O NOUĂ CONFIGURAȚIE A UNUI IDEAL CARE NU EXISTĂ

Finalul mileniului doi și debutul
mileniului trei nu sunt doar o
trecere comună de la pasul
milenar doi la pasul milenar
trei. Și aceasta nu pentru că,
vreme de o mie de ani, s-a spus
și s-a tot spus că anul 2000
va fi catastrofic
și va marca sfârșitul lumii. Și nici pentru că
ar fi existat sau că ar fi putut exista semne,
contra-semne, para-semne sau certo-semne
că a trebuit sau că ar fi trebuit să se întâmple
ceva, că oamenii nu merită efectiv să continue
să trăiască pe o planetă căreia îi transformă
resursele în nimic, existența fizică într-o
infrastructură procesată contra-naturii, viața
în moarte și moartea aproape în orice. Nu, nu
pentru asta. Omul este o ființă gânditoare, o
ființă care trăiește, deopotrivă, în spațiul fizic și
în cel virtual, în sine și în afara sinelui, adică în
comunitate și în afara comunității, pe planetă și
în Univers, în concret și în abstract, în real și în
ideal și cam oriunde îl duc mintea, împrejurările,
interesul și creierul.
Uneori, această ființă inteligentă și
tenace se comportă ca și cum ar fi un produs
al Pământului care înnobilează pământul,
în sensul că omul sfințește locul, alteori ca o
O NOUĂ CONFIGURAȚIE
A UNUI IDEAL CARE NU EXISTĂ
bacterie, când bună când rea, sau ca un venetic
cosmic și extraterestru, venit cândva aici, cine
știe de unde, cum și din ce motiv, chitit să
consume cât mai repede resursele de apă, de
aer, de minerale și de care or mai fi, după care
să-și ia tălpășița spre o altă exoplanetă, precum
o fac pe pământ lăcustele. Putem să credem și
asta despre noi și despre strămoșii noștri, de
vreme ce naturii nu-i prea convine ce îi facem
noi, oamenii, și, atunci când nu întreținem ce
am făcut, mama natura, rapid (adică în câțiva
ani, în câteva zeci de ani, în câteva secole sau în
câteva milenii) rade tot ce am făcut noi și ei nu-i
este de niciun folos.
Totuși, omul reușește să suprapună, peste
natura Terrei, propria sa natură, să acoperă,
încet dar sigur, uscatul cu infrastructuri
convenabile lui și dezastruoase pentru
natura-mamă, sau de care o fi etc. Dacă se va
continua așa și nu va interveni o catastrofă
care să-i transforme pe oameni pur și simplu în
îngrășământ pentru scoarța Terrei, probabil că,
la finele mileniul trei, sau chiar mai devreme,
întreaga suprafață a planetei va fi acoperită cu
cuiburi de beton, fier și sticlă, de compozite și
ce va mai fi nevoie pentru pohta ce-o vor pohti
oamenii, cum ar spune un cronicar care n-a
uitat complet de înaintașii lui. Și nici de urmașii
urmașilor…
Oamenii s-au organizat în comunități,
iar comunitățile de azi, sau cel puțin cele
care au ajuns până azi s-au organizat în țări,
fiecare dintre aceste țări fiind, deopotrivă, un
rod al unor determinări obiective și subiective,
voluntare și involuntare, găsite, acceptate,
create sau impuse și un produs al unui modus
cognoscendi. Cert este că, la o analiză atentă,
se va constata că oamenii – acest potențial
intelectual inteligent nedegradabil – au
creat valori foarte importante pentru ei și
comunitățile lor, iar aceste valori s-au constituit
în sisteme de valori, sistemele în patrimonii,
patrimoniile în culturi, culturile în civilizații,
civilizațiile în temelii. Valorile, sistemele de
valori, patrimoniile, culturile, civilizațiile și
temeliile sunt suporturile sedentare ale naturii
umane, ale ființei umane, iar ființarea ființei
umane, atât în interioritatea ei infinită, cât
și în exterioritatea ei nesfârșită, își extrage
determinările și resursele din aceste temelii,
așa cum copacul își extrage seva din pământ,
și energia necesară suporturilor de creație, de
dezvoltare și de devenire din lumina cogniției,
din cea a Soarelui și din cea a Universului.
Interioritatea și exterioritatea ființării,
generarea informației, ca monadă a
construcției cognitive și plămădirea trebuinței
cognitive, ca trebuință intelectuală superioară,
necesară generării cogniției și, pe această bază,
a motivației acțiunii umane, sunt componente
ale unui modus vivendi al oamenilor pe planeta
Pământ și, prin urmare, ale formării și susținerii
interesului, ca motiv al acțiunii umane eficiente.
Și chiar dacă o astfel de procesualitate este
complexă, continuă și nelimitată, deci fără
embargo-uri și fără putința de a o opri vreodată,
ea are nevoie de neuroni și de sinapse, deci de
noduri de rețea și de rețele, de furci caudine și
de sancțiuni, atunci când o ia razna.
La ora actuală, țara este unitatea de bază
a civilizației hominienilor de pe Terra, așa cum,
spre exemplu, familia este identitatea din care
se generează ființa umană și omul pregătit să
trăiască în mediul natural și în cel al oamenilor,
batalionul este unitatea de bază a armatei,
întreprinderea (firma), unitatea de bază a
economiei, școala, unitatea de bază a educației
etc.
Cel puțin așa a fost până acum. Și se pare
că așa ar fi logic să fie și în continuare. Numai că,
între timp, au intervenit mutații care generează
noi presiuni și noi elemente de risc în arealul de
existență și de ființare al ființei umane.
Probabil că, la începutul începuturilor –
cel puțin pentru perioada din istoria planetei
pentru care s-au găsit dovezi arheologice –,

