Generalul (r.) dr. Constantin Degeratu: „NU AM NICIUN MOTIV SĂ NU CRED ÎN AMENINŢĂRILE RUSE”

Generalul (r.) dr. Constantin Degeratu:
„NU AM NICIUN MOTIV SĂ NU CRED ÎN
AMENINŢĂRILE RUSE”

Afirm, din proprie experienţă: cu americanii şi cu
ruşii nodul gordian trebuie tăiat dintr-o singură
lovitură, cu bărbăţie, cu fruntea sus. Pe româneşte
spus: nimic nu este de negociat când este vorba de o
naţiune demnă, precum cea română, din care
politicienii autohtoni, inclusiv cei din vârful
piramidei statale par că nu fac parte. Şi nu sunt
singurul care gândeşte asta. România nu va mai fi
în genunchi. Că aşa vor sta lucrurile vă poate
convinge interviul realizat cu generalul
Constantin Degeratu, cel mai vocal dintre foştii
şefi ai Statului Major General al Armatei
României, o personalitate respectată pentru
verticalitatea convingerilor sale şi demnitatea
afirmaţiilor publice emise în diferite arealuri ale
presei româneşti, precum la 6TV.

Una fiind
făcută şi în dialogul inserat mai jos: “Rusia discută
numai cu oameni care au capacitate de acţiune”.Şi
într-adevăr, ulterior realizării dialogului pe care îl puteţi citi în
cele ce urmează, reprezentanţi ai Clubului Militar Român de
Reflecţie Euroatlantică, un think tank informal, cu o afirmare
mediatică, la fondarea căruia a contribuit şi intervievatul
menţionat, a avut o întâlnire cu diplomatul numărul 1 al
Federaţiei Ruse la Bucureşti, una în care au fost reiterate poziţii
cunoscute, clar diferite, dar cu respect pentru francheţea
interlocutorilor aflaţi faţă în faţă. Quod erat demonstrandum.

CE FACE IMPOSIBIL UN DIALOG SERIOS

-Domnule general, dacă aliaţii noştri, SUA,
Germania, Franţa au relaţii relativ normale cu
Rusia, nu este firesc ca şi România să dorească o
comunicare normală şi o relaţie normală cu un
vecin care este şi azi, va fi şi mâine cu noi? De ce
nu ar avea dreptul România să discute cu vecinul,
respectiv Federaţia Rusă, probleme ce ţin strict
de relaţii bilaterale, aşa cum fac şi alte ţări?
-Nu ne opreşte nimeni. Ne recomanda preşedintele
George Walker Bush, când a fost la Bucureşti, că
ar fi bine să devenim o punte în relaţiile cu Rusia.
Sună frumos, metaforic, dar mie nu îmi
place…puntea, pentru că pe punte trec toţi, şi
încolo şi încoace. Şi deci este o problemă cu
chestiunea asta. Nu ne opreşte nimeni să încercăm
să avem un dialog, sper nu steril, ci constructiv cu
Rusia. Problema normalizării relaţiilor cu
Federaţia Rusă nu depinde de o singură persoană.
Este ca la tangou. Este nevoie de două…Adică
normalizarea relaţiilor cu Rusia făcută pe
perspectiva dreptului internaţional şi a dreptului
fiecărei ţări de a îşi alege sistemul de alianţe. Noi,
România, nu îmi amintesc să fi condamnat Rusia
nici când a înfiinţat C.S.I./Comunitatea Statelor
Independente, nicicând a înfiinţat Organizaţia
Tratatului de Securitate Colectivă/OTSC, nicicând
s-a înscris în Organizaţia pentru Cooperare de la
Shanghai /OSC şi a făcut aplicaţii cu China
aproape de frontierele Europei. Nu ne-am supărat
niciodată pe astfel de relaţii. Nu am protestat prea
tare nici când Federaţia Rusă s-a dus în Siria,
pentru că, formal, s-a dus la cererea unui stat
membru al ONU. Deci, din punctul acesta de
vedere s-a dus acolo în baza articolului 51. Nu văd
care este dreptul Rusiei să interzică unor ţări să fie
membre ale NATO sa să îşi construiască sistemul
de apărare aşa cum cred de cuviinţă, funcţie de
perceperea riscurilor. Ameninţările acestea ale
Rusiei, ameninţări directe la adresa României, la
care România, din nefericire, încă nu a răspuns
corespunzător, întăresc poziţia Rusiei şi fac
imposibil un dialog serios.

