Poezii apărute în nr. 47-48/DECEMBRIE 2012

Căldura soarelui parcă topeşte pământul

nici un tremur de frunză, parfum de coline

pietrele gem de căldură.

Şopârlele cu ochii închişi visează să fie peşti,

pisicile se simt orbite de soare

un copac rău tratat de timp

aruncă o umbră mângâitoare.

Înaintez resemnat urmând curbele drumului

cu o voinţă surdă ajung până la capăt.

Constat că am greşit calea

nimeni nu ştie unde vreau să mă duc,

nici eu.

Străin de mine însumi

avansez cu obstinenţă terifiantă.

Undeva m-am rătăcit dacă n-am găsit iubirea

Călătoria a fost în zadar.

Fiecare în drumul vieţii e un pribeag singuratec.

Înserare,

lumina mai persistă în lungimea razelor.

Totul pare oprit într-o înţepeneală imobilă,

idei îmi plutesc în minte, ca pe o apă neagră.

Existenţă-i precară, apatie totală.

Umbrele obiectelor începeau să se şteargă,

cufundându-se în culorile amurgului.

Cu un gest obosit aprind veioza.

Lumina umple încăperea

delimitând solitudinea de a mea.

Te simt lipsită de căldură ca un ciob de lună.

În îmbrăţişare şi mângâiere, mâinile mele simt vid,

în pat găsesc o străină şi eu par un intrus.

Ne frecăm corpurile cu disperare,

pari detaşată de aparatul tău sexual.

Ne abuzăm, disperăm, am uitat să mai facem amor.

Fărâme de plăcere, durere globală

şi tăcerea şi rostirea omoară.

Schimbând câteva priviri dureroase,

în dizarmonie stabilind o distanţă.

Cuvintele par de neînţeles între mine şi tine şi rest, parcă fiecare vine de pe altă planetă.

Creşte vidul interior, mă simt suspendat

între imposibil şi real, ca un balon.

Disperat, flâmând de dragoste, mi-e greu de trăit,

dar nici nu pot, când vreau, să mor.

Mi-e foame, din când în când chiar pot să plâng.

apoi devin bolovan, mă împietresc, nu am habar

că sufăr şi nu mai iubesc.

Unii mă cred fericit şi eu cred la fel despre ei,

n-aş vrea să fiu în pielea lor

şi nu le-şi dori să fie nici ei în pielea mea.

Nopţile, aş vrea să dorm,

dar visele urâte mă sperie în somn.

Fug spre ziuă să scap de forţa magnetică a nopţii,

de linişte, incertitudine asupra lumii,

fug spre realitate, activitate, epuizare spre noapte.

Incă o seară stricată, atâtea seri, chiar o viaţă.

Mă simt dezarticulat de sistemul global al lumii

ca o mânecă de cămaşă descusută de destin.

Mi-au rămas incă suferinţe de descoperit în integralitate.

Împachetat în tăcere, culmea suferinţei, mă împiedică să sufăr prea tare.

Sinuciderea e rezervată acelora care ajung la capătul posibilului.

Victoria Milescu (n.18.12.1952, în municipiul Brãila). Licenţiatã a Universitãţii din Bucureşti, Facultatea de Filologie, secţia românã-englezã. Membrã a Uniunii Scriitorilor din România, din 1995, membrã a Asociaţiei UNESCO „Iulia Hasdeu“. Debut literar în „Luceafãrul“, 1978, cu versuri. Debut editorial prin concurs, concomitent la Editura „Cartea Româneascã“ şi Editura „Facla“, Timişoara, 1988, în vol. Prier şi Argonauţii. Lucrãri publicate: (ediţie bilingvã românã-englezã, versiunea englezã aparţinând autoarei, Editura „Fiat Lux“, 1994), (Editura „Eminescu“, 1995), (Editura „Albatros“, 1995), (Casa Editorialã Odeon, 1998), Arleziana (Editura „Eminescu“, 2000), (Casa Editorialã Odeon, 2001), (haiku, Casa Editorialã Odeon, 2003). Cãrţi pentru copii:;  (Editura „Scripta“, 1995), (Editura „Teora“, 1998), de cristal; (Casa Editorialã Odeon, 2000). Traduceri: (Editura „All“, 2005), (Editura „Flamingo GD“, 2006), (Editura „Flamingo GD“, 2004).

