PETRU CEL MARE – Reformator şi călău
Născut la 1946 11 Februarie în comuna Grojdibodu, judeţul Romanaţi. A urmat cursurile şcolii elementare de 7 ani din sat primele 5 clase şi ale şcolii elementare nr. 2 din Caracal 2 clase, cursurile centrului şcolar agricol Caracal, liceul teoretic„Elena Cuza” din Craiova, ACADEMIA „ŞTEFAN GHEORGHIU“ Bucureşti, Şcoala Centrală Sindicală, Universitatea Bucureşti, Facultatea de drept economic şi administrativ – Bucureşti, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de drept – ştiinţe juridice, Doctor în drept. A editat şi publicat ca autor unic şi în colaborare:
– 12 cărţi de poezie – autor unic;
– 2 cărţi de epigrame – autor unic;
– 2 cărţi de cugetări – autor unic;
– 4 cărţi (monografii) de literatură;
– 2 cărţi de umor epigrame şi informaţii;
– 19 cursuri universitare ca autor unic;
– 7 cursuri universitare în colaborare;
– 26 de cărţi de specialitate juridică în colectiv
de autori;
– 16 reviste de specialitate juridică în colectiv
de autori;
– 3 cărţi în curs de apariţie (literatură)
– 150 comunicări ştiinţifice la Simpozioane
naţionale şi internaţionale.
– În pregătire alte 13 cărţi.
„Acest ţar Petru, jumătate erou, jumătate tigru” sunt cuvinte de pătrunzătoare caracterizare ale lui Voltaire, pe care unii îl suspectează că a primit bani pentru a scrie elogios o istorie a epocii împăratului reformator al Rusiei. Petru cel Mare a desfăşurat în viaţa lui toate păcatele şi virtuţile Rusiei, evoluând cu o intensă şi nestăpânită sinceritate între sublim şi execrabil. Dac-am vrea să înregistrăm toate tendinţele sufletului rusesc de la începuturile istoriei şi până azi, dacă vrem să cunoaştem o viaţă reprezentativă pentru Rusia de totdeauna, dacă se poate concentra istoria unui întreg popor între limitele biografiei unui om n-ar fi nimic mai nimerit decât de a reface şi a-i reactualiza viaţa celui de-al treilea fiu al lui Alexis Mihailovici, viaţa acelui Petru născut în ziua de 9 iunie 1672 la Moscova şi mort la 8 ebruarie 1725 în Petersburg. Într-o viaţă cu puţin mai mult de-o jumătate de secol, acest om reuşeşte să dea conştiinţă de naţiune unui popor, să transforme un stat neînchegat într-o împărăţie puternică, să impună atenţiei mirate a străinătăţii o politică imperialistă, care ulterior sub o altă forma de mesianism deviat şi spurcat, denumit comunism, a neliniştit popoarele de pretutindeni. Pentru a înţelege un om şi un ţar, să ne apropiem de vorbele şi faptele lui, să ne afundăm în Istorie. Multe din directivele politicii ruseşti demai târziu derivă din gândul şi voinţa lui Petru cel Mare, după cum multe din rătăcirile de mai târziu şi chiar de azi se datoresc într-un anumit fel iniţiativelor acestui barbar reformator, tentat de civilizaţia apuseană. Atmosfera în care crescuse şi se formase Petru era aceea creată prin metodele de stăpânire ale lui Ivan cel Groaznic: brutalităţi, crime, tiranie, atmosferă grea de blestem în care cuvântul şi sfatul preotului îşi aveau rostul lor, îndemnând la ispaşă sau luminând frunţi ce se plecau cu frică şi evlavie în faţa ori înăuntrul bisericilor. Prin educaţia ce i s-a dat însă, de către străinii care mişunau în juru-i, i-a pătruns în suflet ispita formelor de viaţă occidentală. Genovezul François Lefort, viitor amiral şi general în serviciul Rusiei, l-a iniţiat pe micul împărat în tainele milităriei. Astfel din tinereţe Petru a fost câştigat de valorile civilizaţiei, punându-şi în gând să domesticească hoardele barbare în mijlocul cărora se născuse. Lefort, dascăl integru şi conştient de misiunea ce i se încredinţase, denunţa lipsurile Rusiei, vorbind deschis şi fără teamă despre toate cusururile, păcatele pe care le constata. La 1682 Petru e ales împărat de către boeri, aceştia nădăjduind să stăpânească de capul lor în umbra unui copil de 10 ani. Conspiraţiile şi asasinatele se ţineau însă lanţ pe acea vreme. Jocul de-a puterea între diferitele forţe existente în acel moment se solda deseori cu crime, cu măceluri. În revolta streliţilor care aşează pe acelaşi tron şi pe ceilalţi doi copii ai lui Alexis Mihailovici – Ivan şi Sofia, – Petru era pe punctul de a fi ucis. Această scenă l-a îngrozit într-atât pe micul împărat încât a suferit un violent atac de nervi şi crampe. Repercusiunile acestui atac asupra sănătăţii sale şi purtării sale de mai târziu au pus în dificultate pe mulţi dintre doctorii care l-au îngrijit. În loc să se înspăimânte de puterea şi despotismul streliţilor, Petru se îndârjeşte. Şi cu o sălbatică energie, cu o voinţă de fier încearcă să reacţioneze în faţa uneltirilor sorei sale Sofia, reuşind până la urmă s-o liniştească în închisoare.
