PAVEL, COPIL FĂRĂ ÎNGER

Îmi revine adesea în minte şi revăd mereu chipul
unuia din tovarăşii mei de copilărie. Eram adesea
împreună sus pe munte la păscutul vitelor sau al oilor,
că la noi în sat nu era ciurdă ca la câmpie, aici fiecare
gospodar avea pământul lui pentru fânaţ, pentru
păşune, pentru holdă sau ogor pentru cartofi, în afara
grădinii de lângă casă.
Pe vremea aceea îndată ce se termina şcoala copiii
erau trimişi de părinţi toată vara cu vitele la păscut.
Îmi aduc şi acum aminte cum mi se lipeau ochii de
somn dimineaţa, cum aş fi dorit să mai dorm doar
Gândul Anonimului nr.55-56 Anul XII /15 decembrie 2014
22
câteva clipe, dar soarele era necruţător şi de vreme ce
razele lui luminau vârfurile munţilor trebuia să ascult
glasul mamei, să las aşternutul cald, să mănânc în
grabă ceva şi, cu traista cu merinde în spate, să duc
vacile şi viţeii la păşune. Boii îi duceam mai rar la
păscut, cu ei pleca tata cu noaptea-n cap la mânat,
aducea minereu de aur cu carul de pe la diferite mine
la şteampuri, iar oile erau în turmă. Primăvara până la
Sângeorz, hotarul era liber, aşa că oile şi vitele erau
slobode pe câmp, puteau umbla să pască peste tot, dar
trebuiau totuşi păzite ca să nu se piardă, sau ca să nu
vină lupul la oi şi la miei.
Şi vara, la munte dimineţile sunt reci. Trebuie să
urce mult soarele pe bolta cerului pentru a mângâia cu
razele-i calde casele de jos din sat cu tot freamătul şi
agitaţia începutului unei noi zile de muncă. Pe la toate
casele cântă cocoşii, guiţă porcii după mâncare, se
deschid porţile şi pleacă vitele la păşune cu tălăngile
atârnate la gât. Se aud mugete de despărţire ale vacilor
de viţeii lor de lapte, neînţărcaţi, rămaşi acasă.
După ce mulge mama vaca, pe Steluţa, numai ea
era cu lapte, pornesc şi eu cu vitele la păscut. Aveam
în grijă două vaci, un viţel, Mişca, şi un junc, pe
Bodor. Una dintre vaci, Frăguţa, şi Bodor, juncul,
purtau câte un clopot că în mijlocul zilei, de groaza
muştelor, vitele se ascundeau în desişul pădurii încât
se pierdeau şi puteau să ajungă prin holde, să facă
stricăciuni şi să ai ceartă cu vecinii.
Cu o nuia de salcie în mâna îndemn văcuţele roşii,
sprintene, să grăbească pasul pe un drum lateral de car,
îngust şi pietros, deasupra căruia îşi întind fagii o
droaie de ramuri frunzoase. În deplină simetrie cu
acestea, cu crengile aeriene, pe pământul spălat de
ploi, jos din pietrişul drumului ies la iveală o groază de
rădăcini ramificate întocmai ca venele proeminente de
pe dosul unei mâini muncite, osoase, de bărbat. Peste
pârăul din stânga din loc în loc câte o gură de baie îşi
arăta întunericul ce vine din pântecele adânc al
muntelui aducând de acolo o răcoare umedă cu un
miros specific. Pe pietre ieşite din apă, câte o
codobatură fără astâmpăr îşi clatină coada şi face de
dimineaţă exerciţii vocale.
În ritmul clopotelor ne continuăm drumul ce urcă
tot mai pieptiş. Orizontul se lărgeşte şi apare soarele.
În înaltul cerului un singur nor rătăcit, alb şi pufos,
pluteşte deasupra Negrilesei, ca o căciulă uriaşă pusă
pe-o ureche. Pădurea răsună de glasul păsărilor
mărunte dar şi de trilurile clare, distincte, ale mierlei şi
sturzului ce îşi au cuibul ascuns între crengile dese de
brad. Trecuse primăvara şi cucul nu mai cânta, fiindcă
auzise ascuţit de coasă; aşa ştiam, că dacă aude coasa
nu mai cântă.
Vitele flămânde, ba ici, ba colo, smulg cu lăcomie
smocuri de iarbă de pe marginea drumului. Viţelul şi
juncul, mai vioi, sunt mult în faţă dar Frăguţa cu
pântecele umflat, că urmează să facă un viţel, merge
încet şi suflă greu.
Drum lung. Când ajung la păşunea din Conţu
aproape că se luase roua de pe iarbă iar razele soarelui
aduc o căldură plăcută.
„Ai sosit şi tu?”mă întreabă Pavel, un băiat ce-şi
păştea vitele pe un pământ alăturat. „Când a răsărit
soarele eu am fost aici. Vacile mele-s sătule” îmi mai
spune el.
Vacile lui erau sătule că el era slugă şi pe el îl
trimiteau cu vitele la păscut cu noaptea-n cap, când se
crăpa de ziuă.
Cunosc povestea vieţii sărmanului Pavel din
lungile zile de vară când stăteam ore în şir de poveşti
acolo sus pe munte de unde vedeam jos satul cu
casele înşirate pe lângă vale sub streaşina pădurii.
Era ceva mai mare decât mine, poate cu un an,
poate cu doi-trei dar rămăsese scund şi slăbuţ. Avea
obrajii pământii iar nasul pistruiat, ba şi umerii
obrajilor galbeni îi erau pistruiaţi dar pistruii de pe
nasul alb erau mai vizibili. Cuceritoare îi era privirea
cu nişte ochi verzi larg deschişi care te făceau să-l
crezi fiindcă întotdeauna te privea convingător în
adâncul ochilor. Pe fruntea înaltă pielea era albă,
fără pistrui iar partea de sus se ascundea sub un păr
galben mătăsos pieptănat cu cărare. Purta o pălăriuţă
neagră dată mult spre ceafă. Sub şnur pusese, ca şi
mine, trei pănuţe pestriţe de gaiţă, cu albastru, alb şi
negru.