EDITORIAL

comunitățile umane s-au format în zone cât
de cât protejate, cu resurse vitale (apă, hrană,
mediu favorabil) și mijloace de securitate și
apărare împotriva pericolelor și amenințărilor
din acele vremuri.
Se pare că, încă de la început au existat
două tipuri de comunități ale oamenilor:
– cele care au avut norocul să se nască în
zone fertile, protejate de natură, cu adăposturi,
resurse de apă și de hrană abundente;
– cele care n-au avut acest noroc și au
apărut în zone geografice fără resurse suficiente
(sau au ajuns într-o astfel de situație, datorită,
spre exemplu, deșertificării unor ținuturi și
numeroaselor schimbări climatice și de natură
geofizică etc.) și care au fost nevoite să caute
zone mai prielnice fie pentru a se statornici
acolo, fie pentru a lua de acolo (a prădui)
mijloacele necesare și a se întoarce în locurile
natale.
Din prima categorie s-au generat
populațiile sedentare, caracterizate de filosofia
spațiului plin, a spațiului cu resurse și adăpost.
Din cea de a doua s-au generat populațiile
migratoare războinice, caracterizate de
filosofia spațiului gol, a spațiului fără resurse
și de trebuința de a căuta în altă parte resurse,
fie pentru a se stabili acolo și a deveni populații
sedentare, fie pentru a-i prădui pe sedentari,
în situația în care acele locuri erau ocupate de
aceștia.
Din populațiile sedentare autentice au
rămas, probabil, foarte puține comunități pe
planetă. Una dintre acestea este și poporul
român. Și chiar dacă, așa cum scrie Gérard
Chaliand în studiul introductiv la lucrarea,
de peste 1500 de pagini, Anthologie mondiale
de la stratégie, d’origines jusqu’au nucléaire,
„antagonismul fundamental al secolului al IVlea î.e.n., până în secolul al XIV-lea, la scara
continentului eurasiatic, este cel între nomazi
și sedentari” , iar confruntarea a fost câștigată
de sedentari, timpul și desfășurările de forțe,
mijloace și acțiuni au schimbat nu numai datele
problemei, ci au generat și efecte noi, unele
dintre ele foarte complexe. Se pare că, în acest
interval de timp, cele mai puternice țări din
Europa și chiar din lume – și ne referim îndeosebi
la cele care alcătuiesc osatura strategică a
lumii occidentale și, deci, fundamentele acestui
tip de civilizație, considerată cea mai avansată
din lume – o constituie populațiile migratoare
războinice din arealul eurasiatic, care au
acaparat teritoriile vestice ale platformei
euro-asiatice, fiind nevoite ca, pentru o lungă
perioadă de timp, să se oprească aici, din cauza
Oceanului. Dar, după distrugerea Imperiului
Roman și, ulterior, după descoperirea
mijloacelor necesare traversării oceanului,
aceste populații au continuat să caute resurse
în întreaga planetă, distrugând, practic,
civilizațiile existente acolo și acaparându-le
resursele.

Cu alte cuvinte, bătălia pentru resurse
a existat dintotdeauna și a fost continuată și
amplificată în fiecare epocă istorică, astfel
încât, Occidentul, folosind resursele întregii
planete, a prosperat, în timp ce restul lumii a
devenit, în mare măsură, servitorul acestui
Occident totdeauna inovator, acaparator de
creiere, nesătul și conflictual. De aici nu rezultă
că restul civilizațiilor ar fi fost ușă de biserică, ci
doar că bătălia pentru resurse a fost totdeauna
câștigată de occidentali. Și cam așa se întâmplă
și azi.

Cele două războaie mondiale, ale căror
cauze, scopuri și obiective nu sunt cunoscute
pe deplin nici acum, au arătat adevărata față a
acestei lumi dominată de civilizația occidentală.
Numeroși specialiști în analiza fenomenelor
care s-au produs în lume au remarcat că, de
fapt, aceste războaie – care n-au soluționat
nimic din uriașul arsenal al acestui tip de
conflictualitate, ci, dimpotrivă, au amplificat-o
și mai mult – au arătat, într-o cheie extrem de
dificil de descifrat, care este adevărata față a
acestui sens în care evoluează lumea. De unde și
o întrebare extrem de simplă și, în același timp,
extrem de grea: Care este esența acestei lumi?
Omul nu iubește animalele de pradă, dar el
este cel mai mare și mai sofisticat predător de pe
această planetă: El este cel care ucide fără milă
orice vietate care îi asigură proteinele necesare,
mai mult, îmblânzește și chiar creează vietăți
pentru a fi ucise și a-și asigura astfel hrana. Și tot
el distruge o parte din flora planetei, tot pentru