cu atât mai mult aceea care se impune prin voinţa şi capriciul omului decât prin firea lucrurilor. Vă închipuiţi mai ales jertfele ce s-au produs într-o ţară în care se guverna prin crime, care nu erau nici măcar făcute pentru izbânda spiritului ca să aibe astfel o justificare. Pentru a-şi preface ţara şi reforma poporul, Petru cel Mare simţea nevoia să vadă cu ochii lui ceea ce văzuse numai prin cărţi sau din relatările străinilor, în majoritatea lor epave ale civilizaţiei occidentale eşuate în Rusia. În 1697 ţarul pleacă în străinătate întovărăşit de favoritul său Lefort şi de patruzeci de tineri aparţinând celor mai mari familii, pentru a-i avea drept garanţie a fidelităţii părinţilor lor în timpul absenţei sale. Vizitează pe rând Konigsbergul, Berlinul, Magdenburg, minunându-se de tot ceea ce vede ca un copil scos pentru prima oară la plimbare. Pretutindeni lumea se îngrămădea să-l vadă. Impresia pe care o lăsa ne este cunoscută dintr-o scrisoare pe care a trimis-o unei rude, sora electorului Prusiei. Este vorba de un banchet dat în onoarea lui Petru cel Mare: „Când i se vorbea, îl îndemna pe Monsieur Lefort să răspundă pentru el, căci el se ruşina uşor şi-şi ascundea faţa cu mâna – ich kann nicht sprechen, spunea el, – dar într-un sfârşit l-am domesticit şi ne-am aşezat la masă. Grimasele pe care le face şi despre care mi se vorbise, mi le închipuiam mai groaznice decât le-am găsit şi unele din ele nu sunt în puterea lui să le corijeze. Se vede de asemenea, că n-a avut profesor pentru a învăţa să mănânce curat, dar atitudinea lui respiră un aer natural şi fără constrângere, care mi-a plăcut”. Ţarul Petru este însă nestăpânit şi de-o violenţă adesea deplasată, având nervii zdruncinaţi încă din copilărie. Într-o seară, cum stătea la un pahar de vin cu electorul din Prusia şi în tovărăşia lui Lefort, unui paj i-a căzut din mâini vesela de argint. Petru, care băuse mult, a crezut că aude zăngănit de arme, trase spada şi voi să-l lovească pe Lefort, care cu sânge rece îi arătă de unde vine zgomotul. Petru se calmă, se scuză şi zise: „Vreau să reformez poporul meu şi nu ştiu să mă reformez pe mine”. Continuându-şi călătoria, Ţarul Rusiei ajunge în Olanda, unde în loc de a vizita Amsterdamul se opreşte la Saardam pentru a învăţa meseria de teslar. În haină de marinar, sub numele de Piter Mihailof, cu toporul în mână venea pe şantierul de construcţie în toate dimineţile să lucreze ca simplu muncitor. El locuia într-o casă care a luat numele de Vurstenburg – o simplă cabană şi astăzi existentă. Obişnuia să se scoale de cu noapte şi să meargă singur cu barca pe lângă coastă, conducând-o cu o îndemânare care-i statornicise faima printre marinari. A dus această viaţă timp de şase luni după care a plecat în Anglia. De aici ca şi din Olanda a angajat nenumăraţi lucrători, marinari şi ingineri pentru realizarea proiectului de canal între Don şi Volga, comunicaţie care trebuia să uşureze comerţul cu Persia şi între Marea Neagră şi cea Caspică. e spune că ideia de a organiza o marină i-a venit văzând o şalupă engleză într-un magazin. Cu ajutorul flotei ruseşti Petru