Era slugă la un vecin al nostru, om gazdă cu multe
vite, cu şteampuri şi cu moară dar fără copii. Baciul
şi Biţa erau noii lui părinţi, aşa le spuneam noi
copiii, în semn de respect, celor vârstnici. Femeilor
bătrâne le ziceam bobă.
Prietenul acesta al meu, Pavel, nu avea tată, murise
în război undeva foarte departe în Rusia. „Dacă ar
trăi tata nu aş fi slugă” îmi amintea adesea.
Era de la Mogoş, din satul Mămăligani. De ce i se
spunea aşa acestui sat nu e greu de înţeles. Purta
acest nume de ocară, de dispreţ, simbol al sărăciei,
de când lumea, iar un sat vecin avea o altă denumire
asemănătoare, de lapte acru, Năcreleşti, tot cu
rezonanţă istorică şi socială.
Femei de la Mogoş încălţate cu opinci şi cu ciorapi
groşi din lână veneau în fiecare duminică la târgul
din Poieni cu câte un bulgăraş de unt învelit în
frunze late de paltin sau de varză, cu câteva ouă, cu
smântână, cu caş proaspăt sau cu brânză. Puţinele lor
produse se vindeau repede, cât ai bate din palme,
oferta de produse fiind întotdeauna mai mică decât
cererea. Străbăteau drum lung pe jos sau cu calul ca
să facă rost de câţiva lei din care să cumpere petrol
pentru lampă, sare sau chibrituri.
Tot aici, duminica dimineaţa în târgul de la Poieni
„se vindeau” şi copiii. Buciumanii, care aveau
nevoie de slugă, băiat sau fată, lăsau vorbă femeilor
Gândul Anonimului nr.55-56 Anul XII /15 decembrie 2014
23
de la Mogoş că au nevoie de un copil la oi sau la vite
spunându-le ce condiţii ar trebui să îndeplinească, îşi
lăsau numele şi adresa iar în câteva zile se trezeau că
le intră pe poartă o mamă cu un copil de mână…
Pavel era cel mai mare din cei patru fraţi, trei
băieţi şi o fată, rămaşi orfani încă din 1942. Fiind
mai mărişor, de acum putea să-şi câştige singur
mâncarea şi îmbrăcămintea, putea fi dat slugă la
Buciumani unde se mai găseau şi alţi copii de la
Mogoş. Simbria era mâncarea şi două rânduri de
îmbrăcăminte pe an, o pereche de opinci şi alta de
ghete, strictul necesar pentru a trăi. Ce viaţă duceau
aceşti copii nu e greu de imaginat, oricum erau
diferenţe mari de la o familie la alta dar era frecventă
zicala Mămăligă de pe drugă / dă-i la slugă să nu
fugă…
Pe prietenul meu tot îl frământa un gând; de ce l-a
dat mama de acasă, oare nu-i mai era drag? De ce l-a
minţit şi l-a păcălit când l-a adus aici? Fusese
cuminte, o asculta fără să iasă din vorba ei, făcea de
toate pe lângă casă. Chiar nu înţelege…
Era vară şi i-a spus că-l duce la târg să vadă
Abrudul. Pornesc pe jos, drum lung, iar el era
desculţ. Urcă drumul de piatră în serpentine până la
Negrileasa apoi de la Grâul Bun o iau în jos pe
scurtătură spre Valea Albă. Mersul peste câmpul cu
pajişte este mai plăcut, mai moale la talpă, dar nu
ţine mult, căci de la Piatra lui Căliman intră iar în
drumul ţării, pietros, chinuitor. Spre seară trag la o
casă unde să doarmă peste noapte, aşa credea copilul
după spusele mamei, fără să ştie că popasul lui în
această casă va pune capăt călătoriei şi că aici îl va
părăsi fiinţa cea mai dragă inimii lui.
Gazda s-a arătat foarte primitoare, le dă de cină pe
săturate, mămăligă cu lapte şi cu brânză, stau de
vorbă, iar pentru Pavel a pregătit o albie de lemn cu
apă călduţă ca să se spele pe picioarele pline de praf
şi, ce nu se aştepta, îi dă să încerce nişte opincuţe noi
de gumă şi ciorapi groşi împletiţi din lână aspră de
oaie ţurcană.
Cum se făcuse întuneric, cu un lămpaş au fost duşi
în şură şi s-au culcat îmbrăcaţi acoperindu-se cu fân
pe picioare. Istovit de oboseala drumului Pavel
adoarme fericit în îmbrăţişarea mamei. Îşi mai
aminteşte, doar ca o părere, că a doua zi foarte de
dimineaţă, fără să se poată trezi, fără să poată
învinge somnul, a simţit plecarea mamei, ştie sigur
că l-a sărutat pe obrazul pistruiat şi că l-au udat
câteva lacrimi pe care tot mama le-a şters cu dosul
degetelor. De câte ori îmi povestea, mereu îşi băga
vină că nu s-a trezit atunci şi, în naivitatea lui, credea
că acum nu ar fi slugă dacă nu se pierdea de mamă.
Treptat s-a convins că toată povestea cu târgul de
la Abrud nu a fost decât o amăgire ca să-l poată
porni de acasă că altfel dacă ar fi ştiut că-l dă la
străin nu ar fi plecat nici în ruptul capului. Din ce
trăiau ceilalţi copii de acasă putea să trăiască şi el,
doar nu-i mare lucru să mai pui un cartof şi o ceaşcă
de apă în oala de pe sobă, să mai faci o porţie de
zeamă.
La început Baciul Simion şi Biţa Evuţă s-au purtat
frumos cu el, că tocmai le fugise vechea slugă, l-au
luat cu buna, i-au spus că ciorapii de lână şi opincile
cele noi de gumă sunt ale lui şi că de acum nu-şi mai
sparge tălpile desculţe prin pietre şi spini.
Copilul mereu întreba „unde-i mama, când vine
mama?” până când i s-a spus verde-n faţă că mamă-
sa l-a lăsat slugă, că de acum poate şi trebuie să-şi
câştige singur mâncarea doar e băiat mărişor. Când
aude una ca asta îşi pune barba în piept, nu a mai
scoate un cuvânt, doar cu mâneca şi cu dosul palmei
tot îşi ştergea nasul şi ochii.