RUSIA NU DISCUTĂ CU CEI SLABI

-Cum comentaţi discrepanţa dintre atitudinea
publică a preşedintelui Vladimir Putin, de om
calm, surâzător, stăpân pe sine şi declaraţia
belicoasă în care ameninţa România şi Polonia
cu măsuri punitive?
-Suntem doi oameni cu background militar, dar cu
funcţionalităţi diferite. Dintr-o perspectivă de
relaţii publice, dintr-o perspectivă de comunicare,
dintr-o perspectivă politică soft power, sau
altcumva, este bine să se militeze pentru o astfel
de atitudine. Din perspectiva strictă, a unui militar
care ar avea responsabilitatea pentru apărarea ţării
lui, pentru securitatea naţională, nu am niciun
motiv să nu cred în ameninţările ruse. Adică, noi
căutăm unele ameninţări cu lumânarea, cele care
ar fi putut veni din Iran, şi cheltuim un miliard ca
să le contracarăm. Iar astea, prin care mai mulţi
oficiali ruşi ne spun că “faţă de această măsură, pe
care noi considerăm că ne ameninţă, am planificat
măsuri de retorsiune militară” nu le acordăm
atenţia necesară…Nu am cum să fiu avocatul lui
Putin, ca să afirm că… nu a vrut să spună asta, ci a
făcut-o pentru un consum electoral interior. Deci, eu
trebuie să iau aceste ameninţări, ale lui Putin, în mod
serios. Pentru că a fost făcută de un om într-o funcţie
publică. Sau de mai mulţi oameni în funcţii publice.
Ca urmare, în mod normal, din momentul în care s-a
produs acest lucru trebuiau făcute câteva lucruri.
Ambasadorul Rusiei trebuia invitat la Ministerul de
Externe, ca să spună care este poziţia oficială. Să
confirme sau să infirme declaraţia preşedintelui
Putin. Ambasadorul român la Moscova trebuia să
meargă la Ministerul rus de Externe, să ceară
lămuriri în legătură cu această ameninţare, pentru că
încalcă, în mod evident, Carta ONU, articolul 2,
vizând folosirea forţei sau a ameninţării cu folosirea
forţei. Apoi, România trebuia să sesizeze NATO, că
a fost ameninţată militar, de către un stat vecin.
Concomitent, România trebuia să sesizeze Consiliul
de Securitate, în legătură cu încălcarea dreptului
internaţional, de către Federaţia Rusă. Aşa trebuia să
se răspundă la această ameninţare, care este o
infracţiune. Ei bine, pe fondul unor astfel de acţiuni
normale, ale unui stat independent, suveran, care are
unitate teritorială şi unitate de gândire şi de acţiune,
am putea să avem un dialog cu Rusia. Pentru că ar
trebui să clarificăm: dreptul internaţional este valabil
numai pentru unii? Este obligatoriu numai pentru
alţii? Sau…care este problema? Ameninţarea aceea
este făcută numai pentru un consum intern, pentru
ca să liniştească suporterii? Sau este aşa cum a fost
formulată? Iar dacă este aşa, cum a fost rostită, în
orice caz, militarii sunt obligaţi ca să ia în calcul
scenariul cel mai rău. Iar scenariul cel mai rău
înseamnă că ameninţarea este reală şi trebuie
contracarată corespunzător. Cu măsuri de protecţie,
împotriva unei posibile lovituri aeriene, împotriva
unei probabile acţiuni navale şi putem să răspundem
că ar trebui să avem noi şi aliaţii noştri cele cuvenite
aici la Marea Neagră. Şi, desigur, măsuri de
contracarare a unor măsuri posibile în plan
asimetric, subversiune, acţiuni de diversiune, de
terorism, migraţie ilegală – ce ar putea să împingă
Rusia către noi. Deci, aşa s-ar putea să avem un
dialog constructiv, pentru că, după cum vedem, şi
NATO a ajuns la concluzia asta, Rusia discută
numai cu oameni care au capacitate de acţiune. Nu
discută cu cei slabi. Slăbiciunea este o invitaţie la
agresiune. Acesta este punctul de vedere al unui
militar care ar avea responsabilitatea pentru apărarea
ţării lui, care nu poate să se joace cu cuvintele. De
aceea aveam diplomaţi, politicieni, ziarişti, ca să
încerce şi celelalte căi.

