n pietre funerare.
Cutremurat de spaime, și tulburat profund
Răspunsuri căutam din somn când m-am trezit
Ce semn îmi dete oare, al umbrei cu chip nedfinit,
Venită din rotirea ne-ntreruptă, a multului rotund?
20 februarie 2017
ACROSTIHURI
6 decembrie 2009
O lume-ntreagă-nchide viaţa fiecărui om
Prin timp şi spaţii talazuri vălurind
Răzbate pe cărări din munte la atom
Iubeşte-nvinge în soare strălucind
Şi-n urmă poposeşte pe-o margine de gând!
Neobositi ne căutăm al fericirii drum
Iertarea şi păcatul nasc înţelepciune
Cu ele jaru se transformăn-n scrum
O pasăre în zbor spre vremurile bune
La ceas tulburător de seară sângerie
Aceasta e speranţa ce nicicând nu moare
Eternă și odihnitoare în zarea azurie!
23 Noiembrie 2001
Adeseori când ne parcurgem drumul,
Nu sesizăm în jur splendoarea lumii.
Iar ea se risipește pentru noi ca fumul!
Bine e însă să zăbovim din când în când o clipă
Urcușul ne-ncetat întrerupându-l cu uimire
Tăcuți să savurăm a vieții tainică bătaie de aripă
Ea poate să ne poarte în grația trăirii numită
fericire!
14 iulie 2008
Lumina si limpezimea senine din priviri
Intorc din suflet mii de mulţumiri
Atunci când cineva îţi spune-ncet discret
Nu am cuvinte să exprim concret
A ta nobleţe mi-a adus prin sprijin împliniri!
Pe buze înfloreşte un zâmbet şi în minte-un dor
Urcuşul vieţii pare parcă mai lin şi mai uşor
Respiri adânc şi te înclini cu demnitate şi solemn
In faţa celui ce ţi-a dat un franc şi sincer semn
Aduce-n dar doar preţuire, respect, speranţă-n
viitor!
22 iulie 2008
UN SUNET PE-O PALĂ DE VÂNT…
Gheorghe VĂDUVA
STÂLP DE ȚARĂ
Te văd pe o coastă, moșnege cu plete,
Cu sapa pe umăr și gândul la mâine,
C-o turtă în traistă și-n urmă c-un câine,
Pe deal, sus, la vie, urcând pe-îndelete.
Nici roua, nici vremea, nici norul de ploaie,
Nici anii, nici albul din barba-ți câlțoasă,
Nici iarba uscată, nici foști cei de-acasă
Nu pot să te-oprească, nu pot să te-îndoaie.
Ești gol ca deșertul din miez de Sahară,
Uscat ca stejarul din sfânta pădure,
Nu-ți pasă de vreme, de timp, de secure,
Ci doar de ideea de sat și de țară.
Ai fost în războaie, dar nu-i încă pace,
Pe umăr ai sapa, în suflet o armă,
De-un veac, tot românul se află-n alarmă
Să-și apere glia de hoarda rapace.
Dar hoarda-i acuma de-o altă factură,
Cu acte semnate, îți taie stejarii,
Îți fură ogorul, îți ia creițarii,
Te-alungă de-acasă, îți dă peste gură.
Îți ia avuția și-ți spune că-i bine,
Îți tulbură mintea, îți suge petrolul,
Îți arde esența, îți fură ogorul,
Te-alungă pe drumuri, acasă la tine…
Când ești ca deșertul, te lasă în pace,
Să-ți bântui trecutul să-ți murmuri cetatea,
Să-ți afli, în haos și-n moarte, dreptatea,
Că toate-s făcute și tu n-ai ce face.
Ești singur, moșnege, c-un nuc și c-o vie,
Ai tăi sunt departe și n-or să mai vină
Și toate-s în suflet pustiu și ruină,
Căci, azi, libertatea-i o nouă robie.
Ești aspru ca vântul ce-n suflet îți bate,
Cu sapa și-un câine, pe drumul de-o viață,
Te scurgi, ca mosorul prin firul de ață,
Pe dealul cu verbe din sfânta-ți cetate.
Rămâi, în sat, unic, pe-o coastă amară,
C-un câine și-o sapă, țăran, stâlp de țară…
București, 05 decembrie 2018
NIMIC DIN CE SE POATE NU SE POATE
Ne plouă-n soare, astăzi, norii umilinței…
O ceată de strămoși s-a cocoțat pe cer,
Să-l curețe de rău, de gol și de mister,
Să-l scape de culoarea gri a neputinței.
N-au nicio șansă, niciun nor nu-i ia în seamă,
Din daci n-a mai rămas decât un lup nedac,
Ce urlă-n noaptea neagră-n turmele ce tac,
Dar care, azi, la noi, nimic nu mai înseamnă.
Ne-au dat afară hoții noștri din cetate,
Și-așa, de morți, de vii, de verbe, ne-am pierdut,
De nu mai știm să facem nici ce-am mai făcut,
Am renunțat la cer, la noi, la demnitate.
