O INSCRIPŢIE ŞI ÎNSEMNĂTATEA EI

Fragment din cartea: „COMUNA LUNA ISTORIE.
Trăinicie şi adevăr pe Valea Arieşului”

CURTEA DIN LUNA

Din trei inscripţii mai vechi cunoscute în
comună, una constituie singura mărturie epigrafică
ce aminteşte de existenţa în trecut a unei curţi
nobiliare la Luna. În urma cercetării inscripţiei şi a
unor prescurtări şi litere deteriorate prin lovire,
rezultă că este vorba de un epitaf, dăltuit pe o
lespede de calcar cu înălţimea de 1.10 m, lăţimea
45 cm şi grosimea 10 cm, în partea superioară
având reliefat blazonul nobiliar, iar textul scris în
limba latină1.

În traducere – „Cât trăise întotdeauna cel mai credincios împăratului numitul
preailustrul domn Br. Mozes Josika de Braniska
vicecolonel al majestăţii sale catolice Cezaro Crăiesc.

A murit în 1754 ziua 28 octombrie în
etate de 54 de ani”. După loc şi simpla lectură a
textului, se înţelege că Br. Mozes Josika Braniska,
militar de carieră în armata austriacă, a fost
proprietarul Curţii şi moşiei aferente din Luna în
prima jumătate a sec. al XIII-lea.

Până în 1947, inscripţia la care ne referim se
afla plasată pe peretele bastionului de formă
pătrată, singurul rămas ca o epavă din fosta curte,
acum dispărut. Bastionul avea pereţii groşi din
piatră, două nivele, geamuri mici lunguieţe în
formă de crenele. În limbajul lunenilor bastionul
era cunoscut sub denumirea de „başcă”.

După dicţionar, noţiunea de başcă – punct
fortificat – provine din limba polonă, pătrunsă în
limbajul localnicilor prin intermediul nobililor
exponenţi ai culturii clericale poloneze – înspre
şcolile cărora gravitau odraslele unor nobili de
regulă catolici.

Din inscripţie mai rezultă că Br. Mozes Josika,
era romano-catolic, ca şi arborele lui genealogic,
prin implicaţie filo german, partizan al intereselor
imperiale din Transilvania. Respectiv pe timpul
răscoalelor iobăgeşti şi îndeosebi pe timpul răscoalei curuţilor, membrii familiei Josika se aflau în
opoziţie cu înclinaţiile iobagilor. Başca, ca punct
fortificat pe deal cu blazonul emblematic al
inscripţiei, slujea fireşte autorităţii curţii. Din
punctul respectiv nobilul domina comuna, moşia şi
împrejurimile până departe.

La nevoie în başcă îşi
proteja viaţa şi apăra bunurile de valoare.
Inscripţia nu dezvăluie când şi cum s-a pripă-
şit această familie nobiliară în comună şi evoluţia
curţii de-a lungul anilor, problemă ce stârneşte
interes în contextul trecutului său istoric. Pentru
explicarea acelor împrejurări necunoscute până în
prezent sub titlu informativ, vom apela la unele
detalii istorice considerate semnificative. Detaliile
descoperite recent, pe lângă fixarea în timp a curţii
nobiliare, ne permit să urmărim un caz tipic de
apariţie şi ascensiune a unei familii nobiliare parvenite, folosind conjuncturi dubioase, şantajul şi
abuzul de putere.

Pornind de la Br. Mozes Josika menţionat în
inscripţie, constatăm pe baza documentelor că el
se trage din familia nobiliară creată de Ştefan
Josika (după unii la origine român), fost cancelar
al Transilvaniei contemporan cu Mihai Viteazu. La
1582, Ştefan Josika este semnalat ca –

„tânăr servitor domnesc, însoţind în Polonia la studii pe
prinţul Andrei Bathory2”. Ascensiunea sa până la
funcţia de cancelar al Transilvaniei a fost legată
strâns de puternica familie Bathory, pe care a
servit-o cu credinţă, ultima dată prin participarea la
anihilarea conspiraţiei din 1594. La acestea se
adaugă căsătoria sa cu văduva Barbára Fűzy, rudenie cu Sigismund Bathory – zestre politică importantă. Altfel principele îl numeşte cancelar şi îl
înnobilează cu titlul de baron, care îi va permite lui
şi urmaşilor săi, să pătrundă în familia înaltei
societăţi cu blazon nobiliar.

