PILOTUL CU OCHI ALBAȘTRI – Amintiri din război –
16 aprilie 1944. Eram în refugiu,
în satul Văcaria, așezat pe dealurile
muscelene, departe de liniile preconizate
ale frontului și de punctele strategice
vizate în război. Cu toate acestea, în ziua
de Paște a anului 1944, locuitorii satului
au trecut printr-o spaimă cumplită.
După „Învierea însângerată”,
în timpul celui de al doilea raid aerian,
bombardierele americane au trecut
peste sat, urmărite de avioanele
de vânătoare germane, care
încercau cu disperare să le
doboare înainte de a ajunge
la fabrica de armament de la
Câmpulung Muscel.
În dimineața aceea caldă,
de primăvară, soarele mângâia
blând pământul înverzit. M-a
trezit glasul cunoscut al mamei:
„La masă!” Am sărit din pat în
papucii de casă, mi-am pus peste
cămașa de noapte halatul nou, de molton și am ieșit
afară. Fratele meu, obișnuit să meargă la școală, se
sculase înaintea mea. Mă aștepta cu un prosop pe umăr
și cu o cană mare de sticlă, plină cu apă. La fundul
cănii strălucea o monedă de argint cu însemne regale.
Cunoșteam obiceiul: „- Cristos a înviat!” „- Adevărat
a înviat!” Am întins mâinile deasupra ligheanului de
pe prispă, așteptând să-mi toarne apă în pumni. Miam stropit fața, mi-am clătit gura și cu ochii închiși
am prins prosopul. „- Și săpunul?” Nu i-am răspuns.
Făcusem baie în ajun, săpunită bine de mama. În
timp ce îmi ștergeam fața, am păstrat puțin prosopul
în dreptul nărilor. Mirosea a vanilie, a cozonac, a
sărbătoare. În bucătărie ne aștepta mama lângă masa
veche, acoperită cu o față de masă nouă. În dreptul
taburetelor, lângă farfurioare de lut, abureau trei
căni de tablă cu lapte. În mijloc, pe o tavă metalică,
străluceau ouăle roșii, printre feliile de
pască și de cozonac. Din salariul ei
modest de învățătoare, mama a strâns
bani pentru masa tradițională și pentru
câte o hăinuță nouă, necesară copiilor.
Fratelui meu, elev în clasa a III-a, i-a
cumpărat un bloc de desen și o cutie de
acuarele, iar pentru amândoi, ghetuțe la fel.
Micul dejun s-a consumat într-o
tăcere apăsătoare. Tata lipsea, era
undeva departe, pe frontul de
Răsărit.
Mama ne-a îndemnat să
ciocnim noi mai întâi, apoi,
cu capătul neciobit al ouălor
noastre, am ciocnit fiecare cu
ea, pe rând. „- Cristos a înviat!”
„- Adevărat a înviat!”
S-a auzit o chemare
scurtă și fratele meu a ieșit
repede afară. Stabilise cu un
coleg să caute împreună ramuri
de salcie pe malul pârâului din
spatele casei. Voia să-i arate
cum se face o trișcă, o mică jucărie de suflat, numită
pe la noi „fluierașul copiilor”. Am rămas în bucătărie
cu mama, să eliberăm masa care urma să devină birou
de lucru pentru desen sau pentru cioplitul în lemn. În
vacanță nu aveam teme de scris. Deodată am auzit un
huruit prelung de motoare și am ieșit speriate afară.
Cerul era împânzit de avioane angajate într-un infernal
atac aerian. Bombardierele americane înaintau lent,
apărate de avioane de luptă care se străduiau să
respingă încercările disperate ale nemților de a le
doborî înainte de a ajunge la țintă. Lupta se dădea
chiar deasupra satului amenințat de pericolul unor
explozii. Priveam îngrozită cerul. Micile avioane
de vânătoare germane îmi păreau un roi de insecte
sclipitoare care se roteau în picaj bâzâind nervos în
jurul marilor păsări ucigașe, cu ouă de foc.
Pentru că fratele meu era plecat prin tufișuri,
am alergat speriate să îl chemăm de la gardul dinspre
pârâu. L-am zărit urcând cu greu
malul înalt, cu privirea răvășită
de spaimă. Mama l-a ajutat să
sară gardul și prinzându-ne în
fugă de mână, ne-a tras sub un
nuc din livadă. Acolo ne-a strâns
lângă trupul ei cald și, făcându-și
cruce, ne-a șoptit: „Spuneți odată
cu mine: Tatăl nostru care ești
în ceruri…” În timpul rugăciunii
priveam… cerul. Atacul se deplasa
amenințător în direcția noastră.