EDITORIAL

a-și asigura confortul culinar și sentimentul
puterii asupra lucrurilor. Și nimeni nu-l trage la
răspundere pentru asta. El nu dă socoteală nici
naturii, nici lui Dumnezeu pe care îl invocă în
tot ce face sau nu face, ci doar altui om care, pe
treapta ierarhică, îi este superior.
Omul a creat un sistem economic prin
care folosește la discreție resursele planetei,
desigur, în detrimentul planetei și al altui om,
un sistem financiar care îi asigură accesul la ce
dorește el, un sistem de sisteme, de procese și de
ce o mai fi, pe care-l folosește pentru a subjuga
și chiar pentru a distruge alt om, pentru a-i lua
resursele și a-l face slugă. Toate principiile pe
care le-au proclamat până acum cei care au
confiscat puterea n-au fost și nu sunt altceva
decât modalități care justifică inegalitatea,
inechitatea, dominanța, proclamând sus și
tare egalitatea, fraternitatea, libertatea,
democrația, drepturile omului și toate celelalte
sloganuri care împânzesc tot ce există. De fapt,
principiile, legile și normele slujesc doar pe cei
care le emană și asigură, celor care se consideră
a fi în drept să impună celorlalți un anumit
comportament, accesul la putere, influență,
resurse și confort.

Ei, bine, în această construcție paradoxală,
benefică pentru unii și distrugătoare pentru
alții, omul este obligat să-și accepte o soartă
hotărâtă de alt om, dar pusă pe seama lui
Dumnezeu.
În urma Primului Război Mondial, s-a
constituit Liga Națiunilor – pentru că, abia în
urma acestei conflagrații, unele dintre imperii au
dispărut, iar identitățile naționale, constituite
de-a lungul istoriei au devenit independente,
suverane și legitime –, care trebuia să asigure
egalitatea între națiuni, suveranitatea și
independența statelor, libertatea și dreptul la o
viață liniștită.
Dar, la umbra noilor reglementări și ale
noului modus vivendi, s-a pregătit următorul
război. Tot mondial. Există mii de opinii și
de analize pe tema cauzelor, condițiilor și
împrejurărilor în care s-a pregătit și izbucnit
acesta, dar finalul celui mai mare dezastru
al societății umane de pe planeta Pământ
(desigur, din perioada cunoscută) n-a rezolvat
6 Gândul Anonimului Nr. 67-68 * Anul XVI/Decembrie 2018
niciuna dintre marile probleme ale omenirii
și nici n-a făcut posibile crearea unor premise
pentru găsirea unor soluții care să scoată
lumea din propria-i conflictualitate. Pentru
că, o astfel de conflictualitate este favorabilă
creării și justificării politicilor și strategiilor
de dominanță politică, economică, socială și
strategică, iar puterea nu avea, nu are și nu va
avea niciodată vreun interes de schimbare a
acestei paradigme. Deși doctrina proclamă sus
și tare, prin toate mijloacele posibile, drepturile
omului, egalitatea de șanse, egalitatea în fața
legii și a lui Dumnezeu, realitatea emanată de
cei care au generat o astfel de doctrină este
cu totul alta. În numele dreptății, egalității,
libertății și democrației, al drepturilor omului, al
nediscriminării și egalității de șanse, mai puțin
de zece la sută din populația planetei deține cât
dețin ceilalți 90 la sută.

Bogăția și sărăcia nu se
află într-un echilibru, ci sunt polarizate.
Occidentul, prin mijloacele democrației și
drepturilor omului, își asigură, de un mileniu,
puterea, accesul la resursele planetei, finanțele
și mijloacele utile pentru a perpetua o astfel
de situație. Orice încercare de instaurare și
legitimare a egalității și echității umane a fost
mereu înăbușită, în numele acestor idealuri,
chiar de cei care le creează și le proclamă. Toate
teoriile care s-au aflat la baza unei societăți în
care oamenii să fie cu adevărat egali au fost
reformulate sau, în orice caz, aplicate după
bunul plac al celor puternici. În Grecia antică,
acolo unde a apărut asocierea cuvintelor demos
și kratos, erau egali între ei doar cetățenii,
adică negustorii, militarii și proprietarii de
pământuri. Sclavii și străinii, spre exemplu, nu
erau cetățeni, nu puteau fi egali cu cetățenii și,
deci, puterea poporului era, de fapt, puterea
aristocrației, a celor puternici. Aceștia nu
munceau fizic (munca fizică era rezervată
sclavilor și animalelor), ci doar filosofau, se
întâlneau în agore și făceau legi.
Nici prin alte părți nu a existat vreodată
vreo egalitate între oameni. E drept, un om
nu este identic cu celălalt. Fiecare om este, în
felul lui, unic și irepetabil pe planeta Pământ
și în Univers. Nici la indienii americani, nici la
incași, nici la azteci, nici la daci, nici la huni,