reuşeşte să învingă pe tătari, pe turci, obţinând multe din victoriile sale. Astfel mai târziu, după victoria navală din Marea Baltică el va putea vorbi cu mândrie marinarilor, spunând: „Există unul singur dintre voi, camarazi de arme, care acum douăzeci de ani aţi fi visat să învingeţi duşmanii noştri dinspre Baltică, cu aceste vase construite de mâinile noastre, sau numai de a transporta locuinţele noastre pe aceste tărâmuri a ăror posesiune o datorăm caznei şi eforturilor noastre? Cine s-ar fi gândit atunci să vadă asemenea soldaţi şi marinari învingători ieşiţi din sânge rusesc? Şi acest oraş locuit de Ruşi pe lângă numeroşi străini, meşteşugari, negustori, savanţi veniţi să trăiască printre noi?” Vizitându-l pe regele George al Angliei, Petru cel Mare i-a spus toată bucuria ce o are de a vedea şi admira flota engleză şi fiind întrebat cum a găsit hotelul marinarilor invalizi, el răspunde: „Atât de bine încât aş fi sfătuit Majestatea Voastră să locuiască acolo şi să lase pe mateloţi în palatul său”. Se ştie că Palatul St. James nu e atât de frumos ca spitalul din Greenwich. urtarea, vorbele, intenţiile acestui împărat, barbar în multe privinţe, uimeau Europa pe care o colinda ca să-i deprindă secretul ştiinţei şi civilizaţiei. Bucuros de a vedea şi a asimila cât mai mult, Ţarul mai vizitează Dresda, Viena şi înainte de a intra în Italia află de o revoltă a streliţilor incitaţi e sora sa ambiţioasă pe care în zadar o ferecase în închisoare. Furios la culme, el se întoarce în ţară să pedepsească pe răzvrătiţi. Pedeapsa nu putea fi decât moartea, căci cu toată şcoala de europeism barbarul au fusese de fel anihilat. Toţi bănuiţii şi chiar şi acei cu totul neimplicaţi în conspiraţie au fost condamnaţi la moarte. La execuţii asista şi ţarul, ba uneori făcea şi pe călăul ajutat de sfetnicii săi. Astfel favoritul său Plestceief ţinea capetele de păr iar Petru le reteza. Marele favorit al Ţarului, Mencikof arătându-se inabil, a fost pălmuit. Ca să scape odată de agitaţia şi uneltirile sorei sale, care profitând de absenţa lui voise să pună mâna pe putere, Petru a venit s-o ucidă. Cu greu a fost reţinut de rudele şi prietenii săi. Fiara se dezlănţuise în acest împărat care pretindea că-şi va civiliza poporul. Atotputernicul stăpân, al Rusiei nu regreta prea mult faptele sale, însă cum cineva îi spunea c-ar fi fost mai bine să întrebuinţeze oamenii în lucrări publice decât să-i ucidă, el răspunse: „Regret că nu mi s-a spus asta la vreme”. După ce s-a răzbunat în lege – legea fiind pofta lui, Petru cel Mare face tot felul de planuri de reformă, aplicându-le fără prea multe deliberări. Ceea ce l-a impresionat în primul rând în străinătate au fost lucrurile exterioare. De aceea hotărăşte ca militarii să poarte costume nemţeşti, sfetnicii lui care aveau barbă şi erau îmbrăcaţi în halaturi rebuiau să poarte haine europeneşti şi să-şi radă bărbile. Femeile erau liberate de toate acele convenţii occidentale ce le robeau. Calendarul rusesc era armonizat cu cel occidental. Reforma Rusiei se asemăna în multe privinţe cu reforma bonjuriştilor noştri şi a lui Kemal Ataturk.
