Selectați pagina

O VOCE DIN POPOR

O VOCE DIN POPOR

Născut în municipiul Făgăraş la 24 Decembrie 1940 a urmat studiile  elementare şi liceale în oraşul Câmpia Turzii şi s-a format ca ofiţer la Şcolile Militare de Ofiţeri M.A.I. din Oradea şi M.Ap.N. ,,Nicolae Bălcescu” din Sibiu, unde a absolvit în 1961 ca ,,şef de promoţie”, fiind avansat la gradul de locotenent. A îndeplinit funcţii de comandă şi stat major în structurile Comandamentului Naţional al Grănicerilor la eşaloane operative, subunităţi şi unităţi, a fost şef de Stat major şi comandant de unitate, şef de birou şi de secţie pază şi operaţii, locţiitor al comandantului pentru pază, şef de stat major şi prim-locţiitor al comandantului Comandamentului Naţional al Grănicerilor României în perioada 1992-1999. A deţinut şi funcţia de şef al Grupului de Control al ministrului de interne. A funcţionat o perioadă ca şef al catedrei de specialitate în Centrul C.N.Gr. de perfecţionare a pregătirii cadrelor, cu sediul în municipiul Oradea. În perioada 1980-1985 a îndeplinit funcţia de ofiţer 1 în Direcţia Operaţii din Marele Stat Major al Armatei Române. Timp de 7 ani a fost numit de Guvernul României ca preşedinte al părţii române în Comisia Mixtă de Frontieră Româno-Jugoslavă. Este licenţiat în ştiinţe militare al Academiei de Înalte Studii Militare şi ofiţer licenţiat în specialităţi civile economice de planificare-organizare. A absolvit Colegiul Naţional Superior de Stat Major şi cursuri postuniversitare în specialităţile: management operaţional, psihologie-pedagogie cadre didactice, legislaţia regimului juridic al frontierei de stat. A fost avansat la gradul de general de brigadă cu o stea în 1994 şi după 6 ani la gradul de general-maior cu două stele, iar după încă 8 ani la gradul de generallocotenent cu trei stele, în rezervă. PReşedintele României i-a acordat în anul 2000 Ordinul Naţional ,,Pentru Merit” în grad de ,,Mare Ofiţer”. A elaborat şi publicat peste 120 de lucrări, studii, articole, comunicări ştiinţifice, instrucţiuni, manuale şi regulamente de specialitate. Este autorul a două volume de proză scurtă, ,,Jurnal de Frontieră” şi ,,Anotimpuri Răvăşite”, primul fiind premiat în 2006 la ,,Salonul de carte al Editurii M.I.R.A.”. A reprezentat România la o serie de conferinţe, sesiuni de comunicări ştiinţifice, schimburi de experienţă, vizite de documentare, şedinţe de cooperare-conlucrare.