O ŢARĂ CARE TACE…

-Fac o comparaţie. Turcia, în împrejurarea
cunoscută, cu incidentul cu avionul militar rus
doborât ca urmare a survolării parţiale a
teritoriului turcesc, a făcut o solicitare la
NATO…
-Da.
-Nu numai că NATO a luat-o în calcul, dar,
ulterior, secretarul general al NATO a ieşit cu o
declaraţie de presă referitoare la acest
eveniment. Din câte îmi aduc eu aminte,
România nu a reacţionat deloc la NATO, pe
această ameninţare a preşedintelui Putin. Ba
mai mult, preşedintele României nu a
reacţionat public deloc, atunci, la această
afirmaţie belicoasă a omologului rus. Apoi,
preşedintele ţării noastre, comandant şef al
Forţelor Armate Române, că nu mai este
funcţia de comandant suprem, nu a participat
nici la ceremonia de la Deveselu. Unde a
participat premierul Dacian Cioloş, care
trebuia să fie atent la două lucruri, în opinia
mea, de simplu cetăţean, şi umil jurnalist.
Primul fiind acela că pe teritoriul României…
-Cred că un jurnalist îndrăzneţ, nu umil. Nu avem
dreptul să fim umili deloc.
-… că pe teritoriul României un singur Drapel
trebuie să fie mai înalt decât celelalte şi acesta
trebuie să fie Tricolorul. Iar al doilea lucru
fiind acela că trebuia să îi atragă atenţia
oficialului american, care se credea la
Deveselu…la Budapesta…uitând că a dormit
noaptea la Bucureşti. Cum comentaţi ceea ce
am afirmat eu?
-Nu vreau să fiu criticul niciunei acţiuni şi niciunei
persoane.
-Eu vorbesc de principiu…
-Am înţeles. Principiul este că aşa ar fi trebuit să
acţioneze România, conform logicii relaţiilor
internaţionale. Este un manual. Dacă nu l-a citit
cineva am o ediţie veche, din 1983. Din acel an
încoace se mai pot citi şi alte lucrări. Logica
relaţiilor internaţionale este necruţătoare. Trebuie
să faci paşii corespunzători, ca să poţi să ajungi la
un obiectiv. Deci, autorităţile române ar fi trebuit
să facă toate lucrurile astea: clarificarea cu
ambasadorul rus de aici; clarificarea la Moscova;
sesizarea NATO; sesizarea Consiliului de
Securitate, pentru că este – ameninţarea lui Putin –
o ameninţare militară directă, expresă şi repetată.
Pe care putem să o credem, pentru că există
mijloacele disponibile şi în Crimeea şi în regiunea
Krasnodar. Şi rachete ruşii au destule. Din punctul
ăsta de vedere aşa ar fi trebuit să acţioneze
oficialii români. Şi atunci, da, cred că Moscova ar
putea să vadă la Bucureşti un partener de dialog.
Un partener serios. Care ştie să îşi apere
interesele. Şi, mă rog, are ceva de dat, are ceva de
luat…în această discuţie. Deci,numai aşa se poate
discuta. O ţară care tace, aşteptând să treacă
pericolul, nu cred că are chiar un viitor de securitate
deosebit.

