Note de lectură – Gândul Anonimului Nr. 69-70

MUMA
Autoare: Angela Dina-Moţăţăianu

Lucrurile evanescente sunt eternizate de
literatură. Satul tradiţional românesc,
aflat în disoluţie, devine sursă de inspiraţie pentru
numeroşi autori dintre care menţionăm în primul
rând pe Marin Preda şi Marin Sorescu.
Cele 13 proze scurte din volumul Muma
de Angela Dina–Moţăţăianu se înscriu şi ele în
această direcţie salvatoare.
Textele sunt dedicate femeii de la ţară,
mamei – muma cum i se zice cu regionalism –
şi impresionează prin autenticitate şi fineţea
analizelor psihologice. Autoarea povesteşte cu
talent o mulţime de întâmplări, de la o naşterea în
plină stradă (A luʹ Mărăcine), la sacrificiul Firei
care se aruncă în faţa biciclistului care ar fi lovit
un copil (Ziua Cucului). Cârciuma devine un fel
de „Poiană a lui Iocan” (Ovidenie). Sunt povestite
şi întâmplări din timpul războiului de
reîntregire, ceea ce face ca această carte
să fie o ofrandă pe altarul Marii Uniri în
acest an centenar.
Povestirile au farmecul discuţiilor
molcome de pe bancile din dreptul
caselor ţărăneşti vechi. Umanismul cald
învăluie personajele. Nostalgia e bine
strunită în chingi optimiste. În concluzie,
ni se transmite un mioritism senin.
Cartea, în esenţă reprezintă un
imn dedicat mamelor de la ţară care
nu prididesc nici un efort pentru a-şi creşte, în
condiţii uneori vitrege, copiii. În ultimă instanţă
muma simbolizează muma-glie: ”-Să ştii, Buni,
că pământul e muma tutrora! Pe pămând ne-am
născut, aici trăim, iar dacă-l lucrăm şi îngrijim,
ne şi hrăneşte! (…) La pieptul său vieţuim! Şi tot
la el ne întoarcem să dormim pe veci!” (MumaParte)
În proza Troiţa neamului, elevul Ticu
aşează pietrele sale adunate cu drag, astfel încât
să alcătuiască un Iisus răstignit. Angela Dina–
Moţăţăianu alcătuieşte din textele ei o frescă a
satului românesc răstignit pe crucea istoriei.
Citind cartea ei, Muma, ne îmbie un miros
de pâine caldă, coaptă în casă.
Lucian Gruia