Înrudirea cu familia princiară, funcţia şi
nobleţea câştigată relativ repede, sunt însoţite de
danii. Astfel „Ştefan Josika la 1597 primeşte de la
Sigismund Castelul din Grind şi 9 sate, printre care
şi comuna Luna3”, expropriate de la Ioan Gerendi,
căzut în dizgraţie prin participarea la conspiraţia
din 1594.

Ascensiunea aşa de rapidă şi înnobilarea nu
i-au fost de bun augur lui Ştefan Josika, ci din
contră, ca o ironie a sorţii, asemănător contelui
Ioan Gerendi la a cărei dezmoştenire a contribuit,
cade şi el pradă aceloraşi intrigi ţesute de tabăra
adversă şi la 1598 este condamnat la moarte şi
executat. În urma lui rămân doi copii mici, iar
castelul din Grind şi moşia din Luna după numai
un an ajung din nou prilej de dispută. Curios sau
nu urmaşii lui Ştefan Josika ajung totuşi mai târziu
(după aproape un secol) în posesia curţii din Luna
nu prin moştenire de la părinţi, ci prin căsătorie,
vom vedea mai jos cum.

Documente mai vechi amintesc de „Br.
Josika Istvan de Branişka 1648-1696, căpitan al
cetăţii Deva4” probabil nepotul lui Ştefan Josika,
fost cancelar, a cărei nobleţe dobândită se răsfrângea benefic asupra urmaşilor.

Căpitanul cetăţii, pe
lângă funcţie, primeşte şi o moşie cu conac în
comuna Braniska la 10 km de Deva de unde
adăuga titlului nobiliar denumirea localităţii
(amintită şi în inscripţie). Br. Josika Istvan de
Braniska a avut un fiu cunoscut Br. Josika Imre de
Braniska5 care s-a căsătorit cu văduva Cristina
Ratz, fiica lui Ratz Petru, proprietarul curţii din
Luna, astfel devenind proprietarul curţii prin
succesiune după soţie.

Lui Josika Imre „îi succede fiul său Josika
Mozes de Braniska imortalizat în inscripţia care a
provocat ineditul de mai sus6”.
Răspunsul concret la întrebările când, dar mai
ales cum s-a pripăşit primul nobil în comună, îl
aflăm din mărturia unor luneni contemporani,
rămasă într-un document inedit, recent descoperit,
foarte interesant unde se menţionează – „Noi,
Tulai Toma de 70 de ani şi Tulai Mihăilă (declară
ei la 18 ianuarie 1762) am fost supuşii decedatului
Josika Imre pentru o oarecare datorie şi am
cunoscut sigur pe decedata Ratz Cristina, care
după cum am auzit a fost soţia lui Kun Nicolaie,
după aceea a luat-o în căsătorie Josika Imre şi a
avut de la aceştia următorii fii: decedaţii Josika
Iosif şi Moisă (Mozcs). Noi Tulai Mihăilă şi Toma
şi Moldovan Andrei (de 80 de ani) ştim sigur că
decedatul Ratz Petru a avut aici la Luna Comitatul
Turda 4 sesii iobăgeşti (4 iobagi supuşi)… Ştim şi
faptul şi am auzit de la părinţii noştri că soţia
domnului Josika Imre a fost fiica decedatului Ratz
Petru şi aici în Luna amintitul Ratz Petru nu a avut
loc de conac. Şi construindu-şi el, Ratz Petru,
conacul pe locul unde e acuma, a luat acest loc de
la sat pentru care a şi ospătat satul. Prima dată şi-a
clădit o casă de bârne, dar această casă a ars
împreună cu satul în timpul curuţilor” (e vorba de
ultimele lupte 1703-1711) Josika Imre cu Cristina
reconstruieşte o parte a conacului din piatră. Dar
Josika Imre devenind comite suprem (perfect), al
comitatului Turda (el fiind filo german, iar curuţii
înfrânţi) partea mai mare a casei a fost construită
de comitat.

