Selectați pagina

POEME

SUFLETUL OCHILOR

Sunt ochi pe care-i cauţi şi-i găseşti
În lumea asta, undeva, cândva,
Când somnul de pe pleoape va zbura…
Sunt ochi pe care vrei doar să-i priveşti.

Sunt ochi ce te privesc şi ochi ce te pătrund,
În viaţa lor, trăieşte viaţa ta,
Te-alină când durerea ţi-o fi grea
Şi-ţi dau lumina sensului profund.

Sunt ochi ce niciodată nu greşesc,
În lumea lor, nu-i loc de-aşa ceva,
Ei sunt veniţi cândva, de undeva,
Şi-i vezi mereu, atunci când te privesc.

Ei pot fi răi, sau calzi sau speriaţi
Aşa cum e şi omul zi de zi
În viaţa amăgirilor pustii
În care suntem zilnic înglodaţi.

Ei pot fi trişti şi plânşi şi luminoşi,
Precum ni-i sufletul mereu,
La bine, la durere şi la greu,
Dar ochii lumii sunt mereu frumoşi.

Căci ochii ei, ai tăi, ai lui, ai mei
Spun cine suntem astăzi şi ce vrem,
Ce-avem, ce ne dorim sau ce putem
Şi cum arată sufletul din ei.

Dar, când doi ochi pe care-i întâlneşti
O clipă doar pe-o rază de priviri
Îţi dau fiorul marilor trăiri,
Nu ştii de poţi să-i vezi când îi priveşti.

Sunt ca şi cum ar fi ai unui gând
Şi n-au decât lumină şi fior
Ca soarele ce iese dintr-un nor,
Ca floarea care creşte din pământ.

Nu ştii de poţi de-acum doar să-i priveşti,
Să-i mângâi cu lumina din cuvânt,
Să-i laşi să te privească murmurând
Şi, prin tăcerea lumii, să-i iubeşti.
Bucureşti,
05 iulie 2010

DEZAMĂGIRE

Ies din ploaie, rece, ca un rege,
Vântul va usca ce are de uscat,
Timpul va seca ce are de secat,
Vorba grea în vorbă s-o culege.

Ştiu că nu-i de-ajuns, dar vin adânc din gând,
Sângele mi-i rar şi visul mi-i răcit.
Drumul fără drum prea mult m-a istovit,
Şi paşii de pe cer m-or priponi de vânt.

Dar n-am găsit nimic, căci tot s-a spulberat,
A nins pe dor şi gerul s-a-înteţit
Iar visele iubirii au fugit
Şi-n inima rănită totul a-ngheţat.

Sânt gol ca o imagine de vid…
Aveam o piatră pe-un pustiu de jar,
Speram că-n ochii ei o să apar
Ca o lumină-n bezna unui zid.

Dar ea pe ploaia mea s-a supărat,
C-o altă ploaie-n nori s-a risipit,
C-o altă ploaie-n ploaie s-a-întâlnit
Iar visul meu în zori a sucombat…

Nu vreau nimic. Când ploaia s-o opri,
Mă voi întoarce iar la visul meu,
Voi trece umbra peste somnul greu
Şi amăgirea astfel va pieri.
Bucureşti,
16 iulie 2010

VINE TOAMNA

Vine toamna,
Aleile se ruginesc în vers,
Se cern pe nori sclipiri de soare-apus,
Iar gându-n necuvinte stă ascuns
Şi trece-n noi un strop de Univers.

Vine toamna,
N-o să mai văd de-acum nimic din noi,
Va fi din nou pe dealuri rod şi vânt
Şi apele s-or strânge pe pământ
În picături de soare şi de ploi.

Culorile s-or arde în culori,
Vom sta la geam şi vom privi în gol,
Iar străzile s-or umple de nămol
Şi dorul va aduce-n suflet flori.

Vine toamna,
Iubirile vor şti că-i vremea lor,
Ne vom plimba pe-aleile de vis,
Când inimile noastre s-au aprins,
Căci toamna-i cel mai bun aprinzător.

Vine toamna,
N-o vom lăsa să treacă fără vis,
Ne-om aduna cu toţi la poarta ei,
Bărbaţi, copii, fecioare şi femei,
Şi-o vom primi cu sufletul deschis.

O LUME CU PICIOARE DE MESTECENI…

Cu capul şi cu trupu-n frunze moarte,
O fată cu picioare de mesteceni,
Întinse către cerul de departe,
Aşteaptă vântul serii dintre cetini…

Sau poate este vorba de-o sintagmă,
Să mergi pe cer şi să respiri pământul,
Să zbori în jos şi să-ţi scufunzi cuvântul
Cu magma-n nori şi cu seninu-n magmă

Schimbare radicală de structură,
Picioare-cap şi capul ca picioare,
Cu creierul de frunze către soare
Şi capul-rădăcină prins de gură.

Sau poate-i doar o simplă complicare,
A unui gând ce vrea să schimbe timpul
Şi să creeze prin imagini schimbul:
Mesteacănul cu funcţii de… picioare.

Arhivă