„Lasă plânsul, că nu pentru asta te-am tocmit şi-ţi
dăm de mâncare, poţi plânge cât vrei acolo sus la
Curmătură până paşti vacile, dar aici acasă să nu te
mai vedem că plângi că dacă nu, îţi dau câteva să ai
de ce să plângi” i se adresează apăsat şi răstit Baciu
Simion. A mai sughiţat Pavel de câteva ori prin curte
pe ascuns, că la stăpân se vede că n-ai voie să plângi,
apoi cu Baciul au plecat sus pe munte la colibă să
sloboadă vitele la păscut şi ca să-i arate ce are de
făcut. Pe drum nu prea au avut poveşti, răspundea
doar cu câte un „da” sau „nu” la întrebările omului
ce i-a devenit „tată”. „Bagă de seamă pe unde
mergem, ca să ştii veni singur deseară acasă, că n-am
vreme să vin după tine”.
Ajunşi la grajd i-a arătat unde e ascunsă cheia, au
slobozit vitele, i-a arătat unde să le adape, până unde
ţine pământul şi păşunea lor, i-a mai spus să aibă
grijă să nu intre vitele în iarba de coasă sau în
semănătura cu cartofi.
Rămas singur copilul priveşte în jur şi în depărtări.
Sub nişte nori grei recunoaşte Geamăna privită de
departe. Undeva la poala unuia dintre cele două
vârfuri de munte gemene, acoperite de pădure, era
satul Mămăligani dar casa lor era mult mai jos şi nu
se vedea.
Prima zi a trecut tare greu. Seara când să lege
vitele la iesle i-a fost frică să nu-l lovească cu
coarnele, erau înalte că greu ajungea să le treacă
lanţul pe după gât.
Cu paşi mărunţi, cu traista goală în spate şi cu un
bastonaş drept de alun porneşte spre casă.
Îndată după apusul soarelui pe bolta senină
străluceşte Steaua săracului. Întunericul vine cu
repezeală din toate părţile; culmile din depărtare îşi
pierd conturul iar pădurea e tot mai neagră. Pentru
Pavel copacii de pe marginea cărării au forme
ciudate, ba de lup ce stă la pândă, ba de strigoi. Prin
alburiul înstelat al cerului din înălţimi săgetează
umbra neagră a păsărilor de noapte. Din pădure se
aude foşnet de frunze uscate. Cuprins de înfiorare
Gândul Anonimului nr.55-56 Anul XII /15 decembrie 2014
24
copilul grăbeşte paşii. Întoarce capul când spre
dreapta, când spre pădurea din stânga, mai aruncă
câte o privire în urmă ca să nu-i sară ceva în spate.
Abia acum îşi dă seama că băţul din mână e mult
prea subţire pentru a se putea apăra de o primejdie.
Principalul duşman e lupul. Prin pădure ceva mişună
prin frunze, se aude chiar şi pocnet de crenguţe
rupte. Parcă ar fi paşi…Simte un fior pe spate ce
urcă până în creştet. Îşi aduce aminte că îi spusese
cândva tată-său, odată când era mic şi îl luase şi pe
el la pădure, că lupul se teme de om, că omul ar
putea să aibă puşcă, de aceea îi e frică de om, că
altfel…Mai ştia de acasă că lupul mâncă boi şi vaci,
nu mâncă copii săraci. Ca să alunge frica şi vietăţile
ce-l pândeau din toate părţile, fluieră de câteva ori pe
degete apoi cu glas cât se poate de tare începe să
cânte „Hei, hei, lupii mâncă boi şi vaci / Nu mâncă
copii săraci.” Glasul lui se aude până departe în
liniştea nopţii din pădure. Din coasta cealaltă de
peste pârâu ecoul îi trimite înapoi o parte din cântec
„ copii săraaaci.” Coboară grăbit şi continuă să
cânte, „Hei, hei, lupii mâncă boi şi vaci, / Nu mâncă
copii săraci”. Convins de acest adevăr şi însoţit de
propriu-i glas se simte puternic, prinde curaj.
Ajuns acasă îl aşteaptă aceeaşi mămăligă cu lapte
şi cu brânză, din prima seară de la sosire, iar Biţa
mai înţelegătoare îi spune să închidă mai devreme
vitele şi să vină pe ziuă acasă, înainte de a se lăsa
întunericul.
În scurtă vreme a învăţat tot ce avea de făcut.
După ce s-a ros păşunea la Curmătură s-a mutat
cu vitele la Conţu unde nu mai aveau grajd şi şură,
vitele dormeau acasă. Aici ne-am cunoscut şi din
prima zi am devenit prieteni. Pavel ştia să cânte din
frunză tot felul de cântece dar ce îmi plăcea şi mai
mult la el era că imita cântecul păsărilor, fără frunze,
numai cu limba, cu buzele şi cu dinţii şi le imita atât
de bine că uneori veneau mierla sau sturzul până
aproape de noi şi intrau în conversaţie. Cântau
alternativ. Când avea chef aducea păsările pădurii
lângă noi să ne cânte.
Mai spre toamnă pe când să se coacă ovăsul dintro tulpină groasă, dintr-un pai, îşi face un fluier. La
capătul cu nod, cu briceagul bine ascuţit, desprinde o
aşchiuţă dar numai într-o parte aşa încât suflând, ea
să poată vibra întocmai ca o lamă de muzicuţă. Mai
face apoi pe lungimea paiului câteva găurele şi
fluieraşul este gata, în stare să cânte orice melodie.
Ne plăcea să cioplim. Uneori ne luam la întrecere
în cioplitul cu briceagul pe beţe drepte de alun a
unor figuri geometrice sau modele, cum le ziceam
noi. Scoarţa de alun se desprindea cu uşurinţă pe
urma tăieturii de brişcuţă scoţând la iveală cerculeţe,
spirale, pătrăţele, liniuţe verticale, toate separate prin
brâuri ce se repetau la aceeaşi distanţă. Alte jucării
nu aveam, ori poate ştiuleţii, conurile de brad, pe
care ni-i închipuiam boi sau vaci iar din muşchiul
moale şi gros de la umbra pădurii clădeam, pe lângă
un băţ, mici căpiţe, ca să aibă ce mânca la iarnă boii
imaginari.