O VOCE DIN POPOR

Trenul plecase din staţia Ploieşti Sud şi lua treptat viteză trecând pe lângă nesfârşite garnituri cu vagoane cisternă pentru petrol aflate pe liniile alăturate şi care îţi dădeau impresia că şi ele se deplasau în sens invers din ce în ce mai repede. Călătorii abia urcaţi în vagon îşi căutau încă locurile sau îşi aranjau bagajele se  pare întotdeauna mai numeroase şi voluminoase decât spaţiile rezervate. Vagonul era tip salon, constructorul a preferat în ofertă să crească numărul locurilor  pentru câştig, renunţând la compartimente în favoarea unui culoar pe mijloc strâmt şi incomod. Astfel, intimitatea compartimentului a dispărut, atmosfera  favorabilă comunicării şi apropierii dintre călătorii obligaţi multe ore să le petreacă împreună a fost înlocuită cu o stare de disconfort şi datorată privirilor venite din toate părţile şi mai ales a riscului ca tot ce spui sau doreşti să transmiţi cu voce tare celor apropiaţi să fie auzit şi probabil comentat la fel ca în tramvai. Oamenii se străduiesc în aceste condiţii să vorbească mai încet şi mai puţin şi chiar să reducă deplasările care vrând nevrând atrag atenţia şi devin o paradă a  modei. Cu toate acestea vagonul este zgomotos, obositor, îndeosebi la coborârea şi urcarea călătorilor în staţiile de pe parcurs după care se aşterne o relativă linişte în care imaginea oamenilor dormind chinuiţi este dezolantă. Dacă în „salon” sunt şi copii mici, neplăcerile sporesc considerabil. Probabil că aceste vagoane sunt folosite cu randament maxim în condiţii civilizate în ţările care îşi respectă călătorii deservindu-i cu ele numai pe distanţe scurte, ceea ce la noi nu este cazul. Ne aflăm la mijlocul lunii octombrie când cu fiecare an sporesc târgurile şi serbările de toamnă în care roadele grădinilor, produsele gospodăreşti tradiţionale, creaţiile populare meşteşugăreşti invadează pieţele oferind oamenilor legume, fructe şi mâncăruri de toate felurile,posibilităţi de aprovizionare şi o atmosferă generală de petrecere şi bucurie în anotimpul cel mai bogat al anului. În toate judeţele, administraţiile locale şi societăţile comerciale, producătorii agricoli se întrec în a relua tradiţiile zonale în pregătirea bucatelor specifice, a produselor meşteşugarilor în lemn, ceramică, textile, papură, piele şi blănuri, a bunătăţilor prezentate şi consumate în concurs de plăcinte, sarmale, mici, tocăniţe, fripturi, grătare la care nu lipsesc ţuica, pălinca, mustul şi vinul, spectacolele folclorice şi focurile de artificii. Suntem invitaţi prin toate mijloacele să participăm la „Zilele laşilor”, „Festivalul Castanelor”, „Sărbătoarea verzei şi cartofului”, „Zilele oierilor”, „Toamnă Bucovineană”, „Vinurile Dobrogei”, „Târgul Moţilor”, etc., etc. Amploarea şi diversitatea acţiunilor de toamnă, bogăţia şi frumuseţea produselor româneşti tradiţionale, din păcate insuficient promovate şi susţinute, cadrul general al acestor adevărate sărbători, depăşesc cu mult manifestările „Zilei Recoltei” de odinioară. Şi totuşi statisticile arată că România importă astăzi 80% din produsele agroalimentare de pe piaţă. Oare sărbătorile recoltei de toamnă să păstreze acelaşi caracter propagandistic din trecut? Cu siguranţă le domină acum scopul comercial şi periodic electoral. La capătul vagonului, un bătrânel uscăţiv, încă înalt dar adus puţin de spate se oprise aparent dezorientat privind în lungul culoarului şi din când în când la biletul de tren scos la calculator. Stătea acolo nehotărât şi stingher ţinându-şi pălăria într-o mână şi un fel de raniţă din pânză la picioare. Mi-a atras atenţia faptul că n-a întrebat pe nimeni nimic, privind liniştit foiala oamenilor şi ferindu-se cât putea din calea celor care trăgeau geamantane pe roţi. Întrucât în faţa mea era un loc liber nerevendicat de nimeni până atunci, i-am făcut semn cu mâna să se apropie. La început mi s-a părut că nu m-a observat, apoi printr-un gest a verificat dacă pe el l-am vizat. Odată clarificate lucrurile, s-a aşezat ţinând raniţa în braţe şi pălăria deasupra.

– Pune unchiule raniţa sus la bagaje că poate mergi mai departe, îi spun încercând să-l provoc la vorbă. L-am ajutat, după care s-a aşezat cuminte pe fotoliu scoţându-şi din buzunarul hainei o batistă mototolită.
– Mulţam!
– S-a şters pe frunte de năduşeala efortului şi poate a emoţiilor după care şi-a aţintit privirea pe geam. Mă pregăteam să-l întreb ceva, să-l invit la vorbă pe acest bătrânel cu siguranţă ardelean, ce mi se părea interesant şi original. În timp ce-l priveam discret, s-a întors brusc spre mine spunând:

– Mă cheamă Aron, în sat îmi zice şi „Coasă”. Mă duc la un nepot în Moldova, la Roman. Vin de la Iclod, judeţul Cluj şi n-am mai fost plecat aşa departe de acasă de vreo zece ani. Am fost mai aproape la Turda, cu personalul la o nepoată Doina, profesoară de sport, la care ţin foarte mult. Mi-am vizitat şi nişte neamuri în comuna Luna lângă Câmpia Turzii. Părinţii mei se trag de acolo de pe valea Arieşului. Mai am rude la Câmpia Turzii pe profesorii de la liceu, Bodea Aron şi Mera Eugen. Acum îs şi ei pensionari. A tăcut la fel de brusc cum a şi început. Am fost surprins de modul în care s-a prezentat singur vrând parcă să prevină o discuţie pe care nu o dorea. Şi totuşi m-am hotărât să insist:
– Bade Aroane şi eu am crescut în Ardeal, la Câmpia Turzii, nu departe de Cluj. Profesorii Bodea şi Mera mi-au fost colegi şi prieteni buni. Am copilărit împreună şi ne vedeam mereu cu ceilalţi colegi de liceu. Mergeam la Cluj şi Zalău cu maşina şi treceam prin comuna dumitale. Era bogată şi evidenţiată pe regiune pentru producţiile în agricultură, Citeam de Iclod în ziarul Făclia de la Cluj. Acum lucrurile cum mai merg? Pentru câteva clipe a întors privirea spre mine. Apoi a răspuns scurt.
– Mărg bine! Ca şi p-aci. Dumneata nu vezi că acum toamna când trăbă curăţat şi arat câmpul lucră un singur tractor, de parcă l-a uitat cineva acolo. Se uită pe geam încruntat şi într-adevăr undeva în depărtare se vedea un tractor stingher, pierdut în mijlocul terenurilor lăsate pârloagă, ori cu resturi vegetale. Ici colo turme mici de oi păzite de copilandri, căutau smocurile de iarbă uscate. Badea Aron nu-şi lua privirea de pe geamul prin care se vedeau din loc în loc oameni şi casele lor cu grădini, îngrijite şi cu nelipsita viţă de vie.
– Pe la Iclod, tot aşa rămâne pământ nelucrat, îndrăznesc să menţin interesul discuţiei. S-a lăsat puţin pe spate aşezându-se mai bine în fotoliu, după care m-a privit mai atent.

– Domnule dragă, dumneata eşti mai tânăr, eu am trecut o ţâră peste optzeci de ani. Ca acuma io n-am mai văzut la sat atâta tineret care să nu-i placă nici să lucre nici să înveţe. Iară noi bătrânii nici să vrem nu mai putem! La noi pământul îi mai puţin şi dacă nu-l lucrăm n-avem ce mânca. Numa că nu-s bani şi statul nu-i ajută pe ţărani. Oamenii ţân animale, aşa-i obiceiul dar nu mai au mâncare pentru ele.

– Şi totuşi foarte mulţi oameni tineri, bărbaţi şi femei se duc şi muncesc în Spania şi Italia iar acolo nu trag chiulul.

– Ai dreptate, da să duc ăia căsătoriţi, cu copii să strângă bani păntru casă, ăia ar fi muncit şi aici dacă aveau unde! Da, am auzit că şi pe la străini s-o cam strâcat treaba.