Am devenit un fel de inși uituci ca vântul
Și ne-am trezit uimiți că nu mai știm ce știm,
Ni-i greu s-aflăm de mai trăim sau de murim,
De suntem robi la vis, sau doar săraci cu gândul.
Pe cerul dac, avem condens de avioane
Și dâre,-n loc de nori, de ploi cuminți, și cruci,
Răcnește-n haos banda noastră de uituci
Și-adorm groparii-n parlament pe papioane.
Se duc, buimaci și proști, sărmanii la votare,
Și nu le pasă nici de stele, nici de nori,
Nici dacă noaptea minții se trezește-n zori,
Căci truda lor s-a dus cu ursa-n Caru Mare.
Iar carul troncănește noaptea, ca o roabă,
Și bagă spaime-n valul de la Cotroceni,
Pe câmpul iernii, trece vântul prin coceni
Și flutură drapelul prins pe-un scut c-o scoabă.
Dreptatea-i partea cea mai pusă la-îndoială,
Degeaba legea face teatru în halat,
Pe placul celor ce-și duc veacul la Palat,
Căci totu-i, azi, în viața noastră, abureală.
În țara unde chiar și cotul dă din coate,
Nimic din ce se poate astăzi nu se poate
București, 02 aprilie 2018
VĂZUL NOPȚII
S-au dus pe apa sâmbetei trecuții,
Iar cei prezenți se-închid într-un dosar,
Se mai bifează-o zi în calendar
Și-un info-câine-și cheamă-n haită biții.
Dar câinii tineri au o altă lege,
Lor nu le pasă, astăzi, de trecut,
Din care mai nimic n-au cunoscut,
Iar de nu știi ce-a fost, n-ai ce-nțelege.
E noapte plină-n curtea cu de toate,
Iar stâlpii de la poartă-îmbătrânesc,
Pe cerul nopții, stelele orbesc
Și meteorii dau vârtos din coate.
O cobră a pus ochii pe-o mangustă,
O vede leu, iar ea se vrea piton,
Nu-i place să se joace în șotron
Și nici să poarte blugi în loc de fustă.
Mangustei nu-i e teamă de o cobră,
De-o cobră care-i doctor în venin,
Impresia contează prea puțin,
Când nu ești leu, dar ai o coamă… sobră.
În Parlament e mare tevatură,
Se bat aleșii vremii pe ciolan,
Așa cum se întâmplă an de an:
Când unul lingușește, altu-înjură.
E noapte cu glazură siderală,
Mangusta a luat cina în șerpar,
În Dreptul Stâng, se pune de-un dosar,
Și trei dulăi păzesc o portocală.
Contabilii se ceartă pe-o chitanță,
În ochiul nopții, e din nou război,
Furnicile fac grevă-n mușuroi,
Ministrul Muncii dă o ordonanță.
E mândru foc că a găsit găsirea,
A pus la punct o gloată de bătrâni,
C-așa-i voința noilor stăpâni:
S-aducă-n loc de legi nelegiuirea.
Vreo șase milioane sunt pe-afară,
Au fost goniții de noii țării sfinți,
Care-au distrus iubirea de părinți
Și tot ce s-a durat la noi în țară.
Pe Strada Mare, trece o fanfară.
Se împlinește-un veac de românesc,
În care salahorii-îmbătrânesc,
Și creierii migrează pe afară.
Un veac de viețuire milenară
Și-un sfert de veac de țară fără țară.
București, 31 mai 2018
ULTIMUL VAL…
Mă duc la cosit de cuvinte,
Pe-o vorbă din valea de sus,
Întoarsă pe dos de-un sus-pus,
Pe-un pliu din prea-golu-i din minte.
N-am verb, nici adverb, nici cerneală,
Nici noapte, nici soare, nici gând,
Ci doar un tăciune arzând,
Din noua-i idee de smoală.
Căci insul verbește pe-o strună,
Aceeași, în noapte, mereu,
Ca Eul ce-și spune că-i Eu,
Iar toată lumina-i nebună.
Flașnetă pe-un sine din sine,
Ce suie câmpia pe deal,
Îmbarcă oceanul în val
Și răul în roba de bine…
Prostia-i în veci tot prostie,
Dar prostul se crede că-i sfânt
Adus temporar pe pământ,
Să facă din lume ce știe.
Și face ce crede că-i place,
E sigur, puternic și fix,
Le are pe toate în pix
Și-i place ce crede că face…
Iar eu, un fonem, fără clasă,
Un sunet pe-o pală de vânt,
O mică silabă-n cuvânt,
Mă duc, ca tot verbul, la coasă…
Prea-prostul nu știe de mine,
El vede doar plus infinit,
Nu fânul de mine cosit,
Nici răul din haina de bine…
Aș vrea să mai știu de ce-mi pasă
Să fac din făcut nefăcut,
Din gol, un prea-plin de umplut,
Din mine, un sine cu coasă.
Să-mi iau un permis de speranță,
Să merg, sus, pe gând, la cosit,
Fonem, printre verbe, strivit
De-aceeași eternă instanță…
Speranța e ultimul val,
Din marea strivită de mal.