DATORIA DE A DESCOPERI ŞI OCROTI „SEMNELE ”  AU A.D.N.-UL DUMNEZEULUI DIN OM

I
ată-mă din nou
ademenit de
sensibila poetă, făuritoare
de reviste literare, emisiuni
radio şi televiziune şi al
cărei nume, Elisabeta
Iosif este din ce în ce mai cunoscut, în spaţiul cultural
românesc actual.
Dacă anterioara mea consemnare s-a datorat
unei „irezistibile invitaţii pe Planeta Iubirii”, cum
inspirat suna titlul antologiei de poezie românească,
realizat de Domnia Sa, de data aceasta, îmi propune,
cu temeinice argumente, să reflectăm asupra
adâncului adevăr, conţinut în afirmaţia lui Nicolae
Iorga: „Ar trebui să avem mai multă vreme ca
să depozităm în cărţi ideile noastre, acelea care
scormonesc în sufletul omului şi prezintă altora (aşa
cum procedează şi doamna Elisabeta losif), elemente
scormonitoare de suflet…”.
Înainte de a descifra mesajul acestei cărţi, mă
simt dator cu o precizare: fiinţa umană este guvernată
de două verbe fundamentale „a fi” şi „a avea”, stâlpi
de rezistenţă ai devenirii întru destin. Perfecţiunea,
excluzând devenirea, s-ar fi concretizat într-o
monotonie, plictiseală universală. De aceea,
Dumnezeu, când a creat omul, 1-a structurat în tiparele
celor două verbe „a fi” şi „a avea”, cu potenţial diferit
de manifestare si determinare şi, astfel, a rezultat omul
guvernat de verbul „a fi”, preocupat în mod deosebit,
să caute şi să afle răspuns la întrebări, constituind
însăşi raţiunea sa de a fi.
Cine este? De unde vine? Cine şi când 1-a creat?
încotro se îndreaptă şi cu ce scop? A fost necesară
crearea sa sau a fost o întâmplare?
În legătură cu celălalt tip de om, nu cred că e
necesar să zăbovim în a-1 defini. E atât de vizibil, mai
ales prin consecinţele faptelor sale, încât comentariile
sunt de prisos.
Trimiţându-i pe pământ pe oamenii din prima
mare categorie, Dumnezeu a făcut-o, nu pentru a
se ajunge la o lume perfectă, ci la un echilibru stabil,
definit prin armonie, înţelegere, solidaritate, iubire a
aproapelui. Practic, este vorba de două lumi, într-o
perpetuă confruntare, dar nu pentru a se nimici între
ele, ci, pentru a statua şi mai temeinic, un principiu,
devenit deja realitate, cel al unităţii în diversitate.
Parcurgând cu atenţie conţinutul acestei cărţi,
te poartă gândul la lumea basmelor şi poveştilor, în
care, cei plecaţi în lume să-şi afle un rost sau să
îndeplinească sarcini despre care trebuiau să dea
seama, feciorii de domni şi de împăraţi erau sfătuiţi
să-şi marcheze drumul, astfel ca la întoarcere, să nu
se rătăcească. Presărând în urma lor mălai, boabe de
grâu sau de porumb, acestea erau ciugulite de păsări
şi astfel, cei care trebuiau să revină acasă, se rătăceau.
Trăgând învăţăminte, cei de după ei au presărat în urma
lor pietricele colorate şi problema a fost rezolvată.
O primă concluzie, cu caracter general, s-a
impus de la sine şi anume datoria de a lăsa semne,
iar mai târziu, când mintea şi capacitatea de a le crea
a evoluat, s-au impus şi alte îndatoriri sacre ca şi
înzestrarea dată lor de Dumnezeu de a le crea. Mă
refer la descoperirea lor, a specificităţii lor, chiar a
unicităţii lor şi, prin acestea, a caracterului de marcă
a unei anumite identităţi, a unui anumit fel de a fi şi a
acţiona, conservarea, promovarea şi valorificarea lor
în interes individual şi colectiv.
„Semnele” descoperite și aduse în paginile
acestei cărţi copleşesc prin dăinuirea în timp (din
secolele III şi IV): „Palatul Felix Romuliana”, de
pe vremea dacilor liberi şi până la recent finalizata
Mănăstire Caraiman, despre istoria ridicării căreia,
marcată de arborele cu semnul crucii, circulă o poveste
a părintelui Gherontie Puiu. potrivit căreia,
acestuia i-a apărut în vis Maica Domnului. S-a
întâmplat, după ce, mai întâi vieţuise zece ani într-o
peşteră din munte, de unde vedea superba Cruce a
Caraimanului. În timp ce era paralizat la Sanatoriul
din Sinaia, Maica Domnului i-a apărut în somn şi i-a
spus: „Trezeşte-te, că nu eşti bolnav. Du-te şi găseşte
un brad cu şase ramuri, lângă o apă curgătoare, pe un