În miezul zilei de vară sărmanele vite de la munte
sunt chinuite de mulţimea muştelor şi a tăunilor ce le
sug sângele prin trompele lor subţiri dar lungi ce îşi
fac loc prin blăniţa roşie lipită de piele. Se apără
bietele dobitoace cu coada, mai dau cu capul dar
când nu mai pot răzbi, chiar flămânde, renunţă la
păşune şi o iau la streche, adică ridică coada şi
pornesc în goană spre umbra şi desişul pădurii. Uram
şi noi aceste mici vietăţi obraznice şi voiam să le
dăm o lecţie, să facem dreptate, să vadă dacă lor le
place să le muşte şi pe ele cineva. Prindeam de pe
gâtul blândelor vaci muşte şi tăuni, le rupeam câte o
aripă apoi le aruncam pe un muşuroi de furnici.
Acestea se repezeau asupra lor, urma o luptă inegală
cu un bâzâit disperat, furnici alarmate, câteva mici
rotocoale din zbaterea unei singure aripi. După ce
insecta răpusă se liniştea, furnicile o duceau în
interiorul muşuroiului, hrană pentru iarnă. Ne erau
dragi la amândoi furnicile, le urmăream cu mare
atenţie şi le ocroteam. Aveau cărări lungi prin pajişte
şi printre pietre pe unde îşi duceau cu trudă spre
căsuţa-muşuroi beţigaşe de iarbă, viermişori,
frunzuliţe uscate. Aşa cum sugeam o aromă dulce
din florile de salcâm, pe muşuroiul de furnici
puneam un fir lung de iarbă, îl agitam puţin, ca să fie
muşcat de cât mai multe furnici după care îl
scuturam de micile vietăţi apoi îl treceam prin gură
şi simţeam pe limbă un gust acrişor, oţetul de
furnică. Aceasta era lumea noastră acolo pe câmp în
lungile zile de vară. Mai ştiam unde cuibăresc
păsările, cum şi din ce îşi fac cuibul, culoarea ouălor,
urmăream cum le cresc puii. Pentru noi câmpul şi
pădurea cu toate plantele şi vieţuitoarele lor nu mai
aveau niciun secret.
Mare i-a fost bucuria lui Pavel când am dus în
straiţa cu mâncare o carte cu poezii de George
Coşbuc. El cunoştea literele dar citea greu de tot, pe
litere şi nu nimerea cuvântul, aşa că nu înţelegea ce
citea. Nu prea trecuse pe la şcoală şi tot îmi cerea
mie să mai citesc o poezie. Ne plăceau la amândoi
Trei, Doamne, şi toţi trei, O scrisoare de la
Muselim-Selo, El-Zorab, Mama şi multe altele. După
mai multe lecturi ştia pe de rost strofe întregi din
poezii şi dându-i cartea a învăţat să citească pe texte
cunoscute. Am adus şi alte cărţi, pentru el că eu le
citisem, dar îmi plăcea să le citesc şi a doua oară;
Basmele românilor, Of şi Ţepeluş, Poveşti de Ion
Creangă. În vara aceea Pavel s-a deprins cu cititul ba
mai mult, a început să scornească el însuşi tot felul
de basme unele chiar mai interesante decât cele citite
de noi din cărţi. Îi plăceau grozav poveştile comice,
păcălelile.
Gândul Anonimului nr.55-56 Anul XII /15 decembrie 2014
25
Toamna ne-am despărţit, eu am mers la şcoală iar
el a rămas la vite. În vara următoare păşunatul era de
cealaltă parte a satului, spre Detunata, că la munte
pământul fiind sărac se ara doar din doi în doi ani,
un an rămânea păşune pentru turmă şi se gunoia cu
staulul în care dormeau oile. Ne-am întâlnit şi aici.
Din vara aceea îmi aduc aminte că într-o duminică
fiind pe undeva aproape de Flocoasa – aşa i se
spunea uneia dintre Detunate, aceleia de la Poieni,
acoperită cu brazi – vedem de departe o femeie că
vine spre noi. „Asta-i Buna” îmi spune Pavel şi
porneşte la vale, în calea ei, mai să se prăpădească.
Se opresc, se îmbrăţişează, stau jos pe iarbă şi
povestesc. Stau mult şi eu îi tot priveam.
Într-un târziu au urcat amândoi până la mine. Neam aşezat pe iarbă lângă o grindă lungă şi groasă de
bazalt, ce s-o fi rostogolit cândva de pe Flocoasa, pe
care o foloseam drept masă când ne scoteam
merindea din trăistuţe.
Era bunica din partea tatălui, Buna Sava, cum îi
spunea Pavel. „Am venit la târg cu câte ceva, am
întrebat oamenii unde stă Evuţa. Am găsit-o uşor, ea
mi-o spus unde sunteţi şi iată-mă aici la voi” ne
explică bătrânica aceasta căruntă-căruntă, adusă aici
de dorul nepotului. Avea o înfăţişare senină iar ochii
ei, ca ai lui Pavel, verzi, mari şi strălucitori nu te
ocoleau, te priveau cu luare-aminte şi cu bunătate.
De sub năframa neagră înnodată sub bărbie ieşea în
faţă deasupra frunţii un păr bogat, alb, prins într-o
coadă ce trecea pe deasupra urechii. Doar culoarea
părului te făcea să crezi că e bătrână că altfel nu avea
cute nici pe frunte nici în dreptul ochilor, ba mai
mult, pielea ei albă era întinsă şi netedă, ca la
femeile tinere.
Din straiţa ce o purta pe braţ a scos o pungă din
hârtie de ziar plină cu cocoşi cumpăraţi din târg.
Floricelele de porumb, cum li se spune acum, mai
păstrau încă o parte din mirosul lor ispititor ce se
răspândeşte în preajmă prin prăjirea boabelor. Mi-a
întins şi mie punga, am luat câţiva cocoşi albi şi am
mulţumit. „Să creşti mare” a fost răspunsul ei.