Ultimul bombardier american
fusese incendiat și cobora
periculos, în diagonală, lăsând în
urmă un nor gros de fum. S-a auzit
un strigăt depărtat: „Ieși, taticooo!
să vezi ce lasă din coadăăă!”
Aproape de sol bombardierul s-a
redresat ca prin minune, a virat
spre marginea satului, zburând
aproape razant peste pomii din
livadă. S-a prăbușit pe un câmp
viran de lângă pădure. Explozia
a cutremurat pământul. Din
craterul imens ieșea un fum negru, acoperind cerul
ca o flamură îndoliată. Pe fundalul întunecat am zărit
ciucurii prelungi ai florilor de nuc. Tremurau printre
genele frunzelor ca niște lacrimi mari, gata să cadă.
Pericolul trecuse. Ne-am întors în ogradă cu
spaima în suflet. Ca să ne dezmeticim ne-am răcorit
fața cu apa rămasă de dimineață în găleata de pe
prispă. O liniște nefirească învăluia satul. Am intrat
în casă desculți. Simțeam sub tălpi atingerea moale a
preșului țesut din fâșii multicolore de zdrențe. Mama
ne-a scos din dulap hainele de sărbătoare și, în timp
ce ne îmbrăcam, a ridicat mâinile fluturând ghetuțele
noi: „Surprizăăă!”. Ne-a ajutat să ne încălțăm ca să
simtă cu mâinile, prin apăsare, dacă sunt pe măsura
picioarelor noastre. „Mergeți până la ușă ca să văd
cum călcați!” Erau bune.
Trecuse de amiază. Tanti Ileana, sora mai mare
a mamei, ne aștepta la masa de prânz. Locuia în
apropiere, pe aceeași uliță care ducea spre marginea
satului. Ieșind pe poartă, am zărit-o pe Nina,
mezina dintre cele trei surori învățătoare refugiate,
„domnișoara cu voce de aur”, zâna bună a copilăriei
mele. Se întorcea de la școală grăbită, cu noile vești.
Fusese chemată de director, printr-un premilitar, să
ducă împreună mâncare pentru prizonierii americani.
În timp ce urcam împreună drumul în pantă a început
să povestească fără oprire.
„Cei doi piloți au reușit să se salveze în ultimul
moment din bombardierul
în flăcări. Unul dintre ei a
rămas agățat într-un copac
înalt din pădure până au ajuns
premilitarii și câțiva săteni să
îi desprindă cu greu parașuta.
Dacă i-ați vedea…Sunt doi
bărbați tineri, înalți ca brazii.
Au fost arestați și duși în
cancelaria școlii, unde vor sta
peste noapte sub pază. Săracii!
Cine știe ce îi mai așteaptă?!”
Îi văzuse de aproape. Purtau
peste uniformele militare
salopete largi, cu buzunare
încăpătoare în care țineau
bunuri de strictă necesitate:
briceag, medicamente, săpun,
șervețele de hârtie, alimente
vidate, pliculețe cu prafuri
pentru supă, ceai sau limonadă,
biscuiți, ciocolată și chiar
whisky. După ce buzunarele
au fost golite pe masă în fața
prizonierilor, salopetele au
fost puse în același dulap cu parașutele zdrențuite.
Obosiți, aproape detașați de ceea ce îi înconjoară,
americanii au întrebat prin semne unde se pot spăla
și unde ar putea să doarmă. Directorul, implicat în
toată operațiunea premilitară, le adusese în cancelarie
o găleată cu apă de băut și două căni. Omenește
vorbind, era nevoie de mai mult. A rugat un gospodar
care locuia aproape de școală să ajute la amenajarea
unui pat provizoriu. Omul a adus de acasă o saltea
mare de paie, un pled gros de lână, două perne și două
pături cazone din magazia școlii, unde a mai găsit un
lighean și o cană mare de tablă.
Prizonierii au respins politicos bunătățile aduse
de Nina, cerând tot prin semne doar apă fiartă. Înainte
de a pleca, Nina a aranjat salteaua pentru dormit și,
zâmbind respectuos, a ieșit din cancelarie, condusă
de director până la poartă. Nu putea înțelege cum de
au refuzat mâncarea înainte s-o guste. „Tu ce zici?
Puteau crede că o să-i otrăvim?” Mama i-a răspuns ca
s-o liniștească: „Eu cred că au preferat să-și consume
rezervele. Poate n-aveau încredere în bucatele
noastre.”