– Înseamnă că nu fug oamenii de muncă. In Spania cei mai mulţi lucrează în agricultură, se amestecă în vorbă un domn ce stătea alături de mine şi care până atunci răsfoise o revistă. De ce la noi rămâne pământul nelucrat? Badea Aron îşi întoarse privirea spre domnul cu revistă şi răspunse promt.
– Ca să lucri pământul la noi îţi trebă bani mulţi, ăia care-i primeşti de la stat şi pensia bătrânilor care au fost în C.A.P. nu ajung pentru arat, semănat şi îngrijit cultura. Tractoarele şi utilajele le au particularii care vor să câştige cât mai mult. Îs puţini şi pun preţuri scumpe. Acum la ţară mai îs pensiile de pe urma C.A.P.-urilor dar după ce ne ducem ăştia care am lucrat în „colectivă” spune-mi dumneata cine va mai primi bani de undeva? Şi ca să facă bani ţăranii ce vor
vinde la poartă şi cui? Încerc să mai calmez discuţia.
– Am auzit că poţi să dai pământul la asociaţie şi ai scăpat de bătaia de cap. Toamna îţi aduci acasă produsele sau banii ce ţi se cuvine
după pământ.
– S-o crezi dumneata! Zâmbeşte amar bătrânul. La asociaţie trebuie să dai bani mai ales dacă anul alălalt nu s-o făcut recoltă şi trebuie pornită alta. Nu-ţi mai spun că se fură peste tot. Lumea nu mai are frică de nimic, nici de Dumnezo. Oamenii care o vrut pământul înapoi, acum abia aşteaptă să-l vândă. Dacă unii n-o fac că-s bătrâni şi nu se îndură, o fac copii lor de la oraş. Până la urmă ţăranii tineri o să lucre la boieri! O doamnă care până atunci ascultase cuminte discuţia spuse cu jumătate de gură.
– În ziare se scrie că multe familii de la oras se întorc la ţară.
– Se întorc acei care n-or avut nici un rost. Vin înapoi şi îşi fac case din chirpici cerând ajutor social de la primărie. Sunt puţini ăia care vin cu bani! Doamnă eu am trăit vremuri sub tăte regimurile. Am apucat boierii şi satele fără electrică. Până la război în sat erau câteva familii mai înstărite, care îşi dădeau copiii la şcoli. Majoritatea păşteau vaca şi oile şi nu mereau la şcoală. Unii vorbesc din auzite că ce bine era mai demult. Io eram copil şi ştiu. Acum se trăieşte altfel după ce un timp după război s-o făcut câte ceva în sat pentru oameni. S-o tras curent, am avut dispensar, cămin cultural iar copiii mereau gratis la şcoli şi facultate.
– Vrei să zici că era mai bine pe vremea lui Ceauşescu, spuse domnul de lângă mine! Vene-aţi la oraş să cumpăraţi pâine. Pentru câteva clipe mi s-a părut că Aron
renunţă la discuţie şi că fusese luat la întrebări. Eu care mă simţeam vinovat că l-am provocat tulburându-i liniştea am încercat să schimb subiectul.
– Nea Aroane, ai fost şi pe front? Nu văd să porţi insigna de veteran de război.
– Am fost numa câteva luni în Cehoslovacia, în munţii Tatra, iarna. Nu port insigna că-i urâtă. Am decoraţii. Da, vreau să-i aduc aminte domnului că Nicolae Ceauşescu era copil de ţăran şi că n-o făcut avere. N-o vrut să ne lase să ne îmbogăţim nici noi. Îi era frică de bogaţi. După război, noi ţăranii săraci am trăit mai bine sub comunişti până când s-or strâcat lucrurile dar tot era mai bine ca acum. S-a oprit aşteptând probabil să i se reproşeze ceva. Apoi a continuat. La ţară la noi iară-i ca înainte de război. Nu mai avem dispensar şi cămin cultural unde-i discotecă şi bufet, nu mai vin în sat doctorii şi profesorii. S-au mutat boierii de la oraş care-şi fac vile lângă pădure la tău” ori la şosea. Îşi păzesc casele, pământurile şi pădurile cu soldaţi de ăia îmbrăcaţi în negru, fac vânători şi petreceri cu străinii. Unii „şăd” mai mult în străinătate. Pentru ăştia cu bani acum îi foarte bine! Zice domnu că noi ţăranii cumpărăm pâine de la oraş. Şi acum mai cumpărăm numa pâine turcească. Erau în sat peste 1000 de vite şi dacă o mai rămas o sută. Aveam şi moară şi presă de oloi. Şi ce să zicem că-i mai bine? La alegeri îi ca înainte. Vin tăt felul de mahări care împart mâncare, băutură şi bani, aduc cântăreţi, adună oameni la bufet ori la primărie şi promit câte în lună şi în stele. După aia pleacă şi sănătate, nu-i mai vede nimeni! Mai nou umblă cu ameninţări că ne fac şi ne dreg.
– Nea Aroane te-ai supărat prea tare. Lasă că toate se vor aranja cu timpul. Sunt comune cu oameni şi primari gospodari care au făcut multe lucruri pentru populaţie: drumuri, gaze, apă, şcoli şi grădiniţe, am văzut la televizor localităţi frumoase. În timp ce vorbeam, pe culoar şi-a făcut apariţia un cerşetor orb sau cel puţin aşa părea, însoţit de un copil. Acesta spunea o rugăciune cu voce tare oprindu-se în dreptul fiecărui rând de fotolii. O parte din călători s-au căutat prin buzunare şi genţi punând ceva bani în mâna copilului. Cei mai mulţi nu le-au acordat atenţie chiar dacă iau privit pentru o clipă, afişând o atitudine amestecată,
de milă dar şi dezaprobare. Am povestit că trenurile cu bilete scumpe sunt străbătute în toată ţara de cerşetori şi călugări care cer donaţii pentru mănăstiri. În Bucureşti, în tramvaie, autobuze şi troleibuze se urcă unii după alţii fel de fel de cerşetori. Se pare că cerşitul a devenit o afacere dirijată şi coordonată în zonele centrale şi punctele favorabile din preajma magazinelor, bisericilor, parcurilor, spitalelor, pieţelor, etc. Doamna de alături a fost de părere că oamenii amărâţi şi copii străzii trebuie ajutaţi că milionarii ar putea să construiască cămine şi să le asigure cazare şi masă îndeosebi iarna. Eram curios ce va spune şi badea Aron.
L-am întrebat:
– La ţară sunt cerşetori?
Nu mi-a răspuns imediat şi am crezut că s-a închis în gândurile lui. Apoi pe neaşteptate nea spus că mai demult în sat era ruşine să ceri de pomană şi că erau câţiva oameni mai slabi de cap ori tăntălăi un fel de proştii satului la care gospodarii le dădeau haine şi mâncare. Unii dintre ei erau folosiţi şi la diferite munci gospodăreşti după priceperea şi puterile lor. A văzut şi el la oraş cerşetori femei şi bărbaţi în toată puterea care se roagă să primească bani în loc să se ducă să muncească. La un moment dat bătrânul ardelean a desfăcut gura raniţei de unde a scos un pachet de hârtie şi o franzelă. O fată de la fereastră unde exista un fel de măsuţă şi care asculta probabil muzică la căştile din urechi, a observat mişcarea bătrânului şi a dat să se ridice pentru ai face loc la masă.