București, 23 iulie 2018
CALAMBUR
N-am nicio șansă să iau pulsul
Nevertebratelor rupestre
Nici pro-moluștelor terestre
Ce-și umplu lacrima cu plânsul.
Și nici nu știu de am vreo treabă
Cu astfel de metamorfoze,
Cotate azi cu bile roze,
De respondenții care-ntreabă…
Întreabă cei ce vor să facă,
Din lucrurile nefăcute,
Atotfăcute prefăcute,
Ce spun de toate-n loc să tacă.
Tăcerea nu mai e la modă,
Nici gălăgia nu-i cetate,
Ci doar cotcodăciri dotate
C-o lipsă crasă de metodă…
Mă iau la harță cu țânțarii,
Sunt mult mai tari ca elefanții,
Mai aroganți ca aroganții,
Și mai măgari decât măgarii.
Mănâncă tot ce nu se-mpușcă,
Își lasă ouăle în sânge,
Își râd în trompă când se plânge,
Nu știu să latre, ci doar mușcă.
Mult mai de treabă pare-un câine,
Ce latră ca un prost la lună…
Când nu primește-o vorbă bună
Și nici măcar un colț de pâine…
Stăpânul său e-un mare boss,
Dar el n-ar vrea decât un... os.
ESENȚA INIMII
Eternă cetate închisă-n bravură,
Ce bați toaca vieții-între coaste-zăbrele,
Și n-ai nicio șansă să ieși dintre ele,
Rămâi Nevăzutul ce tace și-îndură.
N-ai casă, n-ai liber, n-ai oră de masă,
În om, ești monadă, pe cer, alchimie,
Degeaba te-împiedici și faci aritmie,
Căci truda la sânge din piept nu te lasă.
N-ai șanse, n-ai parte, n-ai drept și n-ai vreme,
Ești toate de-odată, nimicul și totul,
Ești marea, oceanul, adâncul, înotul
Și ritmul ce bate în sfinte poeme.
Ești rasă pur sânge și slugă la viață,
Brodezi ADN-ul cu timp și mișcare,
Îl treci prin emoții, îi dai ochi de soare,
Și-l faci foc de stele prin sloiuri de gheață.
Prin tine schimbi lumea și răul în bine,
Aduci rațiunii emoții și verbe,
Transformi incolorul în tonuri superbe
Și faci universul sensibil ca tine.
Deși ești cetate, tu-însemni libertate,
Emiți universuri în cuantice sfere,
Semnale eterne în lumi efemere,
În zilele negre, în nopți luminate.
Te zbați ca secunda din cumpăna sorții,
Ești zona frumoasă din lupta cu viața
Și raza de soare ce spulberă ceața,
Când viața învinge tenebrele morții.
În creier pui soare, fotoni și uimire
Și-n vidul esenței un cer de iubire.
HIPERVÂNT
Se zbenguie vântul pe-ntinsul câmpiei
Și bate continuu, de smulge scaieții,
Usucă lumina, îngheață nămeții,
Și flutură steagul pe Turnul Chindiei.
E aspru ca vremea Războiului Rece,
Parșiv ca nisipul din zări mișcătoare,
Nu-i pasă de toamnă, de iarnă, de soare
Și nici de-înserarea ce vine și trece.
Cabrează-n timpane, pe văi și pe dealuri,
Pe creste alpine, prin minți fără minte,
Prin cărți răsfoite, prin mări de cuvinte,
Prin tot ce există, pe frunți și pe valuri.
E greu să-i ții calea, nu-i pasă de tine,
Nu-l vezi, nu te vede, da-l simți și te simte,
Ca inima lumii ce bate-n cuvinte,
Ca lacrima Terrei criptată-n destine.
Fluid ca nimicul ce trece-n de toate,
Curat ca metalul ce cade din ceruri,
Tenace ca gheața titrată cu geruri
El face ce știe și știe ce poate.
Adesea se pune pe el la-încercare,
Împinge corăbii, produce taifunuri,
Și bântuie lumea cu focuri și fumuri
Prin creiere vide, uitate de soare.
De-o vreme, există-ntr-un nou vânt ce bate,
Un vânt hipersonic, de-o altă factură,
Ce-aduce pe Terra o nouă măsură
A tot ce există, a tot ce se poate.
Un vânt hipersonic, un vânt hipervânt,
Ce scrie în oameni un hipercuvânt. 
VUIETUL INIMII ÎNDOAIE COPACII…
SCRISOARE
Cocorii mâinii tale trec, mamă, peste sat
Cum trece fulgul stelei prin geam si prin cuvinte
Şi depărtarea-n tine s-a ghemuit cuminte
Şi trist la umbra ta e câinele-nstelat.
Doar tata te opreşte pe-amiază să nu ieşi
Cu iarna doar pe umeri si viscolul ce-o ţine
Şi nu ajunge vremea din cerurile pline
Să vă înviu la focul luminii de cireş:
Să ne mai povesteşti tu, mamă, înc-odat’
De steaua dărâmată chiar în grădina noastră
– un biet cocor visa şi s-a lovit de astră –
Cocorii milei tale trec, mamă, peste sat.