EDITORIAL

nici la popoarele turcice, nici la romani, nici
la mongolii lui Gingis Han, nici în triburile din
Amazonia, nici aiurea, nicăieri pe Terra, nici
măcar în perioada socialismului, în țările în
care a existat un astfel de sistem politic, nu
s-a realizat vreodată acea egalitate și acea
echitate între oameni, proclamată atât de vocal
în toate colțurile planetei. Dimpotrivă, s-a făcut
tot ce a fost posibil, ca oamenii să-și accepte
condiția și soarta, așa zice legea divină, cum
cere Dumnezeu, în numele căruia se proclamă,
ca lege supremă, bogăția și sărăcia, ierarhia
socială, umilința, supușenia, acceptarea sorții
și speranța de răsplată pe lumea cealaltă.
Toate încercările unor oameni iluștri
de a elabora concepte, teorii și de a genera
experimente cu privire la egalitatea socială și
echitatea între oameni și comunități au fost
sortite eșecului. Mai mult, nimeni, nicăieri, n-a
pledat vreodată convingător și tenace pentru
emanciparea prin educație, pentru accesul la
cultură, pentru dreptul sacru la egalitate. Țările
puternice le-au subjugat totdeauna pe cele care
n-au reușit să se apere, mai ales pe cele care
dețineau resurse naturale, transformându-le
fie în țări vasale, fie în țări așa-zise partenere,
fie incluzându-le în componența unor imperii,
supunându-le unor agresiuni complicate
și sofisticate, în numele emancipării lor, al
democrației și progresului.

La ora actuală, țările sunt, deopotrivă,
identități patrimoniale și entități în curs de
consolidare sau, dimpotrivă, identități atacate
de corporații, de marea finanță, de grupuri de
interese, de fel de fel de rețele, astfel încât ele
să nu poată ajunge niciodată la o maturitate
deplină, la o construcție monolitică, integrală,
indisolubilă, care să nu mai poată fi divizată
și care, împreună cu alte țări, să formeze
ansambluri monolitice, perfect armonizate,
capabile să înfrunte provocările viitorului și să
asigure păstrarea și dezvoltarea patrimoniului,
supraviețuirea, prosperitatea, libertatea și
securitatea cetățenilor lor.

Principalele etape ale formării și
consolidării statelor de drept sunt, în opinia
noastră, următoarele:
1) Etapa formării conștiinței de sine,
a conștiinței identitare a comunității și a
idealului;
2) Etapa frontierei-linie care identifică,
definește, consolidează, impune și opune;
3) Etapa dezvoltării și punerii în aplicare
a conceptului de identitate comunitară,
teritorială, istorică, socială și culturală,
rezultată din conștiința de sine și, în timp,
crearea patrimoniului; dezvoltarea idealului de
cetățean, de comunitate și de țară și, pe baza
lui, a proiectului de țară;
4) Etapa formării și consolidării structurii
de rezistență a societății, bazată pe un
patrimoniu consolidat și pe cultura identității,
a idealului național și a proiectului de țară;
5) Etapa națiunii, a împlinirii idealului
național și a proiectului de țară;
6) Etapa holistică, a frontierei-suprafață
(cea care face posibilă integralitatea economică,
socială, culturală, securitară și cognitivă).
Ultima etapă, cea holistică, reprezintă
realizarea unității depline, integrale, în care
țara nu are nevoie de o frontieră-linie și de
păzirea ei, ci ea însăși se prezintă ca un monolit
impenetrabil, dar și ca o piatră care, devenind
piatră, și-a epuizat, practic, acea tensiune
interioară care i-a asigurat, prin secole,
progresul pentru a ajunge aici. Odată ajunsă
aici, ea are trei posibilități:
– epuizându-și energia de mișcare, pur
și simplu, dispare, așa cum și planeta Pământ,
după ce își va înceta activitatea geofizică, își
va absorbi oceanele și fie se va pulveriza prin
implozie, fie va deveni ca Marte, inertă sau se va
transforma, probabil, într-un bolovan cosmic;
– intră în componența unei noi identități,
prin unificarea cu identitățile statale vecine,
care au ajuns la limita competenței identitare,
în formula în care au existat până atunci și au
nevoie de o nouă formulă și de un nou proiect;
– folosind potențialul uman (nedegradabil)
care au propulsat-o până aici, trece la o nouă
stare, reînnoindu-și idealul și elaborând un nou
proiect de țară.
Referindu-ne la acel proiect care se
numește Uniune Europeană, constatăm, între
multe altele, și următoarele:
– niciuna dintre țările membre ale Uniunii