– Haideţi aici că puteţi mânca mai bine.
– Mulţam frumos, îi bine şi aci, iau aşa un „fluştiuc” că mie tătdeauna mi-o vint foamea când meream la târg cu căruţa. Îmbucam ceva aşa din mişcare şi beam un gât de apă. Totdeauna plecam de dimineaţa ş-apoi nu vă spun că de cu noapte pregăteam căruţa, o încărcam cu bucatele de vânzare, controlam hamurile, dădeam apă şi mâncare la cal şi puneam desaga cu mâncarea noastră pe o zi. Aveam treabă multă la drum şi plecam înainte de răsăritul soarelui. De când eram mic tata mă lua cu el şi zicea „Mă copile ţăranul fără muiere mai poate trăi dar fără cal şi căruţă îi vai de capul lui”. Îşi aruncă privirea şi spre vecini. D-apoi m-oţi
ierta dacă mânc numa o ţâră. I-am urat toţi poftă bună şi ne-am făcut că nu-l urmărim deşi fără să vrei te uiţi la un om care mănâncă. M-am ridicat şi eu şi dintr-o geantă aşezată la bagaje mi-am scos un sandvici pentru drum socotind că este mai bine dacă mănânc odată cu el. De fapt şi ceilalţi au început să ronţăie câte ceva. Badea Aron a scos din pachet un ştergar, o bucată de brânză telemea şi un salam tăiat felii iar din buzunar un briceag. A mai băgat mâna în raniţă de unde a luat un ardei gras, frumos. Le-a pus apoi pe toate pe genunchi, a rupt franzela în bucăţi şi jumătatea rămasă a aşezat-o lângă el după care tacticos a tăiat cu briceagul bucăţi din telemea şi a separat mai multe felii de salam. Aşa a început să mănânce încet, cu grijă să nu risipească fărămituri. Mă aşteptam să scoată slănina şi ceapa nelipsite din meniul tradiţional ardelenesc dar surprinzător badea Aron semăna la mâncare cu un orăşean.  Când l-am întrebat mai târziu după ce a terminat gustarea şi şi-a pus la loc în raniţă ce i-a rămas, de ce n-a mâncat ca ardelenii slănină, cârnaţi şi ceapă, a râs şi m-a asigurat că le avea în raniţă pentru nepot, copilul unei frate mort înprizonierat, nepot care s-a căsătorit cu o moldoveancă din Roman unde a rămas după armată. Cât despre ceapă ne-a spus că nu a vrut să supere domnii şi mai ales doamnele din tren. Aşa am ajuns să vorbim în tren şi de militărie. Despre război ne-a spus un singur lucru, că greul, suferinţa şi jertfa de sânge le-au suportat întotdeauna ţăranii şi învăţătorii, în general oamenii simpli, că ei şi-au dat viaţa pentru o ţară veşnică iar politicienii acasă au profitat şi s-au îmbogăţit.