DEPARTE
Ai grijă de tata să aibă lumină,
Mamă, şi-n cer cred că e visător,
Ne-au mai fugit caii, ştii, pe ogor,
Uitase o poartă să-nchidă-n grădină.
Opreşte-l, te rog, să schimbe o roată
La Carul cel Mare, căci merge perfect:
Nu are lumina lui niciun defect…
Dacă s-o pună la loc n-o să poată?
Nu-l mai lăsa la corăbii pe cer,
Mamă, să tragă cu a lui bucurie:
Mai sânt la galere, acolo, o mie
De veacuri, iar ele vâslaş nu îl cer.
Îl văd lângă Lună pe tata, stingher;
Mai spune-i că odată şi odată o să-nvie.
NICIODATĂ
Nu veni , mamă,
Ai grijă de tata, acolo,
Şi mie mi-e dor. Nu veni,
Mamă, să mă vezi !
Îţi scriu :
,,Mânzul de-atunci sclipeşte-n flori
Voi sânteţi ochii lui rămaşi,
Îmi arde sufletul de viu
Mânzul în versul uriaş ”.
Nu veni,
Mamă, să mă vezi:
În acest film, eu mor
CĂPRIOARA
Nu o înfricoşează un zgomot uriaş –
Pe-acesta-l ştie ciuta: e semnul de putere,
Chiar dacă te ucide, e fiară la vedere
Şi nu loveşte-n ceafă cu ghearele de laş.
Nu o înfricoşează nici tunetul albastru
Cu trăsnetul coleric al cerului de foc,
Şi chiar la urletul hienei stă pe loc
Gingaşa căprioară, ca între flăcări astrul;
r zgomotele mici cât plânsetul de floare
Au ghearele feroce şi botul cel mai larg
Şi-n turla ei cu spaime, de inimă se sparg:
Copite-mpinse-n iarbă şi opintite-n soare
Şi-arzând, sălbăticiunea se-ntinde ca un arc
Ţâşnind prin gura morţii, ce-i singura scăpare.
VIORI DE PLOI
Ascult plângătoare mlădiţe-n zăvoi:
Vuietul inimii îndoaie copacii,
Toamna-şi văzu în noiembrie sacii
Şi-n vers, cântându-i vioara de ploi.
Mor în picioare, de jale aracii:
Se mută strugurii-n viaţa de-apoi.
Doar nostalgia o lasă cu noi:
Pleacă din mine cocorii, săracii.
Dau vara din mână pe iarna din par:
E sunet fantastic un fulg de zăpadă
Vibrează în fior ca orga-n altar,
Şi Pegasul scapă la slove de har:
Din lacrimi jeratic de-o bea ca din pradă
Nivelul tristeții în ochi o să scadă.
JOACĂ-N LACRIMI
Uşor să mergi, iubito, pe cerul fără han,
În dragoste, odihnă nu are o vâltoare,
Până ne scufundăm în petele de soare,
Căci bunul Dumnezeu ne şade paravan.
E candela iubirii şi mai fremătătoare,
Nu dăm pe ura bogăţiei niciun ban.
Fiorii-ţi joacă-n lacrimi ca frunzele-n castan
Şi hoţii de tablouri te scot din lăcrămioare.
O clipă ne va umple cu sorii zgomotoşi
Iubirea deschizându-şi tăriile-n cascadă,
Alcoolul fericirii de nicăieri să cadă
Pe inimile noastre cu foc de chiparoşi,
Cât să tocmim un înger al anilor frumoşi
Şi să urcăm la stele cu ultima baladă.
MAESTRUL ŞI CRAVAŞA
Maestrul lua cravaşa lui divină:
Stam smirnă-n faţa-i ca de uragan,
El mă-njura ca pe un beţivan
Când mai goleam troheul de lumină.
În mâna lui eram copil de-un an
De nu ştergeam tot versul de rugină
Sau nu-i băteam, cu inima o fi nă
Potcoavă la piciorul năzdrăvan.
Îmi scormonea şi gândul şi visarea
Maestrul crud, când leneveam la mers
Cum scormoneşte o noapte întrebarea
În lacrimi pân’ le-aprinde-n univers
Şi-mi spuse taina: cum să faci din vers
O peşteră fără tavan, ca marea
ATLANTIDA EXTAZULUI
În solzii viperei tale e tăcere, nu pace:
Asta-i muzica, ştii bine, care îmi place!
Dar tu îmi placi și mai mult:
Ai drăcuşori care te-nvaţã de bine;
Ai vaiet divin, ai genunchi de înfrânt!
Dacă-i tumult, să fie tumult,
Frigi ca fabulosul fior din descânt.
Mai am în inimă jar din lacrimile tale,
Am şi fiorii tăi,
Buni pentru închipuire, în versuri abisale.
Te sălbăticești în libertate, ca o himeră,
Îmi joc emoțiile cu destinul tău,
Dar, abia, dacă te uiți în urmă, Parcă te pierd la cărți!