Rezistenţa poporului la toate aceste înnoiri a luat însă uneori forme îngrijorătoare. Astfel după ce şi-au ras barba, favoriţii împăratului au decis ca toţi cei ce nu-şi rad barba să plătească un impozit de 100 ruble şi dacă nici nu plătesc, nici nu se rad, vor fi deportaţi în Siberia. O revoltă, cu greu reprimată, a izbucnit în Astrakan din cauză că voievodul scotea din rădăcini perii bărbii celor care nu voiau să se radă. Petru a fost însa Mare pentru că a încercat şi a reuşit să înfăptuiască reforme de structură, unele cu consecinţe nefaste după cum evenimentele istorice ulterioare ne dovedesc. În intenţiile lui, Petru a fost un naţionalist luminat. Adept al doctrinei mercantiliste, el lupta de fapt pentru izbânda naţionalismului economic. Ce altceva înseamnă efortul de a sustrage Rusia de sub dependenţa industriilor străine, creând o industrie naţională? Au fost aduşi din ţări străine specialişti metalurgişti pentru a exploata minele; s-au ridicat fabrici, uzine. Statul a încurajat dezvoltarea industrială prin comenzi şi privilegii. Petru construieşte drumuri, crează şcoli, fondează biblioteci, academii, deschide imprimerii. Se organizează şi se reorganizează peste tot şi până unde ochiul vigilent al împăratului poate pătrunde. Toată opera aceasta este considerată de mulţi ca o artificială încercare de europenizare a Rusiei moscovite şi asiatice. Slavofilii vor susţine că din cauza reformelor lui Petru, Rusia suferă o depravare a existenţei şi evoluţiei sale normale. Burghezia era de-a dreptul ostilă noilor moduri de exploatare economică. Ivan Posokov sfătuie ţarul să „umple toate găurile” prin care Rusia se află în relaţii cu Occidentul, suprimând chiar şi comunicaţiile poştale. Faţă de poziţia aceasta a unui naţionalism conservator şi retrograd, Petru vrea să pună – după cum am mai spus – un naţionalism luminat şi progresiv. Paralel cu această transformare de ordin economic şi cultural, Rusia se transformă din „ţsarţvo”, din simplu domeniu princiar, într-un adevărat imperiu. În locul vechilor miliţii feudale ale nobilimii s-a creat o armată permanentă care înseamnă pentru absolutismul ţarului un instrument puternic de dominaţie asupra poporului. Principiul absolutismului rusesc este astfel enunţat în statutele militare din 1716: „Majestatea Sa e suverană, autocrată. Ea nu trebuie să dea socoteală nimănui pe lume”. Având astfel toată puterea şi libertatea, plin de curaj, de îndrăzneală, Petru cel Mare nu s-a împiedecat de obstacolele ce-i răsăreau în cale. În 1692 cazacii ajung la hotarele Chinei, la 1696, Azovul e cucerit, la 1700 Rusia încheie alianţă cu Polonia şi Danemarca şi declară război lui Carol XII, regele Suediei. Faţă de acesta însă, ruşii pierd bătăliile una după alta. Petru nu capitulează iar celor care îl sfătuiesc să renunţe le spune:
„Suedezii ne vor mai bate, până vom învăţa să-i batem”. Şi într-adevăr, nu trece mult şi trupele ruseşti încep să câştige victorii peste victorii. La Errsterf, Petru cel Mare spune la un banchet: „Dumnezeu fie lăudat, iată-ne tari să luptăm contra Suedezilor doi contra unu. În câţiva ani îi vom bate în număr egal”. Conducătorul de oaste şi cuceritorul nu uită însă că e şi un constructor. În mijlocul mlaştinilor Nevei, el fundează capitala Sankt Petersburg, „o fereastră tăiată spre Europa Occidentală” cum va spune Puşkin. Luptele vor continua apoi, ruşii înaintând încetul cu încetul şi din ce în ce mai biruitori. Petru a răspuns unuia din prietenii care-l arăta pe regele Suediei imbatabil: „Fratele meu Carol crede că e un Alexandru, sper să-i dovedesc că nu sunt un Darius”. Şi iată într-adevăr că această dovadă o face. Ţarul biruitor devine chiar magnanim, cruţând viaţa prizonierilor şi benchetuind cu aceştia. Intrând în Narva, ruşii uitând interzicerea şi