Cât a stat bunica acolo cu noi, şi când am stat jos
pe iarbă şi când s-a ridicat să plece, tot l-a ţinut pe
Pavel de mână şi cu degetele îi mângâia dosul
palmei, iar el, în loc să se bucure, să râdă că i-a venit
bunica, era tot cu ochii în lacrimi. „Du-mă acasă,
Bună dragă, du-mă acasă, nu mă mai lăsa aici. Dacă
ai şti cât de rău mă bate Baciu şi cum strigă la
mine… Te rog frumos ia-mă de aici şi du-mă acasă.”
„La ce să te duc, dragul bunii, că numai Dumnezeu
ştie cum trăim şi noi… Poate că nici Viorel nu se
prăpădea dacă nu era aşa de slăbuţ, dacă am fi avut
mâncare mai bună.” Cuminte şi ascultător peste
măsură, nepotul înţelege situaţia şi nu mai stăruie în
dorinţa lui de a-l duce acasă. „Să-i spui la mama să
vină la mine să o văd, că eu în toată ziua mă gândesc
la ea şi seara când mă culc, până adorm, plâng de
dorul ei. Îmi făgăduieşti, Bună, îmi promiţi? Îi
spui?” „Îi spun, dar acum repede nu poate bate atâta
drum că nu de mult a născut şi are fătuţa la ţâţă, da’
vine ea mai încolo.” „Să aducă şi pe Mărioara, să o
văd şi eu.”
Pavel plânge cu suspine adânci, nestăpânite. „Să
ştii, Bună, – spune el plângând – că eu în toată seara
zic Îngerelul, aşa cum m-ai învăţat dumneata, şi sub
ţol mă rog pentru voi toţi de acasă…” După o tăcere
lungă, apăsătoare, fără să mai plângă: „Eu nu am
Îngerel, că uite unde am ajuns şi cum mă bate
Baciu… Nu mă bate prea des, dar strigă tare la mine,
mă scutură de umeri şi mi-i aşa de frică…Câteodată
fac pe mine de frică, tot mă ud,” zice el ruşinat.
Tăcem toţi trei… „Nici tata n-o avut Îngerel…”
Continuă cu glas rar: „Cât se ruga mama pentru el;
Adă-l, Doamne, înapoi acasă întreg şi sănătos…Şi
noi copiii ziceam seara Îngerelul şi Tatăl nostru şi
pentru tata… şi tot o murit…” După un suspin
adânc, cu un glas stins a deznădejde: „Oare eu de ce
n-am Îngerel? Nici Viorel… Mulţi oameni n-au
Îngerel…”
Înfricoşată de vorbele copilului, Buna îşi face de
trei ori semnul crucii. „Să nu mai spui niciodată
vorba asta.”
După o tăcere lungă, dureros de tristă, în timp ce
bunica tot îi mângâia părul galben: „Şi când zici că o
murit Viorel?” întrebă nepotul suspinând din adâncul
pieptului ca să-şi învingă plânsul. „În martie, era
încă zăpadă în ţintirim. L-am îngropat acolo unde am
făcut cruce pentru tată-to.”
Ştiam că Viorel era unul din fraţii lui Pavel, mereu
îmi spunea câte ceva despre el, dar eu abia acum
aflam că murise. Pavel ştia deja de când se
întâlniseră acolo mai jos, înainte de a urca la mine.
Ca să poată povesti în voie, am plecat să întorc
vitele care se depărtaseră mult de noi şi puteau să
intre în troaş la Jinaru.
Buna Sava a pornit încet spre Mămăligani, nu pe
unde venise ci pe un alt drum, mai scurt, peste câmp
drept spre Piatra lui Căliman. Pavel a însoţit-o până
în tăietura de pe Valea Albă de unde a cules în grabă
frăguţe coapte pe care le-a înşirat pe câte un păiuş,
ca şiragurile de mărgele şi a trimis câte un fir lung
pentru mama, pentru Nicu şi pentru Ileana. Aflase
acum că mai avea o soră, Mărioara, de o lună.
Mama lui Pavel nu era muiere stricată, după cum
s-a aflat de pe la oamenii din Mămăligani duminica
prin târg, dar femeia fiind văduvă, nu s-a putut apăra
de cânele de Amos, un vecin al lor care i-a spus că
nu-i mai aduce lemne cu boii dacă nu merge cu el în
şură. Sărmana femeie era mamă cu mulţi copii…
„Cum să te prindă iarna cu atâţia copii mici fără
lemne, fără foc în sobă” cugeta ea. „Sărăcia-i de
vină.…”
Gândul Anonimului nr.55-56 Anul XII /15 decembrie 2014
26
De trăia Pavel al ei, om harnic şi bun, altă viaţă ar
fi avut. Ani la rând a sperat aşa ca într-o minune că o
fi prizonier la ruşi şi că vine înapoi acasă. Aşa o
îndemna inima cu toate că primise înştiinţarea de la
primărie că „Medrea Pavel a murit eroic pe front,
pentru Rege şi Ţară”. Văzând că nu mai vine, i-a
ridicat o cruce de lemn în cimitir ca să aibă şi „omul
ei” o cruce şi loc unde să aprindă, după datină, câte o
lumânare.
Tânăra văduvă a rămas în continuare în bună
înţelegere în casa socrilor, în casa soacrei, că numai
ea trăia, şi niciodată nu i-a spus soacră ci Mamă.
Pentru Pavel erau primele veşti de acasă după mai
bine de un an de când venise aici slugă. Veştile
aduse de bunică nu erau bune. Murise Viorel, fratele
lui mai mic, la numai cinci ani. Alt frate, Nicu, avea
trei ani. Cu Viorel se juca de-a trânta anul trecut.
Acolo pe iarba dintre pruni Pavel se lăsa învins de
fratele lui care se urca peste el şi râzând în hohote
nu-l mai lăsa să se ridice. „Io-s mai tare, io-s mai
tare” spunea bucuros Viorel.
Toată vara a aşteptat Pavel să mai vină cineva de
acasă la el, dar n-a avut acest noroc.