Tu m-ai trimis după comori în al nouălea cer
Şi după Atlantida extazului tău,
Unde clipa mişcătoare,
Caldă și înşelătoare are adânc fără sfârșit,
Are prăpastie cu buzele mici,
O nebunie.
Dar, mai bine, îţi dezmierd
Sufletul, doar, până aici.
FLOARE DE FOC
Te-nfricoşau tăcerile abisale
Ale furtunii strânse-n ochii tăi:
Parcă aşteptai bondarii de văpăi
Să-ţi lingă floarea vieţii-ntre petale.
Şi mă orbeai cu lacrimile tale
Şi vrăji făceai dintr-un extaz barbar,
Erai un vreasc căzut pe miez de jar
În rugul voluptăţii geniale.
Şi nu ştiam de ţipi, tu, sau cocorii
Şi parcă vreai să ceri un ajutor,
Dar vaietele se puneau zăvor
Şi-n pielea ta se sfărâmau fiorii
Şi mă strângeai cerând să te omor
Zdrobindu-te de vuietul candorii.
STUDIU DE ZI LUMINĂ
Ziua aceasta în care trăiesc,
Precum într-o colibă fără pereți,
Pare o zi prețioasă,
Cum fost-au multe pe acest tărâm.
Și, totuși, această zi îmi este scumpă,
Îmi place cum zboară cocorii ei,
Văzuţi şi nevăzuţi,
Ca într-un vis vindecător,
Pe care l-aș vrea să nu se mai termine
Decât, dincolo de viața de apoi.
Cumpăr această zi.
EMINESCU
Într-o noapte a dormit
În capul satului
Lângă îngeri subţiri, nestăpânit,
Răcit în văpăi
Fără oprire.
Nu a întrebat de nimeni, nu ne-a privit :
Şi-a lipit obrazul de pădurea
Cotroceanca
Şi a adormit acolo, în capul satului.
Nu a cerut nici apă, nici iubirea noastră.
TANGOU ANTIDEPRESIV
Nicu DOFTOREANU 
TANGOU ANTIDEPĂRESIV
Când grijile te coleșesc
Și-n tine simți mereu cum cresc,
Să fii deștept!
Să nu cedezi!
În fericire să te-ncrezi!
Când grijile preiau controlul
Și crezi că ăsta le rolul
Să fii deștept!
Să nu cedezi!
N-ar trebuie să te stresezi
Și capu-n panică să-ți pierzi!
Nimic nu-i fără rezolvare!
Momentul critic nu-i cum pare!
Primejdia focului când trece
Și-ncepi să judeci iar la rece:
Ai să constați că nu-i ce crezi
Și-n ochii timpului contezi!
Când grijile-s omniprezente
Și lasă urme permanente
Să fii deștept!
Să nu cedezi!
Pe optimism să te bazezi!
Să-ncerci mereu să evadezi
Deoarece acesta-i modul
De-a face gordian iar nodul!
Încearcă să perseverezi
Nu-n disperare să te pierzi
Crezând, pe fond,
… că nu contezi,
Căci… dacă ripostezi ușor
Te vor lăsa să-ți vezi de dor,
Știind că n-au șanse reale
De a-ți lăsa depresia-n cale!
Când grijile te fac să pierzi
Și nu le mai interesezi
Cui îi cedează sentimentul,
Nu dispera!
Nu e momentul!
Cu timpul nu va mai conta
Cum au venit în calea ta!
Fii intensiv mai inventiv
Adică…
ANTIDEPRESIV!
București 7.12.2018
TANGOU legat de IMN
Motto:
Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor!
Tudor Vladimirescu (1780 -1820)
Toţi se-ntreabă:
Până când…
Vom lăsa capu-n pământ
Uitând de-acel legământ
Lăsat cu limbă de moarte
De cei ce au vrut dreptate!
E ţărână din ţărână…
Ţara de o laşi din mână Şi ai grijă doar de tine,
Nimic nu e de la sine!
O ştiau toţi domnitorii,
Voevozii, precursorii
Ce-au luptat aşa de tare…
Pentru-a gliei apărare
Când doreau… neatârnare!
Astăzi asta pare-absurd
Fiindcă-n intrigi ne-am pierdut!
Ne-au călcat toţi în picioare,
Însă,… cel mai rău mă doare
Că n-au fost numai străinii
„Mânca-le-ar inima câinii”
Au fost şi-unii dintre noi,
Ce s-au declarat… EROI!
De ei cum să te fereşti?
E târziu!
Nu reuşeşti!
Cine să-i contracareze?!…
Când ei sunt pe metereze
Şi deja fac temenele
Celor ce au gânduri rele?
Cine să stea împotrivă
Când tradarea-i colectivă?
Bine-ar fi să ne trezim,
Altfel pierdem ce iubim!
Deci,
DEŞTEAPTĂ-TE ROMÂNE
Trebui aplicat de mâine!
București 21.12.2018 – 29.01.2019
TANGOU pentru CUZA
Motto:
Unirea, Naţiunea a făcut-o!