La poartă ne așteptau cu nerăbdare Costică și
Adriana, verișorii noștri de vârstă apropiată.
La masă, după ce am ciocnit ouăle roșii, noi,
copiii, am gustat câte puțin din toate bunătățile și neam strecurat afară la joacă. Cele trei surori au rămas
să povestească pe îndelete momentele de groază prin
care trecuserăm cu toții.
La ideea fratelui meu, am alergat spre locul
unde a căzut avionul. Știam o cărare printre livezi,
care ducea până la marginea pădurii. Am văzut de
departe, în mijlocul câmpului pârjolit, o gaură imensă
cu zgură neagră ridicată pe margini. Când m-am
apropiat mi s-a părut că un duh rău, din adâncul
pământului și-a deschis larg gura știrbă, gata să ne
înghită. M-am oprit strigând scurt: „Stați! Eu mă tem,
să ne întoarcem!” Verișorii s-au apropiat în grabă și
m-au încadrat protector. Eram cea mai mică. Fratele
meu nu m-a auzit. L-am urmărit cum înconjura atent
groapa sinistră, împreună cu alți copii. Ajuns lângă
mine mi-a șoptit încruntat: „Vezi? Parcă-i poarta
deschisă a iadului…”
Ajunși acasă, fratele meu și-a scos în grabă
noile acuarele și, pe primele foi ale blocului de desen,
a trasat cu creionul câteva linii și semne. Ca să nu-l
deranjăm ne-am băut laptele în cealaltă cameră și neam culcat
mai devreme. Târziu, văzând pe sub ușă
lumină în bucătărie, mama s-a dus să stingă lampa.
Adormise cu capul pe masă.
Abia în ziua următoare, după plecarea piloților
americani, spre seară, am văzut pe masa din bucătărie
trei desene în acuarelă, lăsate la uscat. Fratele meu mi
le-a arătat cu mândrie: „Uite, aici este cerul văzut în
timpul atacului aerian – aici, bombardierul în flăcări
–, iar aici gaura neagră după prăbușirea avionului.
Ce mai vezi?” Pe fundalul roșiatic al gropii abia
distingeam câteva resturi metalice sub forma unor
coarne de drac, incerte. Am rămas impresionată de
priceperea cu care îmbina culorile și liniile pentru a
sugera acele imagini apocaliptice.
A doua zi, de dimineață, Nina ne-a adus vestea
că prizonierii vor fi duși pe jos, sub escortă, până
dincolo de podul șubred de la marginea satului, de
unde urma să fi preluați de o mașină militară. „A ieșit
tot satul să-i vadă. Veniți și voi!”
În timp ce ne îmbrăcam, Nina a luat din
bucătărie două ouă, două felii groase de cozonac, le-a
împachetat separat în hârtie pergament și le-a pus întrun șervet de in,
pe care l-a înnodat slab o singură dată.
I le-a arătat bucuroasă mamei, care i-a spus detașat:
„Bine…, dă-i-le tu dacă ai curajul!”
Pe ambele părți ale drumului, sătenii ieșiseră
ca la manifestație. Unele femei țineau în șorțurile
înflorate străchini cu ouă și cozonac, comentând cu
afecțiune soarta bieților aviatori veniți tocmai din
America . „Dumnezeu ne-a ajutat pe toți, putea fi o
mare nenorocire!”
Când prizonierii au ieșit pe poarta școlii,
s-a făcut liniște. Erau înalți, chipeși, impunători în
uniformele lor militare. Pășeau apăsat, în cadență, unul
în spatele celuilalt, încadrați de jandarmi înarmați.
Priveau înainte, detașat de mulțimea adunată să-i vadă.
Se știau prizonieri inamici. Pe măsură ce înaintau,
grupul de copii se mărea în urma lor. Mama l-a zărit
pe fratele meu și s-a dus spre el să-l recupereze. Am
rămas cu Nina la capătul șirului, aproape de pod. În
tot acest timp mă instruia cum l-aș putea convinge
pe unul dintre aviatori să primească pomana pascală.
Insistența ei mi se părea exagerată. „Se tem să nu-i
otrăvim. Tu ești copilă, de la tine o să primească.”
Când primul pilot a ajuns aproape de noi, i-am făcut
semn insistent cu mâna. Nu m-a văzut. Atunci Nina
m-a împins spre el, dar era prea târziu, trecuse. Nu
știu cum dar am căzut chiar la picioarele celuilalt care
venea din spate. S-a oprit surprins, era cât pe ce să mă
lovească. Încercam, rușinată, să mă ridic, sprijinindumă cu o mână de bombeul bocancului înalt, cu șireturi
și capse strălucitoare. S-a aplecat, m-a ridicat în brațe
și m-a așezat din zbor pe brațul lui stâng, zâmbind cu
blândețe. Încurajată, am desfăcut repede șervetul și,
arătându-i ce am în el, am rupt o bucățică de cozonac
și am dus-o la gură. „Uite, nu-i otrăvit, primește!”