REACŢIA NATO LA AGRESIVITATEA
RUSIEI

-Vă mai fac o confesiune. Discutam cu un
diplomat străin şi îmi spunea că din perspectiva
ţării sale, conducătorii de la Bucureşti au capul
plecat în faţa Statelor Unite ale Americii. Şi i-am
spus că actualii lideri ai României, în opinia mea,
de simplu cetăţean, mulţi dintre ei nu au
experienţă, mulţi dintre ei acum învaţă alfabetul
relaţionării cu cei de peste hotare, dar, în acelaşi
timp, adevăraţii bărbaţi de stat nu se află la
conducerea României. Dar îi avem…
-Tânăra generaţie trebuie să producă, într-adevăr,
lideri corespunzători, pentru că este vorba de viaţa şi
de viitorul acestei naţiuni. Este adevărat că
experienţa şi cunoaşterea se bazează şi pe alte
lucruri. Eu am preocupări de această natură, sau eu
am crescut cu grijile astea, şi am ştiut Harap Alb,
după ce am ştiut unde este Feodosia, în Crimeea, şi
strâmtoarea Kerci. Întâmplător, pentru că tatăl meu a
avut această experienţă. Când ne bombardau
americanii, în 1944, tatăl meu era la Nalcik, în
Caucaz. Asta a fost situaţia. Şi mi-a povestit toate
lucrurile astea, chiar dacă la şcoală învăţam frăţia
noastră veşnică, a poporului nostru, cu cel sovietic.
Chiar dacă am citit toată literatura de război
sovietică. Chiar dacă nu înţelegeam, în clasa a patra,
ce este să introduci cavaleria în breşă, că tovarăşul
Stalin a decis asta. Aşa era propaganda de atunci.
Chiar dacă am citit că primul aviator din lume, care
a zburat fără picioare, deci cu picioare de lemn, a
fost un rus, şi nu un român. Dar aşa era educaţia de
atunci. Nu am crezut, niciodată, precum
guguştiucul…grăunţele. Ci am căutat, întotdeauna, să
înţeleg problemele. Şi asta trebuie să facă şi un
militar şi un politician care are responsabilităţi
militare. Să înţeleagă trecutul. Să înţeleagă modul de
gândire al vecinului. Să aibă expertiză, în acest
domeniu. Să creadă că o anumită logică duce la nişte
mişcări obligatorii. Deci, din punctul acesta de
vedere am crezut noi, naţiunea, noi poporul român şi
multe alte popoare din Europa, în visul acesta
frumos, al democratizării Rusiei. Şi Rusia nu vrea.
Nu poporul rus, cu care nu avem nimic, ci
conducerea actuală, de la Moscova, vrea altfel de
relaţii. Este adevărat că pot să îl înţeleg pe
preşedintele Rusiei, că a intrat într-un impas. Adică,
cu cheltuieli foarte mari, enorme, a reuşit să aducă
NATO la graniţele Rusiei. Preşedintele Boris Elţin,
fără nici o cheltuială, a reuşit să ţină NATO
deoparte, în sens militar. Pentru că atunci când s-a
decis intrarea unor ţări europene în NATO s-a decis,
practic, şi dezarmarea noastră, a tuturor. Deci, o
reducere dramatică a forţelor militare ale Poloniei,
ale României, ale Ungariei, ale Bulgariei, ca
măsură de destindere. Nu mai aveam inamic. Nu
mai aveam de ce. Mi-amintesc că în 1991 am avut
o dispută foarte dură cu un diplomat american,
care îmi cerea să desfiinţăm Forţele Navale
Române. El afirma că dacă nu avem bani, nu
facem ceea ce nu putem. Deci, pentru dânsul era
un exerciţiu. Pentru mine pericolul rusesc este o
obsesie. Istorică, pentru că aşa ni s-a întâmplat, din
1711 încoace. De mai multe ori. De foarte multe
ori. Şi de fiecare dată în defavoarea noastră. Deci,
din punctul ăsta de vedere, dacă nu ai învăţat
lecţiile istoriei, nu ai ce căuta în nicio poziţie
publică, nici măcar să vorbeşti, darmite să faci
ceva. Din această perspectivă, da, aşa ni se cerea
atunci. Nu a fost o ameninţare nici din partea
Poloniei, nici din partea României. Nici din partea
nimănui. Nici din partea Turciei, pentru că era o
relaţie specială, a acestei ţări, cu Rusia, în anii
aceia. Deci, până în anul 2000, nu a existat niciun
fel de NATO, decât formal, în Polonia. NATO
fiind mai degrabă, atunci, o organizaţie politică,
una de securitate generală, de securitate colectivă.
Când începe să fie NATO preponderent o alianţă
militară? Păi după distrugerea Georgiei, în vara
anului 2008, de către Rusia. După ocuparea şi
anexarea ilegală a Crimeii şi intrarea în Donbas. Şi
după ameninţarea altor ţări. De abia atunci începe
să vină NATO încoace. Deci, a fost reacţia
Alianţei la agresivitatea Rusiei. Asta este logica.

NOTA BENE:

La Gala 6TV, desfăşurată pe 29 iunie 2016,
generalul (r.) dr. Constantin Degeratu a primit
Cupa şi Diploma de Excelenţă, ca semne ale
înaltei aprecieri, pentru serviciul său nobil, pus
în slujba prestigiului României.
Ion Petrescu