Mihail Kogălniceanu (1817- 1891)
Nu curgea laptele, nici mierea
Când Cuza a preluat puterea
Și nu eram încă regat,
Dar el a fost cu-adevărat
Ales ca domn în două țări
CARE DE FAPT ERAU SURORI!
Doar că,
…perioada ulterioară
Urmată de schimbări în țară,
Prin care Cuza a-ncercat
Să facă PRINCIPATUL stat,
N-a fost pe placul tuturor,
Dar mai ales
…Boierilor.
Așa că-n masă l-au trădat
Și l-au forțat de-a abdicat!
Cam asta-n mare… s-a-ntâmplat
Dar tot nu știm cu-adevărat
De ce un om deplin iubit
De un norod năpăstuit,
Ne-a părăsit așa rapid!
Cât Cuza a fost domnitor
Ne-a pregătit de viitor!
De-aceea amintirea lui
E vie-n cartea neamului,
Și-a inspirat tot ce-a urmat,
După Unirea într-un stat:
Speranța că Independența
Va defini apartența
La noua eră luminată
Ce-a funcționat precum o vatră
În care s-a topit mândria
Spre a renaște ROMÂNIA!
București 19.01.2019 – 24.01.2019
ÎN NELĂSAREA TIMPULUI TRECUT
Valentin RĂDULESCU
FUGIT IRREPARABILE TEMPUS
De ce
Stăm închişi într-o nesfârşită zi de week-end
Deşi afară mugurii explodează
De parc-ar fi gloanţe dum-dum
Şi, numărând pe degete orele,
Mestecăm indiferenţi chewing-gum
Aşteptând cina de taină sau
Ca dimineaţa să-şi ia micul dejun
Şi, de parcă ne-ar fi putrezit picioarele
În papucii căptuşiţi cu plumb,
Vâslim prin aer numai din braţe?
Nopţile noastre sunt prea dilatate.
Cuvintele colorate s-au mutat în sunete
Ce nu mai deschid uşile îndelung capitonate.
Cu ochi încrucişaţi înfipţi în pereţii de fier,
Nu ne-am mai uitat unul la altul
De când orele noastre prielnice până mai ieri
Au rămas la bariere fulgerate
Ca păsările derutate de fusul orar
Ca-n faţa apusului bătrânii oieri.
O, Doamne, murmurăm din ce în ce mai rar
De parcă buzele ne-ar fi fugit cu ultimul tren
Într-un alt ţinut, secetos şi barbar.
FALSE TERITORII
În fiecare anotimp
Prin găurile din tavan
Peste capetele noastre rotunde
Plouă cu secunde frigide.
Îngropaţi în fotoliile galbene
Cumpărate avantajos de la Elvila
Cu mişcări haotice ne depilăm aripile
Pierdute de vrăbii din specia acvila.
Plini de puf ca minerii de cărbune,
Turnăm fericirea în fiole mici
Injectându-ne privirile
În şerpii din vene
Şi-n degete mila.
Ne prefacem că ne iubim.
Fără se se uite la noi,
Înainte de sfârşitul ultimului episod
Din războiul stelelor,
Serile invadate de lună capitulează.
Pe jumătate adormiţi,
În secvenţe grăbite vedem
Cum ne încărunţeşte părul,
Cum alene se târăsc papucii pe covor
Măsurând un rest de drum neparcurs.
Noi, vinovații de lună,
Ne spunem în gând
„Noapte bună!”
Oarbe, palmele noastre se tem
Că n-au să mai vadă vreodată cum
Îşi adună laolată toate razele soarele
Ascuns sub frunze uscate.
Striviţi de bătrâneţe,
Vom cere dimineţii să ne scoată în lese la
plimbare
Ca pe câini şi, în parcul părăsit de furnici,
Învârtindu-ne în cercuri tot mai mici,
Să delimităm false teritorii în care,
Cândva, vom fi proclamați
Regi uitaţi în exil.
REVERBERĂRI
Ochi tot mai reci îndreaptă timpul spre noi!
Indiferenţi, şovăielnici, continuăm să lustruim
Pereţii unei clepsidre amnezice,
Încercăm să numărăm câte ape tulburi
Au trecut peste nisipul din ea.
Prin caietele copilăriei căutăm bastonaşe,
Le transformăm în toiege cu care
Să trecem de pragul somnolenţei:
A, e, i, o, u, ă, â…
Când florile de gheaţă se mută-n ferestre,
Intrăm pe brânci în panică. Să molfăim
cuvintele.
Ne sfiim să recunoaştem deschis
Că în virtutea decenţei cu nucleu necunoscut
Mâine ne vor interoga măruntaiele
Sau poimâine neputincioşi vom angaja detectivi
Care să afle câte simţuri ne-au mai rămas,
Ca sentinelele, treze.
Bem din paharul cu violenţă de trei ori pe zi,
Doze ce ne deformează obrajii.
