

SUB STEAUA CÂINELUI
Tot bântuind din cameră-n cameră
pe scările spiralate
ce duc spre tavane inundate de corpuri cereşti
traversând holuri, săli, coridoare
cu umbre topindu-se în pereţi
încurcându-te în draperii, sonerii, panoplii
agăţându-te de balustradele
cu geamătul lor omenesc
brusc te trezeşti
faţă-n faţă cu însuşi Dumnezeu
el îşi coboară privirea atent
te încurajază cu ochi scăpărători
cere-i orice, acum e momentul
strângi la piept respirând sacadat
magna charta vieţii tale
doar un cuvânt şi
poţi ieşi din anonimat
doar un cuvânt şi
acea faimoasă editură
pe care o cauţi besmetic prin clădirea sordidă
te-ar face peste noapte celebru
dar Dumnezeu e grăbit
până să te dezmeticeşti a şi zburat pe scări
printre stâlpii hiperboreici
priveşti buimac
în urma norului de pulbere fină
în aerul şampanizat cu mii de steluţe
ce se aprind şi se sparg
împroşcându-te: Ce şansă! Ce şansă!…
APLAUDÂND EXISTENŢA
Dimineaţa, sunetul strident al salvării…
ferestrele se deschid la piept
vin pescăruşii
ciugulind firimituri de vise
casele se reîntorc din călătoriile lor, nocturne, bizare
cei ce s-au iubit noaptea întreagă urăsc dimineaţa
aruncă în ea cu ceşti şi pahare
cu bulgării zăpezilor selenare
se cufundă în apa ei de gheaţă albastră
curăţând rănile
lăsate de păsări negre cu ciocuri fosforescente
străzile colcăie: oameni, câini, atelaje
maşina salvării încearcă să înainteze
urlă cu disperare dar nu se mai aude decât
bubuitul unei inimi de femeie
zăcând pe trotuar, îmbrăcată sumar
cu trupul sfârşindu-se în coadă de peşte…
ŞCHIOPUL DIN FAŢA BLOCULUI
Cum stă drept
cu faţa uscată de vânt
pare o santinelă
sau o barză mare păzindu-şi cuibul
de beton înălţându-se de la pământ la cer
trec sfios pe lângă el
parcă mi-e ruşine că merg
că am picioare
încălţate în cizme cu aripioare
nimeni nu îndrăzneşte
să-i treacă pe dinainte
ploaia nu-l udă
frunzele nucului cad razant
gândacilor li se înţepenesc picioarele
aşa se face că în blocul nostru
nu sunt gândaci, nici şobolani
nici păsări care să îl trezească ciripind
cum stă solemn cu unicul picior
în balta lacrimilor îngheţată…
CÂTE SUNT DE FĂCUT…
Când plouă
şi lumina se împuţinează
încerci să citeşti scrisoarea
găsită-ntr-o carte, nedesfăcută
coşi un nasture, asculţi Brahms
începi să tricotezi un pulovăr
pentru iarna de neoprit
împletind cu firul de lână propriul fir al vieţii
deretici prin sertare, triezi fotografii cu el
răsturnând munţii, călărind un delfin
bei o cafea, afară continuă să plouă
şi pare că nu se mai opreşte
geamurile se aburesc
ştergi mesajele din calculator
pastilele pe care le luai regulat tocmai s-au terminat
în stradă se declanşează alarma sfârşitului de veac
ploaia şterge cu o rafală pata crescând pe geam
o pată sau chipul lui îngheţat?….
CASA VÂNDUTĂ
Printre vrăbiile ciugulind resturi
numai de ele văzute
alerg
ce-ar zice mama că mă împiedic
şi nu mai apuc să iau tramvaiul
cu chipuri aburite
ce-ar zice mama că brusc fraternizez
cu cerşetorul
cântând despre cerul Parisului la acordeon
zeii nu intervin să
pedepsească, să răsplătească
ce-ar zice mama că-mi vând
byedermeierul, chippendaleul, rosenthalul
colecţia de măşti carnavaleşti
şi oglinda veneţiană
cu chipul ei reflectat noaptea
lângă sfeşnice cu îngeri contorsionaţi
ce-ar zice mama că vând covorul de buhara
păstrând forma tălpilor ei alergând
prin apa caldă a lacrimilor din
robinetul uitat deschis
de ziua mea, prima inundaţie cu şampanie
în care tata se scălda fericit
ce-ar zice mama că îmi vând casa
în care ea a copilărit
de mână cu mine
am jucat împreună atâtea jocuri
pierzând şi câştigând pe rând
la ultimul m-a lăsat pe mine să câştig…
CENACULUM
Pe arşiţă, pe zloată
venim din cartiere prăfuite
în casa marelui dispărut
unde citim poeme lungi, ardente
cu o sprânceană ridicată
şi mâna lopătând uşor
gazda bătrână aduce pe o tavă
cafea în ceşti de porţelan
suntem prieteni şi duşmani
preţ de-o metaforă
dezbatem, vai, tardiva recunoaştere
a geniului…
criticăm la sânge
apoi plecăm îmbrăţişându-ne la birt
unde sorbind din vinul ieftin
cu forţă imaginativă
căsăpim nimicul
în zeci şi sute de nimicuri
căci, pe toţi zeii, nimic nu e pierdut
până în zori
când rezemaţi de vânt
în orizontul primului tramvai
înfiinţăm partidul poeziei
şi o gazetă sans rival
apoi ne risipim care-ncotro
unii au slujbe serioase
sub un neon rămas aprins
puţin retras, puţin absent, poemul
fumează liniştit tot ce am scris…