Probabil şi başca ca bastion de apărare.
„Locul conacului (mărturisesc sătenii amintiţi) n-a
fost atât de mare ca acum. Josika Imre a ocupat
ulterior prin abuz pământuri pe care le-a alipit
curţii7”. Ei dau şi unele relaţii privind aspectul
conacului. „Conacul nobiliar e construit din piatră
cu un etaj, având sus 5 camere, jos 4, scări şi
coridoare, acoperişul din şindrilă. Locul de conac a
fost luat din pământul satului. Tot Josika Imre a
luat din pământul satului loc pentru mai multe
sesii iobăgeşti şi terenuri arabile şi fânaţe, prin
silnicie, pentru care au fost multe procese şi
neînţelegeri cu nobilul8”.

După cât se poate constata din documentul de
mai sus, primul nobil în comună a fost Ratz Petru,
instalat într-un modest conac. El a venit din
Sâncrai, unde mai avea câţiva supuşi, aproximativ
în perioada 1675-1685, târziu comparând cu alte
curţi. Aşezarea lui modestă în comună, iniţial a
fost favorizată probabil de situaţia critică prin care
treceau lunenii în urma nesfârşitelor lupte dintre
curuţi şi lobonţi. Dezvoltarea curţii şi extinderea
pământurilor, în dauna pământului obştesc o
realizează Josika Imre, succesorul lui Ratz, care
abuzează de blazonul nobiliar şi funcţia de comite.
La castelul lui de atunci se referă şi istoricul
Orbán B. – „Pe terasa satului Luna se afla un castel
frumos care în prezent prin înlăturarea bastioanelor
şi a etajului a fost redus la un simplu conac9”.
În apanajul evenimentelor epocii, castelul cu
bastioanele sale se înfăţişa pe deal ca o fortăreaţă,
spre care de atâtea ori generaţii de luneni au privit
cu înfrigurare şi mânie din casele lor sărăcăcioase
acoperite cu paie.

În acest cadru istoric inscripţia epitaf întregită
cu noile dovezi şi consideraţii, mai aminteşte
lunenilor peste secole, de vremurile când baronii
respectivi şi alţi stăpâni, cu toată încrengătura
arborelui genealogic, unul din ei reuşeşte să-şi
instaleze curtea în comună, abia la sfârşitul
secolului XVII.

Cele descrise mai sus, în legătură cu apariţia
nobilului şi a curţii în comună, au sens şi se justifică numai raportate la poziţia, respectiv opoziţia
reflectată prin starea de spirit a sătenilor, atât de
greu încercată în sec. XVII şi începutul sec. XVIII.
În aceste împrejurări e firesc că înţelepciunea
anonimă a dat frâu liber răzvrătirii repetate şi
fanteziei spirituale, plăsmuind în replică o seamă
de fabulaţii ce osândesc nedreptatea şi lăcomia
boierească. Aceste povestiri au făcut cândva deliciul ascultătorilor, oameni simpli şi copii de ţărani,
iar acum sunt pe cale să fie date uitării, ca şi
nobilul şi başca ce le-a inspirat. Din mai multe
asemenea povestiri fabuloase, de factură locală,
care au circulat concomitent cu legenda – Peştera
lui Balica – reţinem două pentru frumuseţea lor.