Înfiem gesturi cu care plecăm la defilare
Pe un drum desfundat,
Iar când vorbele obosite se târăsc după noi,
Cu litere pare ne semnăm sentinţa –
Singurul gest care ne-a mai rămas
După ce atâtea secole
Toți ne-au îndemnat să uităm
Că, dacă lăsăm clipa să treacă,
Pe trupurile noastre golite de pori
Se va instala indiferenţa
Ca o boală incurabilă.
Atunci
Pe genunchi vom cultiva bătăile inimii
Care vor veni din nord ca o adiere
De crivăţ pe lunci…
Doamne, facă-se voia ghilotinei!
…cu graiul, vezi, e Patria totuna,
cuvîntul – fruct de stele primenit,
un voievod ce știe ce-i aluna,
o mamă cu un prunc la despletit;
silaba lui – o pajiște virgină –
comete ocrotește și idei,
pe ursitoare și tăceri regină,
pe taina ca o lacrimă ce-o bei…
cu sîmburii de vis cinstim păstorii,
cînd iarna peste cîntece a nins,
cînd se răsfață în furtună norii
și dorul, pe vecie, ne-a cuprins…
atunci, să știi, Edenu-i tot Pămînt
și grîu de foc – un anonim… mai sfînt…
6.08.18
în seri de toamnă tace cucuveaua,
zelul sonor e capturat de greieri,
cît zîna iernii-și caută vergeaua,
să fure nostalgia ce-o cutreieri…
acolo-i un fundal pictat, o scenă,
un ochi imens din umbra nimănui
și se dezbracă noaptea, fără jenă,
infernul remușcări-l pune-n cui;
înțelepciunea-i amăgire pură,
prezentu-i face lacrima-pumnal,
ecoul să-l ferească, vezi, de ură,
s-acundă veșnicia în caval…
un lord cu ciocîrlii, azi, intră-n transă,
iar tu prinzi viitorul cu o ansă…
…deunăzi navigam într-o poveste,
pe valul ei ca un simbol spiral,
Zenitul însuși să-mi mai dea de veste,
că hoinăreala nu-i un truc fatal;
în pînze mai zburda euforia
acelui flaut, unduios regal
și la catarg veghea ceremonia
cu irizări din orizontul pal;
dormeau la prora focuri de agată
și dormita chiar marea, prinsă-n vrajă,
cînd presimțirea te smulgea deodată
din bezna remușcării, fără strajă,
coroană princiară dîndu-ți ție
și amintirea… care o să vie…
…părea că-i Toamna-n ceața dimineții,
focul mărunt copsese alt știulete,
departe, sus, în fîlfîiri, ereții
porneau de vînătoare să se-mbete…
dormise noaptea scurtă între cai,
eu așteptam din cer să cadă luna,
s-aducă-n coiful visului mălai,
Fata Morgana să-mi cuprindă mîna…
aceștia-s zorii, lunecă duios,
peste harbujii ferecați în brumă
și mînzul – o himeră, unduios,
dormise noaptea scurtă între cai,
eu așteptam din cer să cadă luna,
s-aducă-n coiful visului mălai,
Fata Morgana să-mi cuprindă mîna…
aceștia-s zorii, lunecă duios,
peste harbujii ferecați în brumă
și mînzul – o himeră, unduios,
pe tîmpla mea, safirul său de spumă,
lăsa ușor – suflare funerară,
spre viitorul răstignit în ceară…
Nicolae Cabel,
date personale/fișă creație (selectiv)
– se naște la Buzău – 21 noiembrie, 1943; tata, Gheorghe – ofițer-fanfară, ulterior profesor de muzică
(supraviețuitor la Cotul Donului); mama, Violanda – casnică;
– absolvent I.A.T.C. „I.L.Caragiale”, 1970; clasa Victor Iliu – Manole Marcus, respectiv Gheorghe Vitanidis
– Silviu Dimitrovici;
– regizor film, SAHIA FILM, 1970-1992;
– 1974-1980 – lector Univ. Cultural- Științifică, București;
– 1977-1986, profesor asociat, I.A.T.C.;
– august 1990 – martie 1991, la Moldova Film, Chișinău, curs de regie film documentar și filmul „Iarba
pentru caii liberi” (tineri plasticieni și compozitori din Basarabia);
– 1992-1994, Studioul cinematografic al Armatei;
– februarie 1994 – aprilie 1997, Editura Video, Ministerul Culturii;
– mai – decembrie 1997, consilier artistic, Antena1; decembrie 1997-iunie 2005, director artisticproducție Antena1, apoi, pînă în aprilie 2017, director creație – Antena 3;
– realizează peste 100 de filme documentare, dintre acestea, la SAHIA FILM, în arealul Buzăului natal
– 5; la Studioul Armatei – 3 (2 premiate la Roma și 2 citate prin „Ordin de zi” al ministrului); la Editura Video
– 4, între care mediu metrajul – „Muzeul Satului, o inimă în patru anotimpuri” și zeci de video-documente;
– 1977 – membru titular al ACIN/UCIN;
– între 1993-2013, membru în Consiliul UCIN, cu sarcini în Comitetul Director și funcții temporare
de Secretar și Vice-Președinte; editează primele 16 monografii din ciclul – Centenarul cinematografului
românesc;
– filme în competiții naționale și internaționale; de 3 ori membru în Consiliul de administrație al
Centrului Național al Cinematografiei;
– „In memoriam”, înființează și decernează Premiul VICTOR ILIU (Certificat OSIM din 2009) la diverse
reuniuni de film și Saloane Foto începînd cu 2004;
– 2005 – „Cetățean de onoare” al Municipiului Buzău;
– debut, presa centrală, iunie 1968 – AMFITEATRU, cu girul lui Ion Băieșu și Adrian Păunescu; prezent
în 4 antologii de poezie, în cîte una de reportaj și proză;
– debut editorial, 1978, „Cartea Românească”, nuvele – „Somnul pe rîu”;
– 1996 – poezie, „o cometă în cușcă”, Clusium – Cluj-Napoca. Între 1997-2016 publică 5 volumemonografice (Victor Iliu), 2 – evocări/memorii/confesiuni și 8 de poeme;
– colaborări (versuri, proză, eseu) la reviste literare (interne, externe), cotidiene și la Radio România;
– note, comentarii, cronici despre autorul în cauză, în ziare, reviste literare sau de film, în lucrări de
sinteză precum: Barbu Eugen – „O istorie polemică și antologică a literaturii române”; Roger Boussinot –
„l’Encyclopedie du Cinema” (1984, 1995); „Who is who în România” (2012, 2013).