plai de unde se vede Marea Cruce, la care te-ai jurat.
Acolo să faci mănăstirea. Şi s-a sculat sănătos, spre
uimirea tutror.”
„Întrucât titlurile textelor, ce alcătuiesc
această lucrare, dau seamă de cuprinzătoarea
abordare a temei, pe care autoarea şi-a propus-o,
socotesc că nu mai este nevoie să intru în detalii şi
le voi aminti în ordinea cronologică a succesiunii
lor: „în centrul lumii” – Palatul Felix Romuliana;
„Miracolele cetăţii de la Sarmisegetusa” (Soarele
„Lacrimă a Domului” – L. Blaga); „Oracolul din
Palat” (Parcul Palatului Mogoşoaia); „Tinda
Raiului” „însemn la Curtea Domnească din
Potlogi” – (Ctitorie unicat a lui Constantin
Brâncoveanu, creator al stilului arhitectural ce-i
poartă numele); „Prepeleacul din grădină” – (o idee
preluată din Ion Creangă); „Locul unde bântuie
spiritul lui Vlad Ţepeş” – (Comana, mănăstire lângă
care se află mormântul marelui domn).
Aici, autoarea găseşte potrivit să ne amintească
de un aforism al lui Brâncuşi: „Semne se află peste
tot. Numai să ştii să le vezi”. Iar autoarea, chiar ştie
să le vadă şi să le decripteze convingător. Reluăm
citarea semnelor: „Sculpturile lui Brâncuşi – o insulă
de semne”. (Operele lui C. Brâncuşi de la Târgu Jiu
alcătuiesc o profundă şi originală insulă de creaţie,
simbolizând legăturile artei sale cu însemnele dacice);
„Poarta sacră a Parisului” (o cafenea literară cu tradiţie
„Leş Deux Magots”, loc preferat de Hemingway,
Gide, Malraux). Autoarea mă surprinde cu adevărul
cuprins într-o scânteiere de geniu a lui Mircea Eliade,
alt chip de a-şi ademeni cititorii: „Cunoaşterea originii
(locul de naştere) şi a istoriei exemplare a lucrurilor
conferă un fel de stăpânire magică asupra acestora”;
„Tezaurul memoriei colective” – (chiar cartea despre
care scriu depozitează între copertele sale poveţe,
povesti, semne).

Tot un mare adevăr il aflăm nemurit în cartea
regretatului om de cultură de factură enciclopedică,
Artur Silvestri „Nu suntem singuri”; „Patrimoniu –
Construcţiile sacre voievodale”, pe care scriiotarea
Elisabeta losif le consemnează cu neţărmurit respect:
„însemne de arhitectură la Horezu” (Complexul
Mănăstiresc Hurezi, leagănul stilului arhitectural
brâncovenesc). Apelând la puţul de mare adâncime al
gândirii lui Nicolae lorga, scriitoarea ţine să ne aducă
aminte că: „Maramureşul poartă un nume care nu poate
veni de aiurea decât din moştenirea noastră dacă… Şi
în Mara şi Muraşi este aceeaşi veche rădăcină tracică
a acelor strămoşi daci.”; „între semne si simboluri
– Maramureş”; „Lecţia de acasă” este, (cum ar
putea fi altfel, dacă e predată de Dumnezeu,
decât „scăldată în lumina azurie îngemănată
cu violetul matinal al Codrului înmieresmat al
Gutîiului)…?!”. Acestei mireseme dumnezeieşti
i se mai adaugă ceva, pe care autoarea ţine să ni-1
precizeze: „Aici există un complex de semne simbolice
şi rituale, definind o civilizaţie: cea maramureşeană”;
„în centrul Universului – Bisericile de lemn” (unde, în
altă parte, dacă nu în Maramureş?!). Biserica de lemn
este situată în inima satului, prin „turnul clopotniţă,
turla azvârlită spre cer, răspunde aceleiaşi nevoi de
ocrotire providenţială”. Tot aici au fost descoperite
de cercetători piese de „patrimoniu mondial”: cea mai
veche biserică din lemn din România şi, totodată, cea
mai veche construcţie de lemn din Europa (sec. XIV).
O formidabil de prețioasă descoperire este „Codicele
de la Ieud” (1391), în limba română cu caractere
chirilice.