Prima:
– „Au fost odată, după cum susţin bătrânii,
vremuri foarte grele şi tulburi, când pe cerul
nostru înstelat puteau fi văzute duhuri necurate.
De regulă, ele se ridicau din hârtoapele de pe
Coastă şi din Pădurea Mare, sau de dincolo şi se
îndreptau spre sat lăsând în urmă o dâră de foc şi
miros puturos de pucioasă. Noapte de noapte,
nălucile acelea fără suflet, se întâlneau cu satana
ce sălăşluia în başcă unde se destrăbălau în
petreceri şi orgii. Petrecerile durau de la miezul
nopţii până la cântatul cocoşilor de ziuă, când le
dispăreau puterile, apoi se făceau nevăzuţi.
Dacă cineva era surprins în creştetul nopţii
pe Dealul Curţii risca să se confrunte cu zmeul. Au
fost cazuri, susţin bătrânii, când săteni curajoşi,
cunoscători ai unor vicleşuguri în confruntarea cu
zmeul, au reuşit. Condiţia era să fi avut la îndemână
furca de fier şi să cunoască bine povestea cânepii.
Când zmeul îşi făcea apariţia pe cer, cel surprins
zgâria pe pământ un cerc în jurul său, atât cât îi
permitea coada furcii.

Cetăţeanul în mijlocul cercului sprijinit în furcă, trebuia să repete cu voce
tare povestea cânepii, fără greş, de la semănat
până la ţesut. Zmeul atunci nu avea nici o putere.
În schimb, dacă nu aveai la îndemână furca ori te
încurcai la povestea cânepii, zmeul se lăsa jos,
hidos cu coarne, ochi şi limbă roşie începând să se
învârtă în jur, rânjind zgomotos. Pe gură şi nări
scotea scântei şi flăcări până te ameţea. Orbit şi
părăsit de putere cum erai, te lua în cârcă şi te
ducea departe, de unde numai numele ţi se mai
întoarce.

Când petrecerile necuraţilor erau în toi, nu se
cunosc cazuri de săteni care au pătruns în curte.
Cei care s-au încumetat să se apropie de başcă, au
sfârşit prin a-şi pierde cumpătul şi rămaşi fără
mişcare s-au transformat în stane de piatră”.
Câţi luneni care au ascultat de la bătrâni această
povestire pot susţine că în adolescenţă, puşi în
situaţia să treacă noaptea pe drumul din Dealul
Curţii, nu au fost cuprinşi de emoţie şi frică,
degajate de personalitatea mistificată a boierului.
Unii şi acum îşi amintesc cu farmec, la apropierea
de locul unde străjuia Başca, când aud bufniţele ce
scot sunete sinistre, sau la apropierea din direcţii
neprevăzute a liliecilor în vâlvătaia aripilor, ca
nişte semnale rudimentare ale altor vremuri, când
stăpânii au dominat înfricoşător.

A doua povestire începe asemănător, cu precizarea că în başcă sau împrejurimi a fost îngropată
o faimoasă comoară, formată din lucruri scumpe
de cult, bani şi podoabe de aur.
Comoara căreia i-a mers vestea a aparţinut
demult obştei satului, când sătenii trăiau în devălmăşie.

Unele obiecte, după spusele bătrânilor, au
rămas de la un neam de oameni uriaşi, însă
paşnici, care în trecere, s-au oprit un timp pe malul
Arieşului. Erau aşa de înalţi oamenii aceia, că
stăteau pe şezut pe Coastă şi se spălau pe picioare
în râu, preţ de 2 km distanţă.

Cu timpul, asupra satului s-au abătut multe
răutăţi, aduse de neamuri fără căpătâi şi lege. De
atunci se pare că a rămas în hotarul satului un om
hain la suflet, ca un goz în ochiul săteanului. Prin
groază şi înşelătorie, omul acela a reuşit să pună
mâna pe moşie şi comoara satului, la care obştea
ţinea aşa de mult. Fărădelegile boierului neputând
fi iertate, a fost blestemat de săteni şi afurisit de
preoţi.