EDITORIAL

Europene nu a ajuns la etapa integralității
depline și, pe această bază, la stadiul holistic,
deci ultim, cel al integralității perfecte, care
să genereze necesitatea unui nou ideal, a unei
noi opțiuni și a unui nou orizont de așteptare
(de aceea, cetățenii UE nu au, la ora actuală,
un ideal comun, o idee care să-i anime pe toți,
ci, dimpotrivă, nu se înțeleg în mai nimic și
fac fel de fel de mișculații pentru a se situa cât
mai bine în folosirea resurselor și a mijloacelor
financiare);
– situându-se pe diferite trepte de
dezvoltare, țările care au aderat la Uniune
sunt situate diferit în noua identitate, iar
diferențele dintre ele sunt mult prea mari, ca
și mentalitățile, pentru a permite o reuniune
pe bază de trăsături comune și, în același timp,
pe bază de diferențe; ar fi ca și cum două sau
mai multe roți dințate ar avea dinți cu pas
diferit, fiind imposibilă asamblarea lor într-un
mecanism funcțional (totdeauna marile puteri
vor gândi și acționa ca mari puteri, iar țările pe
care ele le-au tutelat, le-au exploatat, sau chiar
le-au inclus în componența lor, vor fi tratate
după matricea seculară și nu după ceea ce se
scrie prin tratatele de constituire și prin o mie
de alte documente de tot felul;

– sistemele de valori, patrimoniul fiecărei
țări, dimensiunea istorică, mentalitatea, istoria,
conflictele nerezolvate în trecut, dezvoltarea
economică inegală și multe altele fac aproape
imposibilă integrarea normală, lineară și
fără sincope și, de aceea, Bruxellesul se pare
că apelează și va apela și în continuare la
politica impunerii, a monitorizării, controlului
și verificării, a discriminării, a vitezelor diferite
etc., adică exact la politica imperială care a
precedat constituirea națiunilor și a continuat,
chiar și în timpul formării și consolidării
națiunilor, o politică de tip imperial (îmbrăcată
în haine vopsite democratic).

Desigur, de aici nu rezultă că nu este
necesară o Uniune Europeană, dar faptul că
aproape fiecare țară din Europa are un trecut
milenar, un parcurs dramatic și o identitate
foarte puternică și nepermisivă, reprezentând,
de fapt, o identitate civilizațională specifică,
cere un alt proiect, un alt construct, un alt
parcurs. Noi suntem convinși că, dacă se va
continua să se treacă cu buldozerul peste două
mii de ani de cultură, de experiență și de viață,
peste sistemele de valori ale fiecăreia dintre
țările europene angajate în acest proiect,
Bruxelles-ul hotărând totdeauna ce, de ce și
cum, atunci Uniunea nu va fi nici un imperiu pe
deplin german, nici un dualism sau amalgam de
tip austro-ungar, nici un imperiu napoleonian,
ci, mai degrabă, o Uniune de tip sovietic și nici
măcar una de valoarea integrativă, hei-rupistă
și buldozeristă, așa cum a fost sau cum a mai
fost.
Cerințele formulate de Bruxelles
și îndeplinite ad-litteram și prostește de
conducerile oarbe de la București n-au făcut
altceva decât să distrugă economia României,
să dea frâu liber corporațiilor mâncătoare de
resurse, tratatelor de spoliere a bogățiilor țării,
politicilor de umilire a populației, migrației
masive a unei populații sedentare milenare,
adică unui dezastru care nu a existat niciodată
în această țară, nici măcar pe vremea imperiilor
sau a celor două războaie mondiale.
Și asta în condițiile în care niciuna dintre
țările europene nu și-a rezolvat pe deplin nici
problemele interne, nici pe cele frontaliere, nici
pe cele care privesc proiectul de țară, nici pe
cele ale minorităților (care vor să fie suverane,
independente, alipite la alte țări etc. etc.), nici
pe cele religioase, nici pe cele ale migrației, nici
pe cele ale educației, nici pe cele umanitare,
nici pe cele ale păstrării, în spațiul național, a
potențialului intelectual, singurul nedegradabil
pe planeta pământ și în fiecare țară în parte și
nici vreuna dintre provocările prezentului și cu
atât mai puțin ale viitorului.

România, membră, cu drepturi sfârtecate,
controlate și monitorizate cu o „aparatură”
neetalonată și ruginită, a Uniunii Europene, se
află în una dintre cele mai dramatice situații
din istoria ei milenară. Oficial, peste 4,5
milioane de oameni din forța de muncă înalt
calificată sau calificată și chiar necalificată a
țării (pentru că, în România, înainte de 1990,
în afară de unii oameni care lucrau pământul,
dar și aceștia stăpâneau ca nimeni alții acest
meșteșug milenar, nu exista forță de muncă

EDITORIAL

necalificată) a emigrat în Occident în căutarea
unui loc de muncă, alte câteva milioane își fac
veacul, mai mult pe afară decât în țară, la munci
sezoniere sau la ce s-o găsi, unii chiar la furat,
sistemul educațional s-a bulversat, căutând, ca
orbul, modele peste tot și nicăieri și distrugând
unul dintre cele mai performante sisteme de
învățământ din Europa, în numele unor iluzii
stupide etc.