În durerea lui, a dorului de mamă, se compara cu
alte vietăţi. Când duceam la păscut o vacă ce avea
viţel mic, neînţărcat, se întâmpla adesea ca în
mijlocul zilei vaca-mamă, mugind, să o ia la goană
spre casă. Când fugea la viţel era de neoprit. Dacă îi
stăteai în drum cu o bâtă groasă ori cu o joardă lungă
nu mai ştia de teamă sau de durere şi, cât era de
blândă, acum era în stare să te ia în coarne sau să te
calce în picioare, pentru a ajunge acasă la puiuţul ei.
„Oare mamele de ce nu fac aşa?” mă întreba Pavel.
Dar tot el se consola: „Şi căprioara îşi părăseşte
puiul. Aşa o fi rostul lumii…”
Spre toamnă, pe la sfârşitul lui august, când a
început secerişul holdelor ne-am mutat cu vitele la
păşune mai bună pe cealaltă parte a satului, iar la
Conţu. Aici izvoarele erau rare iar apă se găsea
departe, jos de tot în adâncimea pâraielor. Când ne
era sete sau trebuia să ducem apă secerătorilor
intram în câte o mină şi de acolo scoteam apă rece ca
gheaţa. În unele galerii apa se găsea destul de
departe de intrare aşa că te prindeau fiori de teamă
pe măsură ce te adânceai în întunericul minei.
Picăturile de apă ce se desprindeau de pe cerime, în
atâta linişte, răspândeau sunete pline de mister iar
vâlva băii ne urmărea din fiecare umbră. Peticul de
lumină de la gura minei devenea tot mai îndepărtat.
După ce ochii se obişnuiau cu întunericul, şi mai cu
pipăitul, găseam bălţile cu apă din care umpleam
doniţele uşoare din lemn de brad cu miros de răşină.
În aceste mici puţuri apa nu se tulbura niciodată
pentru că era doar stâncă şi apă. Ajunşi afară
simţeam iarăşi căldura şi lumina orbitoare a soarelui.
Cu greu am reuşit să-l conving pe Pavel să intre în
aceste băi părăsite, îi era frică, deşi era mai mare
decât mine. De multe ori îi aduceam eu apă în
colopul meu verde. Ca să vadă ce e prin adâncimile
muntelui şi că nu e nimic de care să-ţi fie teamă, din
răşină de molid ne-am făcut torţe şi numai aşa pe
lumină a îndrăznit să vină cu mine şi a rămas tare
mirat de ce a văzut acolo, de ramificaţia galeriilor de
sclipirile metalice ale cristalelor de pirită sau chiar a
firişoarelor de aur. Din loc în loc pe la îmbinările de
stâncă ţâşneau din crăpături cristale sticloase de
cuarţ transparent. Nu am întâlnit, spre mirarea lui
Pavel, nici strigoi, nici vâlve, nici draci cum se
vorbea că ar fi prin băile părăsite.
Când s-a sfârşit vacanţa eu am lăsat opincile şi
cioarecii în plata Domnului, am îmbrăcat iarăşi
hainele de şcoală, am scos chipiul din dulap şi cu o
căruţă, sus pe salteaua plină ca un sac cu paie de
ovăz, am pornit spre Abrud.
Pentru Pavel n-a început niciodată şcoala, el era
slugă în toate zilele anului, şi duminica şi la Crăciun
şi la Paşti. De când a plecat de acasă pe el nu-l mai
ducea nimeni la biserică. Poate că de aceea nu mai
avea nici Îngerel, care să-l ocrotească, să-l apere de
strigătele şi de bătăile lui Baciu, gândea el.
Cum era obiceiul locurilor, sătenii aveau grajduri
şi colibe sus pe munte pe la toate pământurile şi ca
să aibă aproape gunoiul vitelor pentru a face
pământul mai roditor, nu coborau fânul acasă ci
duceau acolo, pentru iernat, vitele şi oile. Şi aşa
prietenul meu Pavel urca şi cobora dimineaţa
muntele prin zăpada neîncepută, hrănea şi adăpa
vitele, mulgea vacile, venea acasă cu laptele, urca a
doua oară spre seară muntele, dădea iarăşi fân vitelor
şi oilor, le adăpa departe la pârâu, curăţa gunoiul,
mulgea din nou vacile şi apoi cobora cu vasele grele
pline cu lapte prin întunericul serii timpurii de iarnă.
În zilele ploioase de toamnă prin noroiul cărărilor
se vedeau cu uşurinţă urmele cu paşi mari ale lupilor
dar şi mai clar le era mersul iarna prin zăpadă.
Ciudat, le plăcea şi lor să meargă tocmai pe cărarea
bătătorită de Pavel. Uneori mai de aproape sau de
departe se auzeau urlând…Şi, ca să-i alunge, Pavel
le spunea iarăşi, cântând, ce poate că ei nu ştiau:
„Lupii mâncă boi şi vaci / Nu mâncă copii săraci.”
Cântecul acesta repetat seară de seară şi auzit de
săteni când de unii când de alţii a rămas de pomină
în satul meu.
În dimineţile geroase, îndată ce apare o rază de
soare, de pe crengile pline de promoroacă piţigoii
alarmaţi ţipă neîncetat: Opinci, opinci, opinci! semn
că se aşterne o iarnă grea şi guralivele vieţuitoare o
ţin tot aşa cu Opinci, opinci, opinci! până se moaie
frigul, până prin martie când îşi schimbă glasul în
Simţi, a vară! Simţi, a vară! Simţi, a vară! Prietenul
Gândul Anonimului nr.55-56 Anul XII /15 decembrie 2014
27
meu asculta toate păsările pădurii şi pe toate le
înţelegea.
Într-o luni, fiind zi de târg la Abrud, când a venit
mama la mine la şcoală, ştiind că suntem prieteni
buni, mi-a spus că Pavel a fugit acasă la Mămăligani
că l-a bătut rău de tot baciu-so Simion.
Primăvara, după ce a început să se ducă zăpada, ca
să cruţe fânul, Pavel, la porunca stăpânului, a scos
oile la păscut, mai găseau frunze aduse de vânt, iarbă
uscată, cetină de brad şi chiar muguri de lăstar.
Mieii, separaţi de oi, au rămas la căldură în ţarcul
din grajd.
