

Învăţătorul Iosif Chişu, în ciuda modestiei sale, nu a fost un simplu anonim. El mărturiseşte, cu „mândrie sufletească”, că a fost unul dintre cei 1228 de delegaţi „oficiali” cu drept de vot la 1 Decembrie 1918 în Alba Iulia, care a votat Unirea pe veci a Transilvaniei cu vechea Românie.
Potrivit instrucţiunilor date de către Comitetul de conducere al Partidului Naţional Român din Transilvania, se fac alegeri pentru delegaţi; el este ales de poporul comunei Cerneteaz din judeţul Timiş. I s-a înmânat „credenţionalul” şi a votat cu entuziasm Unirea de la 1 Decembrie 1918, alături de ceilalţi delegaţi ai Banatului.
Din acele zile îşi aminteşte cum în preseara zilei de 1 Decembrie 1918, în localul în care se desfăşura „convenirea”, la o masă vecină se aflau prezenţi şi reprezentanţi ai Crişanei şi ai Maramureşului. Toţi împreună dezbăteau întrebarea pusă: „Cum să se facă Unirea? cu condiţiuni sau fără condiţiuni”.
Învăţătorul Iosif Chişu mărturiseşte că dintre toţi cei prezenţi a fost primul om care, ridicându-se de la masa bănăţenilor, a rostit scurt şi apăsat: „Unirea o facem fără condiţiuni!”
Propunerea lui, sau mai corect, răspunsul său la această chestiune a fost primit şi acceptat cu mare entuziasm de către toţi cei de faţă.
La fel a făcut, istoriseşte mai departe învăţătorul Iosif Chişu, şi a doua zi, la 1 Decembrie în „sala festivă a cetăţii”. Primul a strigat: „Vrem unire fără condiţiuni!” Şi aşa s-a strigat de către toţi cei de acolo.
Mărturiseşte cu mirare învăţătorul, că el nu putea înţelege nicicum „ca unirea politică a aceluiaşi pământ românesc să se facă cu condiţiuni”.
Iosif Chişu se întreba şi atunci, în 1943, când a scris scrisoarea, că oare „ce gând tainic a îndemnat pe liderii noştri români să ne pună o aşa întrebare?…” Şi tot el conchide – bănăţenii se pot făli că ei au cerut unirea fără condiţii.
Timpul – notează în continuare – s-a scurs „ca apa pe matca ei la vale…”, el s-a retras în lumea sa modestă de unde a venit. Dar sufletul său de bun român l-a îndemnat ca după drama dictatului de la Viena din toamna anului 1940 să scrie versuri, iar în 1943 să le adune şi să le publice într-un volum intitulat Versuri pentru tineret şi dăruindu-l bibliotecii Institutului de Istorie din Cluj, refugiat la Sibiu, comentează: „N-o fi în ele prea multă artă, dar totuşi sunt gânduri şi simţiri româneşti din zile grele de restrişte”. O astfel de zi a fost şi 1 Decembrie 1942 în Timişoara, unde învăţătorii au vrut să aniverseze 1 Decembrie 1918, dar din varii motive festivitatea nu a mai avut loc, aşa încât, mărturiseşte Iosif Chişu: „Toată lumea era năcăjită şi jignită în sentimente şi multora le curgeau lacrămi de durere…”
Atunci, ca ziua să nu treacă aşa ca „o zi de îngropare” le-a citit celor adunaţi poezia 1 Decembre, care (aşa cum a afirmat şi despre volumul său de versuri) nu că ar fi fost scrisă cu mare artă, dar exprima sentimente izvorâte din inimă:
1 Decembre
1 Decembre, prinţ din basme
Călare vii pe-al vremii cal,
Ca să ne chemi de sărbătoare
La Alba Iulia-n Ardeal.
Din patru zări pornesc românii,
Pe cai înaripaţi zoresc,
S-arate încă odată lumii,
C-acest pământ e românesc.
Că brazda lui cu bogăţia
De aur, fier, pomi şi copaci,
Drept zestre noi am moştenit-o
De la strămoşii noştri daci.
Aici s-a născut neamul nostru,
De mii de ani acest pământ
Ca mamă bună ne hrăneşte,
El ni-i şi leagăn şi mormânt.
Venit-au mulţi să ni-l răpească,
Dar ei ca fumul au pierit
Rămasa-m noi înfruntând veacuri
Ca şi un munte de granit.
L-am apărat noi cu viaţa,
Făcătu-i-am din piepturi scut;
Ne batem şi azi pentru dânsul
Cum şi părinţii s-au bătut.
Frumoasă zi de-ntâi Decembre,
Ce minunat ai strălucit,
Când sfintele noastre ţinuturi
Cu ţara mamă s-au unit.
…………………………………………
… Din ţarini ne curgea belşugul
Şi pomii ne erau rodiţi,
Cu podurile de rod pline,
Trăiam aşa de fericiţi…
Când într-o zi duşmană nouă,
Destinul crud şi inamic
Rănitu-ne-a inima ţării
Şi bate-n trupul ei un ic…*
Azi de durere geme neamul
Prin lunci, prin munţi şi prin păduri;
Nerăbdător aşteaptă ceasul,
Să pună mâna pe săcuri!…
1 Decembre, azi cu toţii
Jurăm, că nu ne vom lăsa,
Pân’ nu-i vom scoate din trup icul
Şi rana i s-o vindeca!…”
Aşa gândea şi scria la 1943 un participant la Adunarea plebiscitară de la Alba Iulia din 1918.
Generaţia Marii Uniri a fost, fără îndoială una de luptători iar acest simplu învăţător o ilustrează din plin cu gândurile şi sentimentele lui exprimate în modestele sale versuri de ocazie.
El este, după cum se vede, un spirit care a înflorit şi a rodit la Alba Iulia în 1918 şi a cărui vitalitate nu s-a stins nici la 1940 şi nici la 1943.
Aşa a fost şi a rămas până la capăt această minunată generaţie a Unirii, pătrunsă până în suflet de ora astrală a României.
Gelu NEAMŢU
Notă:
*) Documentul se află în arhiva personală a domnului prof. univ. dr. Mircea Vaida-Voevod, căruia îi mulţumim şi pe această cale pentru că ne-a permis a o folosi. Arhiva provine de la regretatul prof. univ. dr. Ioachim Crăciun.
**) Mi-am amintit de aceste versuri, altfel sugestive, acum când ziarele şi unele canale de televiziune, aproape zilnic, ne avertizează că forţele răului dezlănţuite după 1989 vor să ne bată-n inima ţării din nou un ic identic cu cel din 1940-1944.
Spălnăcan Gheorghe erou din Luna mort la Marasesti in 1917. Întors din America a trecut Carpaţii şi s-a înrolat voluntar în Armata româna în rândurile căreia a luptat şi a căzut la datorie la Mărăşeşti în vara anuluii 1917 alături de ceilaţi doi eroi luneni Odverean Petru şi Suciu Petru. Era căsătorit în Luna, unde se stabilise cu o fiică a lui Barta Ion.