Încă din primii ani de după1990, cine a
avut ochi să vadă, urechi să asculte și creier
să înțeleagă și-a dat seama că România se va
întoarce (va fi „ajutată” și chiar obligată să
se întoarcă) rapid la sapă de lemn, că tot ce a
realizat în sute de ani va fi distrus doar în câțiva
ani. Atitudinea arogantă și disprețuitoare a
Vestului față de țara noastră, marginalizarea ei
vizibilă și umilitoare, tratarea uneia dintre cele
mai bine educate populații din Europa ca fiind
primitivă și coborâtă acum din copac și multe
altele, distrugerea rapidă, încă din primii ani
de după 1989, a sistemului financiar național,
distrugerea marilor obiective industriale, a
combinatelor de prelucrare a lemnului, care
făceau minuni și exportau mobilă sculptată în
toată lumea, a industriei petroliere (România
fiind una dintre cele mai performante țări din
lume în acest domeniu) și acceptarea gaterelor
italiene și mai ales a drujbelor austriece care
au ras, în câțiva ani, pădurile seculare ale țării
și au devastat parcurile naționale, schimbând
pur și simplu regimul pluvionar și, prin
urmare, clima țării, fără ca guvernele stupide
și antinaționale ale României post-decembriste
să miște un deget, ci doar clamând sus și tare,
în mod sinucigaș din punct de vedere politic
și strategic, în fața unei populații decimate și
lovite cumplit de ciuma portocalie sau de care o
fi fost, că își face doar temele date de Bruxelles și
de oricine altcineva, în afară de poporul român,
popor alungat peste hotare, pentru prima oară
în istoria sa milenară, umilit și tratat ca o
zdreanță, ca un infractor, sau ca un nimeni.
Faptul că România, care a fost înzestrată
de Dumnezeu cu unul dintre cele mai fertile
ogoare din Europa și chiar din lume, își
înstrăinează pământul și importă 70 la sută
din alimentele pe care le consumă cei care au
mai rămas prin țară este nu doar cel mai stupid
paradox, ci și cea mai teribilă și umilitoare
înfrângere pe care a suferit-o vreodată acest
popor sedentar, statornic, inteligent, cumpătat
și răbdător, acum divizat, prostit, rănit grav,
umilit și batjocorit chiar de cei care îl conduc și
îi cerșesc sau îi manipulează voturile.
Și, în aceste condiții, chioara clasă politică
din România mai are tupeul să apară pe sticlă,
să rânjească mefistofelic în văzul națiunii și să
se bată cu sine și cu nimeni, cu ochii bulbucați
și sufletul plin de venin, fără să-și dea seama că
nu face altceva decât să târască România într-o
prăpastie.

Desigur, nu este chiar cu totul și cu totul
nou ceea ce fac acești clonați politicieni, azi.
Tot așa s-au petrecut lucrurile și între cele două
Războaie Mondiale, în care Marea Unire a fost
sancționată cu rapturile teritoriale din 1940,
hotărâte la Vinea, tot la Viena…
În acest timp, hoarda de postaci, de
anarhiști, de nimeni ridicați de cei interesați la
rang de cineva, atacă de-a valma, cu tricolorul
în mână și înjurătura pe buze, tot ce există, bun
sau rău, fie fără să înțeleagă nimic din ce se
întâmplă, pentru că n-au nici cultura necesară,
nici răbdarea, nici interesul și nici capacitatea
să citească, să analizeze, să afle și să înțeleagă,
fie crezând doar în ce li se spune.
Sistemul educațional produce, în mare
măsură, analfabeți, o parte dintre manuale
sunt încurcate, lipsite de continuitate și de o
structură logică, inteligibilă, o parte dintre
dascăli sunt ei înșiși departe de standardele
profesionale și lipsiți de aptitudinile și abilitățile
pedagogice necesare acestei profesii delicate,
de importanță vitală pentru o națiune și pentru
omenire, în general, creierele fug încotro văd
cu ochii sau unde cred ele că le este mai bine,
golind țara de materia ei cenușie, iar cele care
mai rămân mor de prostia din jurul lor…
Crearea și distrugerea suporturilor de
plămădire a națiunii române
Anul 2018, anul Centenarului Unirii
– Unirea fiind cea mai mare realizare a
milenarului popor român, de după înfrângerea

EDITORIAL

lui Decebal din anul 106, un fel de revanșă, de
reparație, de reîntregire a unei inimi sfârtecate,
a unui neam căruia i s-a înfipt un pumnal în
inimă, dar care a supraviețuit și, așa, cu inima
străpunsă, a ajuns la vindecare și reîntregire –
ar fi trebuit să fie impresionantă, profundă și
sensibilă. Sau măcar modestă, curată, de bun
simț. Pentru că, pe frontispiciul ei și, deopotrivă,
în profunzimile ei, se află crezul și idealul secular
al unui popor, crucile din cimitirele eroilor,
răbdarea, cumpătarea, străduința, stăruința,
lupta generațiilor care au făurit-o și marea
inimă română. Dar și aici, clasa politică și-a dat
cu stângul în dreptul, o parte dintre oficialii puși
la patru ace, dar lipsiți de creier și de inimă, au
lăsat un gust amar, iar conducerea țării, în toate
componentele ei, a fost incapabilă să prezinte
României, de ziua centenarului reîntregirii ei,
un proiect de țară, prin care să se urmărească
identificarea și punerea în operă a interesului
ei vital – cel de supraviețuire, de recâștigare a
încrederii, de redobândire a controlului avuției
naționale, a patrimoniului, de refacere, în
condițiile date, a potențialului economic, de
exercitare, într-o manieră inteligentă, bazată pe
cunoașterea și valorificarea interdependențelor,
a suveranității, desigur, în context european și
euro-atlantic –, sau măcar să reanime speranța
și respectul față de memoria milioanelor de
soldați care au murit pe câmpurile de luptă
ale nației pentru suveranitatea, independența,
securitatea, libertatea și prosperitatea
poporului român și dăinuirea românescului pe
pământul pe care s-a născut.