Prin topirea zăpezii în pârâiaşul de sub brazi unde
se adăpau vitele, apa rupsese micul stăvilar de pietre
şi astfel s-a spart tăul. Pavel îl reface. Din apa rece
culege cu mâinile goale pietre mai mari şi mai mici
pe care le pune de-a curmezişul ca să oprească apa.
Reface balta dar întârzie mult pe aici. Piţigoii
vesteau venirea primăverii Simţi, a vară! Simţi, a
vară !
Pe câmp, în căutarea hranei o oaie intră adânc pe
sub ramurile pline de spini ale unui măcieş. Când să
iasă, nu mai poate şi cu cât se zbate mai tare,
crengile spinului se amestecă cu lâna ei bogată şi
acolo rămâne. Oile s-au depărtat. Pavel nu a băgat de
seamă ce s-a întâmplat dar spre seară vede o mulţime
de păsări de pradă şi aude ceartă şi croncănit de
corbi. Se duce să vadă ce e acolo. Vulturii şi corbii
aproape că nu voiau să renunţe la prada lor, se roteau
la mică înălţime pe deasupra micului om. Oiţa încă
vie cu burta în sus mai dădea din picioare dar avea o
buză ruptă de păsări din care curgea sânge iar din
pântece, cu ciocul tăios ca un briceag, răpitoarele
înaripate începuseră să-i scoată măruntaiele. Până să-
i desfacă crengile spinoase din lână, oaia s-a liniştit
de tot, a murit. Avea un mieluţ alb, oacheş, rămas
acum fără mamă, fără lapte.
A urmat o pedeapsă cruntă. L-a bătut cu biciul
acolo în grajd ca să nu i se audă pe afară strigătele de
durere. „Îţi scot ochii ca la oaia aia de care nu ai avut
grijă, derbedeule. Auzi, derbedeule, îţi rup şi ţie gura
ca la oaie. Mai bine te mâncau pe tine corbii, că nu
era nicio pagubă”. „Iartă-mă, baciule, n-am vrut să
se întâmple aşa, iartă-mă te rog frumos” îl implora
prin plâns şi prin sughiţuri Pavel.
În liniştea dimineţii următoare, Biţa Evuţă se
plângea peste gard vecinei Saveta: „Auzi tu dragă,
iar ne-o fugit sluga. Pe când să crească, să le tragi
mai bine folosul la munca câmpului ori la şteampuri
îţi fug. Ptui, – scuipă într-o parte – bată-l Dumnezo
să-l bată. Sărăntocul!” „Apoi, tu Evuţă, eu mă mir că
o stat şi până acuma, după cum v-aţi purtat cu el, cu
un copil orfan, fără tată… şi cu un glas tărăgănat îi
mai spune: Mămăligă de pe drugă / Dă-i la slugă să
nu fugă.” Evuţa intră în casă trântind uşa.
După aproape trei ani de muncă şi mai ales de
suferinţă Pavel a fugit acasă fără nici o simbrie,
poate că opincile din picioare le avea în plus, căci
venise desculţ.
Plecat înapoi la Mămăligani am rupt orice legătură
cu Pavel şi nu ne-am mai văzut.
După vreo doi ani, nu-mi venea să cred, îl
întâlnesc pe Pavel al meu într-o zi de târg, toamna,
prin Abrud îmbrăcat într-o salopetă nouă albastră iar
pe piept şi pe bonetă purta câte o insignă una de
Brigadier – Bumbeşti-Livezeni – iar alta de Fruntaş în
munca patriotică. Crescuse mult, era înalt şi frumos,
tot pistruiat. Mă privea şi acum, zâmbind, drept în
ochi. Cumpărăm amândoi un kilogram de struguri şi
ciugulind din boabele dulci stăm mult de vorbă.
Poveştile noastre curg aşa de firesc de parcă ieri
ne-am despărţit. Scoate din raniţă un pacheţel învelit
într-o hârtie albă şi-mi arată o primă roşie de mătase, o
panglică din acelea cum îşi puneau fetele în păr, în
prelungirea cozii, cumpărase puiul târgului pentru
Ileana, o fată din vecini, de acolo de la ei din sat. Îi era
gândul numai la ea. „Mă lasă să o sărut” îmi spune
aproape în şoaptă, ca un mare secret, simţindu-se chiar
vinovat, dar faţa îi strălucea de bucurie. „Ştii, să nu
crezi că mă laud, dar eu – îţi spun drept – n-am mai
văzut o fată aşa de frumoasă ca ea…Şi la mama i-i
dragă…Nu mai spun de Buna Sava.” Îl vedeam fericit,
iar eu eram tare bucuros de fericirea lui.
Mi-a mai povestit despre şantierul de muncă
patriotică de la calea ferată Bombeşti-Livezeni, unde
lucrase la un tunel. Locuiau în barăci mari de 30-40 de
paturi şi a cunoscut mulţi tineri din alte părţi iar un
maistru din Braşov, văzându-l harnic şi priceput la de
toate, l-a chemat să-l angajeze la o fabrica de tractoare.
Avea de gând să meargă, dar ceva mai încolo după ce
îşi mai cumpără nişte haine. Acum lucra cu ziua la
pădure.
Tot el mi-a spus că apăruse o lege prin care
persoanele ce prestaseră muncă de servitor puteau, prin
instanţa de judecată, să solicite o retribuţie retroactivă
corespunzătoare muncii depuse. De legea asta aflase
tot acolo pe şantier. Nu s-a lăsat şi a obţinut drepturi
băneşti de la fostul lui stăpân, de la Baciul Simion, în
valoare de o vacă cu viţel. Urma să primească banii.
Ceasul de pe biserica reformată din centrul
oraşului mă avertizează că trebuie să fiu la şcoală,
începeau orele de meditaţie iar pedagogul, om corect şi
exigent, nu admitea întârzieri. Pavel, după ce îşi
numără puţinii bani, mai cumpără un kilogram de
struguri ca să-i ducă acasă. „Mai vreau şi strugurele
acesta mare, pune-l, te rog, pe cântar” se adresează el
ţăranului pe a cărui căruţă era înscris cu negru pe o
tăbliţă albastră Bucerdea, nr. 8. Ciorchinele dulce,
galben şi mare, era cu destinaţie precisă. Pavel
zâmbind îmi trage cu ochiul. „Pentru Ileana…” Eram
sigur. În acea clipă mi-am adus aminte de bunătatea lui
Gândul Anonimului nr.55-56 Anul XII /15 decembrie 2014
28
atunci când a trimis prin Buna Sava, de sus de lângă
Flocoasa, pentru fiecare din cei de acasă câte un şirag
de frăguţe roşii de câmp înşirate pe un fir lung de
iarbă.