– Astăzi armata nu mai este o corvoadă, încerc să-i explic bădiei, este formată din profesionişti, veniţi de bună voie în slujba ţării, meserie pentru care sunt plătiţi pe bază de contract, ca la fabrică. Acesta m-a privit pe sub sprâncene trăgând din când în când câte o duşcă din sticla cu apă minerală scoasă şi ea din raniţă. A aşteptat să termin ce aveam de spus, după care a început să vorbească domol.
– Dumneata zici că să duc de bună voie şi că nu-i sileşte ,,nime” să plece prin războiele altora. Îţi spun io că să duc păntru bani şi vorbesc de ţară aşa ca să arate bine la radio şi televizor. În ţara asta acum toate să fac păntru bani iar noi creştinii zâcem că banii îs ochiul dracului. Păntru bani şi pământ să ceartă şi omoară fraţii între ei, păntru bani unii îşi vând vederea şi sănătatea de le scot tăt felul de măruntaie şi ochi să le vândă ca să puie la alţi nenorociţi. Armata era bună păntru tineret. Să fi făcut şi numa două luni dară să ştie orice copil că-i dator lui tată-său şi lu bunicu-so să-şi apere ţara, să ştie că-i o rânduială pe care să o respecte, că aci în România sântem la noi acasă şi casa ta trăbă să o îngrijeşti că ţi-o dat-o Dumnezo să n-o părăseşti şi nici să n-o batjocoreşti. Din păcate acum aproape că nu mai avem armată. Nu vezi că nu mai are cine să lucre la năcazuri mari în ţară? Doamne fereşte de un cutremur mai mare, de inundaţii, zăpadă ori de incendii, de foamete şi boli peste tot că n-o să fie cine să salveze şi ajute oamenii!
– Ai dreptate bade Aroane, zic impresionat de credinţa ardeleanului, numa că vezi dumneata astăzi suntem internaţionali, suntem europeni, casa noastră îi acuma toată Europa iar copii noştri vor să se ducă unde-i mai bine şi nu poţi să-i ţii cu forţa.

– Înţeleg io ce spui că nu-s prost da s-o crezi dumneata că o să te sâmţeşti acasă peste tot. Omul îi învăţat cu ai lui, cu neamurile, cu locurile unde a văzut lumina, îi învăţat cu vorba şi obiceiurile. Şi din sat de la noi or plecat români în tătă lumea. Să-i vezi când vin înapoi cum în genunchi pupă pământul ăsta din care ne tragem. Şi românii cares născuţi pe afară când vin în locurile de unde ni se trage neamul, plâng de bucurie iar unii vor să moară tăt aci! Dumnezo o rânduit lumea pe neamuri, nu ne-o făcut pe tăţi la fel. Cine o vrut să distrugă neamurile şi or pornit războaiele de s-or dus de la un capăt al lumii la altul, de război or murit iar Dumnezo drăguţul io pedepsit mai devreme ori mai târziu. Dumneata eşti om cu carte şi cunoşti istoria aşa că ştii că io spun adevărul mai ales că războaiele acelea blestemate or trecut şi peste noi. Discuţia luase accente grave şi badea Aron poreclit în sat şi „coasă”, după cum el însuşi s-a prezentat rămăsese, cam încruntat, aşa că am adus vorba de altceva.
– Ne-ai spus că ţi se zice în sat şi „coasă”.
De unde îţi vine porecla asta?
Zâmbeşte de i se vede dantura frumoasă, îngrijită, probabil o proteză şi zice că în sat majoritatea au porecle şi nu se supără nimeni.