Gangsterii politici de azi ai României,
lipsiți nu numai de caracter, de suflet și de
genialitatea de care sunt atât de departe, dar
și de minimul de neuroni necesari pentru a
înțelege cât de cât vremurile și a privi în mod
conștient spre orizont, n-au făcut altceva decât
să se dea în acel spectacol lamentabil care ne
scârbește în fiecare zi și ne oripilează, până la
starea de greață.

Ei nu au înțeles niciodată și nu înțeleg nici
acum că poporul român este un popor unitar,
prin limbă și prin cultura sa ancestrală, adică
prin obiceiuri, prin sistemele sale de valori
perene, prin contopirea până la identificare
cu arealul, prin filosofia spațiului plin,
binecuvântat de Dumnezeu, că nu ei, politicienii
de azi, și nici înaintașii lor aroganți, conflictuali
și unii dintre ei perverși și chiar trădători,
au format și au menținut unitatea spațiului
românesc, ci poporul român, mai ales țăranii.
Ei, țăranii, au fost dintotdeauna stâlpi de țară,
ei au dat sufletul lor pământului, au păstrat
limba și și-au extras seva din esența nobilă a
acestui pământ.

În anii cât am fost acolo, la rădăcini, în
satul meu de pe malul Oltețului, la sfârșitul
unei zile de săpat, îmi lipeam nările de brazda
încă proaspătă și mă umpleam de mirosul
pământului. Sus, pe deal, în poienița din pădure,
îmi lipeam urechea de iarba proaspătă și
ascultam inima pământului.
Învățătorul din sat și, ulterior, profesorii
din ciclul doi, ne-au învățat temeinic limba
română literară, literatura, gramatica,
matematica, fizica, biologia, chimia, istoria,
geografia etc., ne-au deprins să pregătim și
să efectuăm un altoi pe un copac tânăr, pe un
fir de trandafir, pe o viță de vie, ne-au învățat
denumirile în limba română și în limba latină
ale tuturor plantelor, păsărilor și animalelor
din zonă și, mai ales, ne-au cultivat iubirea
pământului, a satului, a semenilor și a țării.
După absolvire, patru dintre noi au reușit,
printre primii, la unul dintre cele mai renumite
licee atunci, ca și acum – Liceul „Frații Buzești”
din Craiova –, iar ceilalți, toți, au reușit cu brio
la școlile tehnice sau profesionale la care au dat
examen. Toți am ajuns oameni și purtăm. de o
viață, în sufet și în inimă, acele învățături și acel
spirit.

Întregul sistem educativ din România, în
toate timpurile, inclusiv în vremea socialismului,
era axat pe învățare temeinică, așezată, pe
valorile universale și naționale, pe formarea
de caractere, pe cultura profundă, pe respectul
muncii, al înaintașilor și al temeiniciei.
În cele din urmă, se reușise ca învățământul
de toate treptele să fie complet gratuit, iar
accesul la oricare dintre școlile și facultățile țării
să fie liber pentru oricine, iar reușita să depindă
în exclusivitate de capacitatea, posibilitățile
intelectuale și rezultatele efective obținute la

EDITORIAL

examenele de admitere și de absolvire.
Au trecut peste șase decenii de atunci,
dar eu, țăran dintr-un sat de pe malul Oltețului,
uneori, în miez de noapte, cobor în spatele
blocului în care locuiesc, îmi lipesc urechea de
pământul dintre betoane și ascult…
În anii 1990, în finalul unei epoci hulite
azi, pentru prima dată în istoria multimilenară
a spațiului românesc, întreaga populație era
educată. Proiectul de care vorbește președintele
României azi a fost realizat deja ieri și
abandonat azi. Ieri, aproape toate instituțiile
și întreprinderile statului erau și centre de
educație permanentă, în care oamenii, cu mici
excepții, ajungeau unde-i ducea capul, studiile
aprofundate, voința, priceperea și înțelepciunea.
Dincolo de sloganuri și de tarele politice ale
vremurilor, fie ele capitaliste, nedefinite sau
socialiste, educația era educație.
Numai proștii, rău-voitorii, cârcotașii
sau cei lipsiți de simțul realității și, mai ales,
de caracter nu recunosc sau contestă uriașele
realizări ale României în ceea ce privește
sistemul educațional în ultimul secol de
românism profund, autentic și modern.