Am înghițit firimitura cu fața spre el, amintindu-mi că
nu-mi putea înțelege cuvintele. A înțeles gestul. Mi-a
luat, cu atenție, din mâini șervetul buclucaș și l-a pus
într-un buzunar. M-a strâns la piept cu brațul stâng,
pe care mă ținea și, cu degetele lungi de la aceeași
mână, a scos din buzunarul de la piept o ciocolată.
Mi-a dăruit-o cu ochii în lacrimi. Erau mari, albaștri,
adânci, cum nu mai văzusem până atunci. I-am simțit
bătăile inimii, ca o chemare. Își amintea poate de
fetița lui, lăsată acasă, departe. Am privit de sus, peste
umărul lui, grupul copiilor în alaiul de pe mijlocul
drumului. Mi se părea că mă aflu în țara piticilor din
basm, ridicată pe palmele unui alt Guliver. Uriașul s-a
aplecat încet, m-a așezat lângă Nina și, mângâindumă pe creștet, m-a sărutat pe frunte a despărțire. Nu
știu cât a durat scurta noastră întrevedere și nici nu
știu ce s-a întâmplat în jurul nostru în acel moment
emoționant. L-am urmărit până ce a trecut podul.
De la acea întâmplare, în fiecare zi de Paște îmi
aduceam aminte de el. Nu știam dacă a reușit să ajungă
acasă, dacă mai trăiește. Până în anul 1995 când, după
cinzeci de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război
Mondial, într-o seară de mai, am trăit o emoționantă
surpriză. În acel an aniversar se transmitea la televizor
un interviu cu doi piloți americani, veterani de
război. Am prins, din întâmplare, doar ultima parte
a emisiunii, când moderatorul vorbea despre cel deal doilea raid
cu bombardiere americane asupra unor
puncte strategice germane de pe teritoriul țării noastre
(București, Ploiești, Câmpulung-Muscel) în care au
fost implicați în ziua de 16 aprilie 1944 și invitații
emisiunii. Mi-au atras atenția numele localităților și
data, așa că m-am apropiat de micul ecran. Am văzut
doi bătrâni distinși, îmbrăcați civil, care vorbeau pe
rând, întrerupându-se uneori cu emoție, despre un
episod dramatic din viața lor.
Ultimul intervievat a povestit cum bombardierul,
pilotat de el, a fost incendiat de un avion de vânătoare
german, undeva lângă Câmpulung-Muscel, deasupra
satului Văcaria. Vorbea cu capul plecat, citind cu
accent străin numele localităților dintr-un carnet.
Când a ridicat privirea spre cameră, în prim-plan, i-am
recunoscut ochii mari, albaștri, clipind în lacrimi.
Vorbea emoționat despre respectul și omenia cu care
au fost tratați în scurta lor detenție din România și
despre locuitorii din acel sat, Văcaria, ieșiți în straie
de sărbătoare pe marginea drumului doar ca să-i vadă.
Și-a amintit de fetița care i-a dăruit „”prăjituri” și
ouă roșii. Era el! Ce puteam face? Căutam în minte
o soluție pentru a-l putea întâlni. Era imposibil. A doua zi urma să decoleze spre casă, în zori – după
cum a spus, cu părere de rău, în finalul emisiunii.
:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
Această povestire, scrisă cu emoție peste ani,
urmează întocmai firul memoriei, fără alte adăugiri.
Am păstrat încărcătura detaliilor descriptive pentru a
ilustra cu exactitate un episod de neuitat din copilăria
mea, petrecut în timpul refugiului.
Maria Margareta LABIȘ
– Născută la 23.11.1938, în comuna Poiana Mărului
sat Mălini – judetul Baia regiunea Suceava
– Facultatea de Filologie – Universitatea București
– Este prof. p. gr. I, limba și literatura română –
vechime: 40 ani
– A desfășurat o susținută activitate culturală
– Cetățean de onoarea al județului Suceava,
desemnată din 69 propuneri după prima selecție au
rămas 38 după care au fost selectați 6
– Invitată să vorbească în foarte multe locuri din țară
– Colegiul Național „Emil Racoviță”
– Colegiul Național „Mihai Viteazul”