– Mie mi-or zis prima dată „coasă” după un concurs făcut în sat pe timpul C.A.P.-ului, la cosit fânul pe dealurile noastre unde am câştigat şi mi-o dat premiu o coasă şi trei sute de lei care erau banipe vremea aceea. Io am mai câştigat concursuri şi cu o vacă de lapte şi la Cântarea României cu fluierul făcut de mine.

– Se vede treaba că erai harnic şi iubit de oameni în sat, mai ales dacă mai doineai din fluier. Dar când lucrurile au fost rele la C.A.P. de nu primeaţi grâu şi porumb şi nici bani numa cât să nu muriţi de foame n-ai zis nimic?
– Ei, ce ştii dumneata, am fost şi cercetat de miliţie şi am avut proces, că la o şedinţă la C.A.P. unde or venit activişti de partid de la judeţ, m-am înfierbântat şi am ameninţat că dacă nu împart recolta pe dreptate şi o dau tătă la export luăm iar coasele ca la 1907. De atunci oamenii nu mi-au mai zis decât badea „Coasă”. – Şi ai scăpat la judecată?
– Am scăpat că mai mulţi oameni din sat sor dus la primul secretar de la judeţ iar într-un ziar s-o scris că io am spus că sunt urmaşul răsculaţilor de la 1907 şi că acuma noi suntem stăpâni şi vrem să trăim mai bine şi să muncim pentru socialism.