Și chiar dacă mai erau încă multe de
făcut, fiecare român din această țară avea nu
numai dreptul la educație, ci și posibilitatea
să acceseze, fără nicio restricție, ci doar prin
puterile și calitățile proprii, fără costuri,
orice treaptă și orice formă a acestui sistem
educațional.

De asemenea, până în primii ani de după
1990, serviciul militar era obligatoriu. Dar,
cel puțin pentru România, el nu reprezenta
o corvoadă, o acțiune gratuită și frustrantă,
o închisoare, ci o școală, în care și prin care
fiecare tânăr învăța și se antrena să-și apere
țara, singurul loc de pe pământ unde ei, tinerii,
ca români, își aveau casa, familia, strămoșii,
rădăcinile, siguranța, valorile ancestrale și
iubirea de neam. Armata reușea să facă din
fiecare nu doar un luptător puternic și tenace,
ci și un camarad de nădejde, un continuator al
vitejilor care au durat, cu brațul și, adesea, cu
prețul vieții lor, România, un om respectuos,
călit, în măsură să-și asume, în mod conștient
și responsabil, orice risc, să facă față oricăror
provocări și să-și slujească cu devotament, în
orice postură și în orice situație, țara.
Prin acest tip de serviciu, toți bărbații
țării și studentele din învățământul superior
și nu numai primeau, dincolo de sloganele
vremii, o educație profundă, în spiritul ordinii
și disciplinei militare, folositoare atât în timp
de război, cât și în timp de pace. Ei, bine,
suspendarea serviciului miliar obligatoriu nu
a fost nici substituită, nici compensată prin
alte forme de educație întru apărarea țării, în
formarea bărbăției, caracterului și rezistenței
la greu. Nici măcar print-un concept unitar și
sănătos în practicarea individuală și organizată
a sportului…
Formarea armatei naționale, în timpul
lui Cuza și apoi, întrebuințarea ei în Războiului
nostru de Independență de la 1877, în Războiul
nostru sacru din 1916-1919 și în Războiul
nostru de supraviețuire și păstrare a României
din 1941-1945, au generat acel spirit militar
unitar și patriotic atât de necesar oamenilor
acestui pământ. Tinerii chemați la oaste au
învățat să mânuiască o armă și să acționeze
împreună în batalioane, regimente, brigăzi și
divizii, să înțeleagă că toți sunt apartenenți ai
aceluiași neam, ai acestei țări, iar idealul lor
și interesul lor vital trebuie să fie totdeauna
atât dezvoltarea personală, cât și unitatea,
prosperitatea, securitatea și libertatea
poporului român.
Apoi, cu timpul, mai ales după 1989, acest
spirit a fost atacat din toate părțile:
– indirect, dar extrem de virulent și de
eficient, de corporații, care n-au nevoie de
frontiere, ci doar de piețe și resurse pentru a-și
spori avuția și bogăția;
– de marea finanță, căreia nu-i pasă de
țări suverane, ci doar de măsura în care pot
obține clienți și pot crea datornici eterni;
– de neprietenii României;
– de revanșarzi și de toți cei care râvnesc,

EDITORIAL

de secole, la acest pământ.
Iar cei care și-au asumat conducerea țării
în aceste vremuri, în loc să operaționalizeze,
să apere și să folosească noile oportunități
pentru prosperitatea țării, au acceptat, ca niște
simbriași fără ochi și fără minte, tot ce li s-a
sugerat, li s-a cerut sau li s-a impus…
Desigur, țara este membră a Uniunii
Europene, a Alianței Nord-Atlantice și a
numeroaselor organizații și organisme
internaționale – ceea ce reprezintă o foarte
mare realizare –, dar care nu rezolvă niciuna
dintre problemele grave ale României și nici
nu creează vreun suport pentru rezolvarea lor
în viitor. Dimpotrivă, lipsa de viziune politică
și strategică a celor care conduc România de
trei decenii încoace, învrăjbirea populației și
alungarea ei peste hotare, cedarea resurselor
naturale cu care a înzestrat Dumnezeu acest
pământ al românilor, distrugerea mediului
ambiant prin tăierea de către firme străine a
pădurilor țării, ceea ce reprezintă o crimă și nu
vreo afacere profitabilă pentru România,

autodetronarea ei din postura de specialistă de prim
rang în industria petrolului, în industria textilă,
în cercetarea științifică în domeniul agriculturii,
reformarea continuă, absurdă și fără niciun
orizont a unui sistem educațional adus, an de
an, într-o cascadă de crize fără precedent și
într-o cădere liberă în ceea ce privește calitatea,
toate celelalte spuse și scrise de atâtea ori de
către mii de observatori, analiști și specialiști,
oameni cărora le pasă de soarta acestei țări,
de adevărul istoric și de valorile națiunii,
arată care este adevărul despre noua eră de
democrație, libertate, haos și lipsă de orizont.
Asta ne-am dorit noi de la noua eră, zisă
liberală, democratică și prosperă? O nouă
configurație a unui ideal care, la drept vorbind,
nu există?
București, 31 decembrie 2018
Acest text a apărut și în revista Univers Strategic Nr. 36 din decembrie 2018
(http://iss.ucdc.ro/revista-pdf/us36.pdf)