Ne-am strâns bărbăteşte mâinile a despărţire. „Şi
acum parcă mi-e frică să trec pe lângă casa lui Baciu
Simion din Buciumani, trec cu groază. Acuma cu
procesul e în stare să bage furca în mine. Şi la proces
în faţa judecătorilor mi-o zis sărăntoc.” „Mergi
liniştit”, îl asigur eu. „Nimeni nu-i mai stă slugă. De
când s-au închis minele îşi păzeşte singur vitele.
Doamne, cum le mai bate. Nu-i acasă, treci fără
teamă.”
Epilog
Anii au trecut iar drumurile noastre nu s-au mai
întâlnit.
Într-o vară, venind la casa părintească împreună
cu familia mea, duminica după ce ieşim de la biserică
fiind şi zi de târg, îmi atrage atenţia o femeie încălţată
cu opinci. Aşa ceva devenise o raritate. După port era
de la Mogoş. Într-un coş avea ouă de vânzare. Întoarce
privirea spre mine. Ne recunoaştem deodată: „Buna
Sava” zic eu. „Chiar aşa, io-s dară” îmi răspunde.
Păstra aceleaşi trăsături dar era ceva mai bătrână, puţin
ştirbă, iar pielea ei fragedă pe frunte şi în dreptul
ochilor făcuse câteva încreţituri. I-am cumpărat toate
ouăle, dar cu condiţia de a ni le aduce acasă, voiam să
o poftesc la masă şi altfel poate că nu ar fi venit.
În acea duminică de vară la masa întinsă în curte
sub umbra mărului am aflat de la Buna Sava că Pavel
al meu şi dragul ei nepot a plecat din această lume, că
e în ţintirimul din Mămăligani lângă fratele său Viorel.
Muncise cu ziua la pădure la Negrileasa, departe
de casă de unde venea doar sâmbăta. Tăiau pădurea şi
făceau buşteni groşi de brad. Dormeau într-o baracă
improvizată, neîncălzită. După o zi rece şi ploioasă de
toamnă, seara istovit de oboseală s-a culcat cu hainele
ude şi a făcut aprindere de plămâni. După trei zile l-au
dus acasă cu o căruţă, avea arşiţă mare şi delira. Mama
lui îngrozită a fugit la dispensarul din comună după
medic. „Să încercăm o minune, poate că scapă la spital
la Abrud,” spune doctorul fără nicio convingere.
Cu multă grabă, în căruţa unui vecin îi fac lui
Pavel un pat de fân, îl duc pe sus la căruţă, îl învelesc
cu un ţol gros şi pornesc spre spital. Căruţaşul mâna în
tropote calul în timp ce mama îi ţinea o batistă umedă
pe frunte iar cu cealaltă mână îi mângâia faţa şi vorbea
cu el. „Iartă-mă, Paveluţ dragă, că te-am dat slugă la
străin, la stăpân rău. Să nu mori, că şi aşa m-o pedepsit
destul Dumnezeu…”
Sătenii îngrijoraţi urmăresc cu privirea căruţa ce
urcă pe Dealul Mogoşului apoi dispare în ceaţa deasă
fără a se mai zări măcar vreo umbră, ca şi cum pe
acolo nu a fost nimic niciodată. Ajunşi la Buciumani
pe Valea Albă cu tot tropotul calului şi hurducăturile
căruţei, Pavel adoarme pentru totdeauna sub privirile
disperate ale mamei.
Întorşi acasă „cu mortul” băieţii şi fetele din sat,
după datina, i-au împodobit o mireasă dintr-un brad
înalt-înalt şi subţire cu multe panglici colorate.
Cu privirea în pământ, fără a ne mai vedea pe nici
unul din cei de la masă Buna Sava parcă vorbea pentru
sine: „Întreg satul o plâns la înmormântarea lui. Amar
mai plângea o fată, Ileana, ce se aveau bine laolaltă,
uda pământul, nu alta, de-atâta plâns… Sărmana…”
Toate astea s-au petrecut la numai două luni după
întâlnirea noastră de la Abrud.
Prin tot ce ne-a povestit, Buna Sava ne-a făcut să
simţim că acolo la noi în curte sub măr suntem la o
masă de parastas. Eram trişti cu toţii. Ne-a mai spus că
nu a primit nici un leu de la cânele de Simion pentru
trei ani de muncă. Dacă primea ceva bani, Pavel voia
să plece la Braşov la o fabrică de tractoare.
La întrebarea, mea am aflat că Ileana, cea care se
lăsase sărutată de Pavel după vreo doi ani s-a căsătorit
cu alt băiat, „om bun şi harnic, ţine la ea, nu o bate, dar
pe Pavel nu-l poate uita” îmi spune şi continuă tainic
cu voce şoptită: „La mai mult de un an după ce s-o
măritat vine într-o zi la noi, numai eu eram acasă, şi ne
aduce, împachetată frumos într-o batistă cusută cu
floricele albastre, ca ochii ei, o primă roşie de mătase,
o primise de la Pavel, puiul târgului adusă de la
Abrud. La soţu-meu nu-i place să o mai păstrez, ştie
că o am de la Pavel şi… nu vreau să se prăpădească.
Ţineţi-o la dumneavoastră zice ea. Batista am cusut-o
pentru el, dar n-am mai apucat să i-o dau… Mi-o
pune mie în mână, mă strânge în braţe, întoarce capul
şi iese plângând pe uşă…”
Toată viaţa l-am purtat cu mine, în gând şi în
inimă, pe acest copil fără înger… pe acest om fără
înger şi în amintirea lui am scris această poveste cu
totul şi cu totul adevărată.
Ioan Bembea
31 ian. 2013