Câteva bătrâne înţelepte au urzit farmece,
vânturându-i în direcţia Curţii fum de ierburi rare
şi pene sustrase din perina pe care dormea boierul.
Şapte zile la rând, bătrânele acelea, într-un ritual
magic, de ele cunoscut, au repetat farmecele, cu
ochii strecurând fumul fără să clipească, murmurând în cor ceea ce abia de se înţelegea:
– „Boier, boier cu suflet necurat de hoher, de
nu înapoiezi satului comoara, să-ţi crape capul,
cum crapă bastonul călcat cu roata carului în
patru. De câte ori ţi-o fi sete, după legea ta zici
dreaptă, bani să înghiţi în loc de apă. Când ţi-o fi
foame, între măsele să ronţăi mărunt bani ca
cioburile de mărgele. În foale, ca toba să-ţi sune
zloţii, precum spasmul clipe măsoară în ceasul
morţii. În pat aşternuturi la culcare numai creiţari,
ca şerpi reci să ţi se rostogolească în jos pe
spinare. În somn noapte de noapte până vei muri,
să visezi numai bani murdari că numeri. Când ţi-o
fi lumea mai dragă şi mai dragă, să simţi în locul
desfătării, ce simte câinele cu spume la gură în
pragul turbării”.

Blestemele şi farmecele, susţine povestirea,
l-au ajuns pe boier încât, obsedat continuu de grija
comorii n-a mai avut de trăit zile bune, i-a dispărut
somnul. Noaptea auzea tot timpul zgomote ciudate
în pod şi pe la geamuri. I-a dispărut foamea, s-a
ofilit până când şi-a pierdut minţile. Bolnav, fiind
urât chiar şi de prieteni a sfârşit tragic, nu înainte
de a ascunde comoara într-un loc de care nu-şi mai
amintea.

De atunci, an de an, la date necunoscute,
noaptea câteva clipe comoara arde împrăştiind în
jur sclipiri ca nişte scântei. Mitul acesta a pus la
încercare speranţa multor luneni, care în nenumărate rânduri observau spre başcă, ori au scotocit
pământul zadarnic.
Episodul putea scăpa atenţiei, dacă într-o zi
de iulie 1933 nu captiva din nou interesul întregului sat. Atunci Baluca (Ilea Ana), o biată văduvă
singuratică, a lansat un zvon, că într-o noapte a
văzut comoara din curte arzând. Afirmaţia deşi
aparţinea unei femei cu nervi zdruncinaţi de
mizerie, aduce vechea povestire în actualitate. Şi
alţi luneni au preluat observarea şi scotocirea
pământului din curte, doar vor descoperi comoara.
Rezultatul însă a rămas acelaşi.

Acum dacă, din întâmplare, unii mai întorc în
trecere capul, spre locul cu presupusa comoară, în
compensaţie privirea întâlneşte frumoasa şcoală cu
etaj a satului. Prilej pentru a reflecta prin comparaţie asupra unor vremuri, sentimente şi iluzii când
luneanul vegeta între frică, sărăcie şi speranţă.
Revenim la inscripţia şi castelul cu başca.
Castelul, după avariile suferite pe timpul revolu-
ţiei, din noiembrie 1918 n-a mai fost locuit. Între
1929-1930 ajungând în posesia Anei din Curte,
soţia lui Moldan Petru, decedat în America, a fost
demolat. Başca a mai supravieţuit până imediat
după al doilea război mondial, când a fost demolată, punându-se astfel capăt definitiv oricăror
urme boiereşti pe meleagurile comunei Luna.

Inscripţia epitaf însă, ca un sarcofag al
timpului în care dormitează semnale ale unor
vremuri apuse, mai supravieţuieşte în ograda lui
Mazăre Nicolaie. Decedat şi badea Nicolaie, nu
mai putem afla din ce îndemnuri a catadicsit să o
recupereze tocmai el şi nu alţii, înainte de a fi
iremediabil sortită distrugerii şi să o aducă unde se
află şi în prezent, rezemată de peretele casei sale,
ca o tardivă satisfacţie, întrucât din câte ştim, el nu
a aflat niciodată conţinutul inscripţiei, iar noi
aflându-l prea târziu nu îl mai putem face cunoscut
acestuia.