Dacă, aşa cum ne îndeamnă şi scriitoarea
Elisabeta Iosif, alarmată de ce se întâmplă în prezent,
cu multe construcţii de patrimoniu, vom lua măsuri
să punem lucrurile în albia lor firească, atunci, aşa
cum spunea Brâncuşi „Mâine voi regăsi poteca sau
semnele ei pierdute”.
Totodată, scriitoarea Elisabeta Iosif ne cheamă
să-i fim alături cu mintea şi sufletul pentru a înţelege că:
„O ceaşcă de ceai transformă pe oricine în nemuritor”;
să poposim în sec. al XIX – lea „, să întâlnim „un prinţ
la Manuc”, iar dacă avem probleme de sănătate, să nu
uităm că Dumnezeu ne-a dăruit „Gioagiu Băi – o insulă
între mit şi realitate” şi ca să aflăm mai multe, să i ne
alăturăm în spaţiul numit „istorie şi arheologie”. Dacă
o vom însoţi în continuare, ne va conduce la „Ocna
Sibiului” cu cele 14 lacuri – „ochi ai pământului”, cu
apele sale sărate şi tămăduitoare. Autoarea deplânge
faptul că un dar al lui Dumnezeu, apele vindecătoare de
la Olăneşti, au fost „încătuşate şi nu te poţi bucura de
efectul lor benefic decât dacă plăteşti.”
„În baia de şofran a primăverii”, pe un tărâm
plin de semne străvechi, despre care a scris Calistrat
Hogaş, ajungi, urmând drumul descris de scriitor
la „pădurea de argint” de la Vânători, jud. Neamţ
nemurită în poezia lui Eminescu. Călătorind în
inima Transilvaniei, împreună cu autoarea (în
imaginaţie) „spre Insula tulnicăreselor”. în comuna
Beliş, în ţinutul moţilor, cu 15 pensiuni agroturistice,
descoperi minunatele tulnicărese, aducând până în
zilele noastre minunatele lor cântece.
Ultima parte a volumului ne dezvăluie, o bună
cunoscătoare a tradiţiilor şi nu e de mirare, dacă avem
în vedere că este ardeleancă. Sărbătoarea „Crăciunul
– Taină şi miracol”; „Crăciun în Maramureş – magia
festinului”, înfăţişând date şi obiceiuri de iarnă de
pe Văile Izei şi ale Marei, din Botiza – străvechea
melodie „Vlifaimul” sau „Cântarea bradului” sau

„Colindul mioriţei” ş.a. sunt înfăţişate în întreaga lor
complexitate.
O atenţie aparte acordă „Paştelui şi ritualurilor
româneşti”, legate de Paşte, cum sunt Oul ca o
reprezentare a puterii de creaţie a luminii, a înnoirii
periodice a naturii, „încondeiatul ouălor” cu
ornamente policrome, ce fac faima acestor ţinuturi
este cu măiestrie descris. Peste simfonia de culori,
domină roșul simbol al nemuririi si prosperităţii, în
tradiţia românească este culoarea rituală, păstrată
cu sfinţenie, fiindcă în credinţa populară „când
oamenii n-ar mai înroşi ouă de Paşti, lumea se va
potopi”.

Întrebându-mă de ce a socotit scriitoarea
Elisabeta losif necesară o astfel de lucrare, cred
că parcursul rodnic pe urma atâtor semne lăsate de
oameni, iar dacă ne referim la cele rămase de la cei
răstigniţi pe crucea verbului „a fi”, răsplătiţi cu acest
har de a crea întru dăinuire a ajuns, cred, la concluzia
că, mereu, acest tip de om posedă în sine unirea dintre
cer şi pământ, rezumând în fiinţă cele trei regnuri, deci
întreaga Creaţie divină. Capabilitatea de a crea sub
zodia perenităţii şi a lăsa astfel semne ce pot sfida
trecerea timpului, constituie partea tainică a fiinţei
umane, de provenienţă divină.

Că orice taină a ispitit omul să încerce
mereu s-o descifreze este de la sine înţeles,
exprimând, nevoia de a se înţelege pe sine. Aşa îmi
explic motivaţia care a stat la baza acestui demers,
deloc uşor, dar pe care scriitoarea Elisabeta Iosif 1-a
înfăptuit cu brio.
Autoare cu o activitate literară deosebită,
scriitoarea Elisabeta Iosif este o intelectuală fină,
căreia i s-a hărăzit să rămână un om al locului (există
o genă a locului natal), de aceea eu cred că, toată
viaţa, o voce tainică, un duh al pământului îi şoptea în
ureche faptul că n-are nicio şansă se se fixeze în altă
parte. Zborul dintr-un loc în altul nu i-a fost îngăduit
decât pe mici distanţe.
Întrucât, semnele care rămân în urma noastră, ne
conferă identitate individuală şi de neam, constituind
„semnele” sau A.D.N.-ul Dumnezeului din om, avem
datoria sacră de a-1 conştientiza şi ocroti prin toate
mijloacele posibile.
Geo Călugăru, membru U.S.R