sfaturile conducătorului lor, prădau tot. Ca să-şi astâmpere ostaşii Petru ucide cu propria-i sabie pe câţiva dintre ei şi apoi depunând sabia astfel însângerată pe masa primăriei zice: „Această sabie trebuie să vă fie o dovadă pentru faptul că-mi sunteţi tot atât de dragi ca şi supuşii mei”. În 1709 la Poultava, Petru cel Mare câştigă o bătălie definitivă punând pe fugă pe Carol XII care se refugiază rănit la turci. După ce înaintează apoi până la Riga, se întoarce glorios în patrie, intrând triumfal în Capitală. Ţarul Petru nu putea fi contrazis, nici măcar de propriul său fiu, fără a suferi consecinţele care depindeau de dispoziţia şi capriciul momentului. Omul acesta cu puteri nelimitate era foarte uşor iritabil. Să vedeţi. Şeful cazacilor, Mazeppa, ca aliat al lui Petru îi face o vizită acestuia la Moscova. Petru îi spune într-o discuţie la masă că trebuiesc organizate trupe regulate din cazaci. Hatmanul îi răspunde că el nu e „absolut” ca ţarul să poată face aceasta. Petru se înfurie tare şi-l zgâlţăie de barbă pe Mazeppa, care nu-l va ierta şi va încerca mai târziu să se răzbune. Avea mai ales obiceiul să pălmuiască lumea ori de câte ori cineva se făcea, vinovat cu ceva sau îşi închipuia numai că s-a făcut vinovat. Petru cel Mare nu putea suferi insectele. Un ofiţer, invitându-l la masă, în locuinţa sa unde se găseau câteva insecte neobservate într-un colţ ţarul îşi lovi amfitrionul. În timpul campaniilor, în momentele în care se odihnea – obişnuia să doarmă după masă – burta unui ofiţer îi servea drept pernă. Vai de cel ce-i întrerupea siesta! Petru cel Mare a fost totuşi un împărat brav, generos faţă de cei ce lucrau pentru binele ţării şi în spiritul lui. Familiar cu toţi, spontan, adesea violent, devenea uneori de-o ferocitate groaznică. Nu prea ştia să se poarte. Pe ambasadorii străini îi trata cu asprime. Unul din ei permiţându-şi să critice execuţiile şi brutalităţile, este obligat să înghită atâta vin încât l-a făcut să tacă. Se interesa totuşi foarte mult de ce se scria despre el în străinătate, spunând într-o zi că ştie prea bine pentru ce e criticat dar că poziţia pe care o are scuză severitatea sa. Avea două patimi care-l munceau îndeosebi: vinul şi femeia. În orgiile pe care le făcea a căpătat într-o bună zi o boală lumească şi furios la culme a
ordonat biciuirea doamnei Tchenicef pentru că îl îmbolnăvise. Golovin scrie despre Petru cel Mare: „Era o brută şi o bestie feroce ale cărui spasme nu se calmau decât la vederea unui sân frumos, a cărui furie nu dispărea decât dacă mărturiseai greşelile aşa cum şi le închipuia el că sunt şi dacă îi cerşeai iertare”. Ţarul acesta, cu o viaţă de legendă, a zăcut luni de zile bolnav. S-a îmbolnăvit însă de moarte salvând vieţile unor marinari intrând în apă până la centură pentru a-i scăpa. A murit din cauza unei cangrene care-i afectase o bună parte din trup. În ultimele zile a avut ca niciodată, conştiinţa puţinătăţii lui, mărturisind unuia din favoriţii săi: „Puteţi vedea prin mine ce creatură săracă e omul”
Notă: Am ţinut să exprim în câteva fraze personalitatea unui conducător de ţară, de imperiu care s-a impus lumii civilizate prin victorii militare şi prin reformarea statului său, stat ce l-a unificat din cele peste 85 de naţiuni care îl alcătuiesc şi din zecile de limbi ce se vorbesc în interiorul său. Am fost impresionat de oraşul – fostă capitală – Sankt Petersburg,oraş fondat de Petru cel Mare pe o mlaştină insalubră ce are acum peste 22 de râuri interioare, peste 200 de canale artificiale şi peste 600 de poduri, dacă le adunăm aici şi pe cele din suburbii. Frumuseţea acestui mare oraş, considerat pe bună dreptate o „Veneţie a Nordului” o asigură marile palate şi biserici, toate construite pe vremea ţarilor, de aceştia şi de marii şi bogaţii nobili ruşi. Din păcate, epoca comunistă nu a contribuit cu nimic la frumuseţea acestui oraş, singurul merit este acela că a întreţinut aceste grandioase edificii.
Dr. Nicu VINTILĂ