Acum inscripţia cu pricina aşteaptă un loc
mai adecvat pentru a putea antrena şi alte opinii,
mărturisiri sau povestiri în completare, fără de care
comuna ar fi mai săracă.

NOTE
1. n.n. Inscripţia nu a fost publicată până în
prezent (v. anexa 16 text latin).
2. Doc I. Ardealului c. IV 1932, p. 205
3. Muzeul Ardealului Cluj – Diplomatorium
Transilvanicum Tom. VI. p. 213-220; căsătoria lui
Ştefan Josika cu Barbára Fűzy care devin noii
proprietari ai moşiei Luna s-a înfăptuit probabil în
perioada 1593-1594 deducem această perioadă din
următoarele date sigure. În iunie 1592 Barbára
Fűzy era soţia lui Paul Gyulay nobil din Liţa –
Turda v. Dc. I. Ardealului C. III p. 291, iar la
1 septembrie 1598 era soţia lui Ştefan Josika cu
care avea doi copii de 2-4 ani, după cum rezultă
din testamentul acestuia. Ibidem V. p. 184.
4. Nagy I – Familiile ungurilor cu blazon şi
tabelele genealogice V. Pesta 1859
5. Ibidem
6. n.n. Din curiozitate istorică şi pentru a simplifica informarea celor interesaţi, menţionăm –
Curtea nobiliară de la Luna şi partea de moşie
aferentă, în continuare intră succesiv în posesia
următorilor nobili: Josika Imre semnalat aproximativ între anii 1698-1720; Josika Mozes Imre
1700-1754 vezi anexa 16; Josika Imre I. Mozes din
1754-1791; când este semnalată soţia sa văduvă;
Josika Miclós lui Imre semnalat 1797-1824, când
apar într-un document succesorii acestuia; Josika
Imre lui Miclós n. 1792, m. 1863, când este men-
ţionat în registrul matricol cu decedaţi ai bisericii
din comuna Luna „Domnul Lunei” la data decesului, dovadă că a fost înmormântat în cimitirul
local.

Al doilea fiu al lui Josika Miclós pe nume tot
Miclós n. 28.04.1794 m. 27.02.1865 a copilărit la
Luna, apoi, după terminarea studiilor la Piarişti în
Cluj şi o scurtă carieră militară, se retrage pentru a
se ocupa de literatură. Câteva din romanele sale
le-a scris în curtea de la Luna (v. Orbán Balázs în
Descrierea secuimii… din punct de vedere istoric…
V 1871 p. 136).

Cu toate acestea, pe timpul revoluţiei din
1848-1849 când Josika Miclós făcea parte din
guvernul condus Kosuth L., a manifestat aceeaşi
poziţie de nesocotire a drepturilor cerute de românii
transilvăneni şi nici nu a făcut uz de influenţa sa la
12 septembrie 1848 pentru a preîntâmpina împuş-
carea celor 30 de săteni din Luna, unde a copilărit
Josika Miclós, mort în exil la Dresda.

După 1865 curtea şi parte din moşia rămasă în
urma desfiinţării iobăgiei, aproximativ 600 iugăre,
ajung prin vânzare în posesia lui Papp Gyula. În
jurul anului 1900 moşia este cumpărată de Ilieş
fostul administrator, care o lasă moştenire fiicei
sale Olga căsătorită la 1910 cu Adolf Forkós.
Ultimul a rămas în memoria mai proaspătă a
sătenilor ca un parvenit arogant, rău şi brutal, greu
de suportat, fapt pentru care, cu prilejul revoluţiei
din 1918 a fost alungat definitiv din comună.
7. A.S.C.f. C. R.D. XIII /2 anul 1761
8. Ibidem
9. Orbán Balázs – Ibidem p. 136-137 n.n. bastioanele de care vorbeşte autorul erau parte a construcţiei la nivelul 2 în cele 4 colţuri altele decât
bastionul cu inscripţia, construcţie separată lângă
castel.
Ion Mazere Luneanu