SUB STEAUA CÂINELUI

Tot bântuind din cameră-n cameră

pe scările spiralate

ce duc spre tavane inundate de corpuri cereşti

traversând holuri, săli, coridoare

cu umbre topindu-se în pereţi

încurcându-te în draperii, sonerii, panoplii

agăţându-te de balustradele

cu geamătul lor omenesc

brusc te trezeşti

faţă-n faţă cu însuşi Dumnezeu

el îşi coboară privirea atent

te încurajază cu ochi scăpărători

cere-i orice, acum e momentul

strângi la piept respirând sacadat

magna charta vieţii tale

doar un cuvânt şi

poţi ieşi din anonimat

doar un cuvânt şi

acea faimoasă editură

pe care o cauţi besmetic prin clădirea sordidă

te-ar face peste noapte celebru

dar Dumnezeu e grăbit

până să te dezmeticeşti a şi zburat pe scări

printre stâlpii hiperboreici

priveşti buimac

în urma norului de pulbere fină

în aerul şampanizat cu mii de steluţe

ce se aprind şi se sparg

împroşcându-te: Ce şansă! Ce şansă!…

APLAUDÂND EXISTENŢA

Dimineaţa, sunetul strident al salvării…

ferestrele se deschid la piept

vin pescăruşii

ciugulind firimituri de vise

casele se reîntorc din călătoriile lor, nocturne, bizare

cei ce s-au iubit noaptea întreagă urăsc dimineaţa

aruncă în ea cu ceşti şi pahare

cu bulgării zăpezilor selenare

se cufundă în apa ei de gheaţă albastră

curăţând rănile

lăsate de păsări negre cu ciocuri fosforescente

străzile colcăie: oameni, câini, atelaje

maşina salvării încearcă să înainteze

urlă cu disperare dar nu se mai aude decât

bubuitul unei inimi de femeie

zăcând pe trotuar, îmbrăcată sumar

cu trupul sfârşindu-se în coadă de peşte…

ŞCHIOPUL DIN FAŢA BLOCULUI

Cum stă drept

cu faţa uscată de vânt

pare o santinelă

sau o barză mare păzindu-şi cuibul

de beton înălţându-se de la pământ la cer

trec sfios pe lângă el

parcă mi-e ruşine că merg

că am picioare

încălţate în cizme cu aripioare

nimeni nu îndrăzneşte

să-i treacă pe dinainte

ploaia nu-l udă

frunzele nucului cad razant

gândacilor li se înţepenesc picioarele

aşa se face că în blocul nostru

nu sunt gândaci, nici şobolani

nici păsări care să îl trezească ciripind

cum stă solemn cu unicul picior

în balta lacrimilor îngheţată…

CÂTE SUNT DE FĂCUT…

Când plouă

şi lumina se împuţinează

încerci să citeşti scrisoarea

găsită-ntr-o carte, nedesfăcută

coşi un nasture, asculţi Brahms

începi să tricotezi un pulovăr

pentru iarna de neoprit

împletind cu firul de lână propriul fir al vieţii

deretici prin sertare, triezi fotografii cu el

răsturnând munţii, călărind un delfin

bei o cafea, afară continuă să plouă

şi pare că nu se mai opreşte

geamurile se aburesc

ştergi mesajele din calculator

pastilele pe care le luai regulat tocmai s-au terminat

în stradă se declanşează alarma sfârşitului de veac

ploaia şterge cu o rafală pata crescând pe geam

o pată sau chipul lui îngheţat?….

CASA VÂNDUTĂ

Printre vrăbiile ciugulind resturi

numai de ele văzute

alerg

ce-ar zice mama că mă împiedic

şi nu mai apuc să iau tramvaiul

cu chipuri aburite

ce-ar zice mama că brusc fraternizez

cu cerşetorul

cântând despre cerul Parisului la acordeon

zeii nu intervin să

pedepsească, să răsplătească

ce-ar zice mama că-mi vând

byedermeierul, chippendaleul, rosenthalul

colecţia de măşti carnavaleşti

şi oglinda veneţiană

cu chipul ei reflectat noaptea

lângă sfeşnice cu îngeri contorsionaţi

ce-ar zice mama că vând covorul de buhara

păstrând forma tălpilor ei alergând

prin apa caldă a lacrimilor din

robinetul uitat deschis

de ziua mea, prima inundaţie cu şampanie

în care tata se scălda fericit

ce-ar zice mama că îmi vând casa

în care ea a copilărit

de mână cu mine

am jucat împreună atâtea jocuri

pierzând şi câştigând pe rând

la ultimul m-a lăsat pe mine să câştig…

CENACULUM

Pe arşiţă, pe zloată

venim din cartiere prăfuite

în casa marelui dispărut

unde citim poeme lungi, ardente

cu o sprânceană ridicată

şi mâna lopătând uşor

gazda bătrână aduce pe o tavă

cafea în ceşti de porţelan

suntem prieteni şi duşmani

preţ de-o metaforă

dezbatem, vai, tardiva recunoaştere

a geniului…

criticăm la sânge

apoi plecăm îmbrăţişându-ne la birt

unde sorbind din vinul ieftin

cu forţă imaginativă

căsăpim nimicul

în zeci şi sute de nimicuri

căci, pe toţi zeii, nimic nu e pierdut

până în zori

când rezemaţi de vânt

în orizontul primului tramvai

înfiinţăm partidul poeziei

şi o gazetă sans rival

apoi ne risipim care-ncotro

unii au slujbe serioase

sub un neon rămas aprins

puţin retras, puţin absent, poemul

fumează liniştit tot ce am scris…