CERTITUDINI EVAZIVE…
Lucian GRUIA
JALE GENETICĂ
Între mine şi lume, un văl impenetrabil.
Din pianul suspendat, sunetele cad
Ca o ploaie de vise scalpate.
Ziua, între paranteze crepusculare,
Ascultă doina infernală a mitocondriilor.
Prin bocet străbat rugăciuni evazive –
Consecinţele egoismelor noastre desuete.
Curând vom deveni oseminte certe.
Doamne miluieşte, popa prinde peşte…
PLÂNSUL INTERIOR
Stau în faţa dumneavoastră,
Demn, puternic, surâzător.
Dar plânsul mi-a devenit
Supt, concav, interior.
Lacrimile îmi curg din ochi
Prin: nas, gură, esofag,
Laringe şi faringe
În stomac şi plămâini,
De unde sângele le duce
În fiecare celulă a trupului
Meu scofâlcit.
Pe măsură ce mă îneacă,
Marea amniotică a lacrimilor
Din care m-am născut,
În faţa voastră apar
Tot mai puternic
Şi mai surâzător.
EXTERNARE
Spitalul extirpează simţurile.
Priviţi caroseria unui rânjet
Şi sufletul care umblă în cârje!
AUTOPORTRET
Mulatăul îmi murmură în piept,
Someşul îmi curge prin vine,
copilăria mi s-a ascuns în călimară.
Din cer, mama mă acoperă
cu o maramă de melancolie.
CABINA TELEFONICĂ
Sunt o cabină telefonică
Abandonată în vânt.
Nimeni nu sună,
Am ruginit aşteptând;
Acum dacă sună,
Nu mai răspund. Sunt o cabină telefonică
Răsturnată de vânt.
REFLECŢII
Îmbătrânind,
oamenii
devin amintiri.
*
În urna cu cenuşa sărutărilor
lacrimile nu sunt apă vie.
*
În fruct, seminţele
se află
în camera mortuară.
CEŞTILE CU CAFEA
Deşi urât ca dracul,
Sunt bun şi blând
Ca un înger pierdut.
Ţi-am pus sufletul în palme;
Tăcerea ta m-a durut.
Vine iarna polară
Şi totul va îngheţa.
Vor rămâne în lume,
Neîncepute, doar
Două ceşti cu cafea.
RUGĂ REA
Pe şoapta nopţii
Coapsa ta;
Pe luciul gheţii,
Mâna mea;
Pe gheaţa nopţii,
Coasa grea;
Pe negrul gheţii,
Şansa mea.
Topească gheaţa
Ruga mea
Să cadă-n mână-mi
Coapsa ta.
NEDUMERIRE
Stau între două oglinzi paralele.
Una îmi reflectă chipul frumos,
Cealaltă pe cel urât.
În oricare mă privesc,
Îmi văd numai chipul frumos
Pe cel urât îl văd doar ceilalţi
1 *Cuvântul salut figura în şcoala pythagoreică drept semn de recunoaştere pentru cei iniţiaţi în mistere: aritmetică,
geometrie, astronomie… Pentru o cunoaştere instantanee, el semnifică: te-am văzut, te-am recunoscut, mi-a părut bine.
În interpretarea cabalistică se poate desfăşura prin litere în colţurile pentagramei. Printre cele şaptezeci şi nouă de nume
ale lui Iisus a renăscut şi cuvântul salut.
2 **Placentara tăcere.
3 ***Când sunteţi salutat, puteţi completa nota explicativă. Dar, vorba grădinarului chinez: nu poţi aduce Lumea într-o
grădină. Jocul cu mărgele de sticlă?! Un simplu gest.