– Judecătorul te-a întrebat ceva?
– M-o întrebat dacă am ameninţat cu răscoală.
– Şi ai recunoscut?
– Nu.
– Înseamnă că dumneata nu te-ai supus regimului comunist, ai fost dizident. De ce nu te-ai băgat în politică să ajungi primar sau mai sus la judeţ?
– Io nu m-am opus, am cerut dreptate şi atunci şi cer şi acum ca noi ţăranii şi tăţi românii să trăim omeneşte din munca şi pământul nostru. Pentru politică îs prea bătrân iar acum douăzeci de ani după revoluţie n-am încăput de alţii. Mi-or propus dar nu mi-o trăbuit. În sat a fost înainte unu care făcea ţuică pe ascuns şi o vindea la oraş. Acum are restaurant şi îi viceprimar. Eram curios să aflu părerile lui badea „Coasă” şi despre alte lucruri mai ales că s-a dovedit un om sfătos şi cu mult bun simţ.
– Nea Aroane, ce crezi, la ţară, în comune şi la sate se va trăi mai bine în anii care vin? Oamenii ce zic? A stat puţin pe gânduri şi-a scos batista şi s-a şters pe faţă, lăsând-o apoi în mână şi oftând uşor.
– Io mai binele ăla nu-l mai apuc, mi-amtrăit traiul, mi-am mâncat mălaiul cum se spune. Ar trăbui să se strângă iară pământul la un loc ca să fie muncit cu maşinile. Ţăranii nu se îndură să-l vândă. Din alea câteva hectare trăiesc, cresc animale şi păsări pe lângă casă, să aibe ce mânca. D-apăi dacă vând pământul tineretul din sat ce o să facă? La oraş n-au unde să se ducă să lucre. S-o dus tineretul la oraş pe vremea comuniştilor căacolo găsau servici şi primeau casă. Acum trăbă să stea în sat. Când n-or mai găsi de lucru nici afară, în alte ţări, că am auzit la radio şi televizor că şi pe la alţii acum e mai rău, ce-or face, musai să lucre grădina. Domnule dragă lumea mere tăt mai rău şi doamne fereşte să fie iar război şi pe la noi cum a fost pe la alţii, că o fi prăpăd cu armele astea noi. Nu vedeţi cum s-o înrăit oamenii şi ăia tineri şi ăia bătrâni, să bat în sat, să omoară unii pe alţii, batjocoresc femeile şi copii, fură, distrug ce le iese în cale, trag cu pistoale şi dau foc. Io n-am crezut că la noi în sat o să fie iar copii şi tineri care să nu meargă la şcoală, să nu ştie să scrie şi să citească. Copii ăştia s-or învăţat numa cu dansu, muzica şi beutura. Aşteaptă să le cadă ceva din cer, ei să nu facă nimic. Nu-i mai adună nimeni de pe drumuri. Mai sunt şi copii buni şi harnici care or avut părinţi să-i crească. Numa că ăştia îs puţini. Duceţi-vă pe câmp să vedeţi câţi lucră?
– Bade Aroane, mă hotărăsc eu să-l întrerup că părea deja să obosească şi se supărase iar, să ştii că am fost şi eu prin marele comune şi am văzut că se fac multe lucruri bune, se repară drumurile, podurile, şcolile şi grădiniţele, copii sunt duşi la şcolile de departe cu maşina, în multe locuri s-o tras apă lunii oameni au făcut ferme cu animale şi zarzavaturi, se fac case frumoase. Şi la oraş s-au construit multe case şi apartamente noi. Mă asculta şi aproba din cap dar nu părea mulţumit. A vrut probabil să termine subiectul şi a spus:
– O fi cum spui şi dumneata. Vremea mea şi a celor ca mine s-o dus şi nu să mai întoarnă. Trăbă să vină alţii, nu ăştia de acuma şi să se apuce de treabă şi mai trăbă Dumnezo sfântu să-şi întoarcă faţa spre noi şi să ne ajute să scăpăm de ticăloşi şi să rânduiască iar ţara asta a românilor cu bogăţie şi cu bucurie pentru viaţa viitoare. La oraş am văzut case noi înghesuite una în alta de nu poţi deschide geamul. Mie nu-mi place acum la oraş. Tăte reclamele, numele magazinelor şi
afişelor sunt scrise pe alte limbi de gândeşti că eşti în altă ţară de nici nu ştii pe unde umbli şi nu găseşti ce cauţi. Dă din mână şi se ridică în picioare.
– Treaba lor, a celor care ne conduc, noi ne-am ales primarii. Cu ăştia ne trecem zilele. Ăia de la Bucureşti din parlament chiar de-i alegem noi când să duc acolo uită de popor că au alte treburi. S-a îndreptat de spate şi a ieşit pe culoar. A stat un timp şi s-a uitat cum se procedează să deschizi uşa automată a vagonului modern de la rapid. După ce s-a dumirit cum se procedează a plecat la toaletă. La înapoiere ne-a mai spus câte ceva despre familia lui, despre copii şi nepoţi, despre sănătate şi cum a fost când a stat în spital şi a trebuit să-şi aducă medicamente. Apoi s-a aşezat mai bine în fotoliu, i-am făcut loc să-şi întindă picioarele (dacă nu te înţelegi cu cel din faţa ta în vagonul salon nu-ţi încap picioarele să stai comod), şi-a sprijinit capul într-o mână şi în scurt timp a adormit. L-am ajuta să coboare la Roman deşi iniţial refuzase. A acceptat văzând că scara vagonului era foarte înaltă. Îmi devenise simpatic acest bătrânel din Ardeal, tocmai din Iclod care la optzeci de ani călătorea singur în Moldova la rude şi se încumetase la acest drum lung sperând tot timpul în ajutorul lui Dumnezeu, gata să înfrunte greutăţile aşa cum probabil a făcut-o toată viaţa. L-am privit tot drumul cu duioşie şi mi-am amintit de bunicii mei, unul ardelean, Ioan din Făgăraş şi unul moldovean, Dumitru din Hărpăşeşti-Iaşi, pentru că semănau foarte mult şi îmi era foarte dor de ei. Mi-am adus atunci aminte şi de mulţi alţii: Gheorghe, Vasile, Valere, Florian, Constantin, Nicolae, Petre, Vlad, Mihai, Ştefan etc., pe care i-am întâlnit şi cunoscut pe meleagurile ţării. Îmi amintesc mereu modul lor de gândire, înţelepciunea, felul în care îşi exprimau părerile, claritatea şi profunzimea judecăţilor, bunul simţ şi cumpătarea ce reprezentau atunci şi constituie şi acum pentru mine glasul pământului nostru, al românilor.

Grl. Lt. (r) Ioan BĂLĂEI


Arhivă