MULŢI AU TĂCUT ŞI ACUM SUNT FOARTE VOCALI ÎMPOTRIVA COMUNISMULUI

Interviu cu prof. univ. dr. Dinu C. Giurescu, membru al Academiei Române

Dinu C. Giurescu s-a născut la 15 februarie 1927, la Bucureşti, fiind fiul istoricului Constantin C. Giurescu şi nepotul lui Constantin Giurescu tot istoric. A absolvit  Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti (1950) şi a obţinut titlul ştiinţific de doctor în istorie în 1968. A fost profesor la Universitatea de Artă (secţia istoria şi teoria artei muzeografice 1968-1987) şi la Facultatea de istorie a Universităţii Bucureşti (1990- 1997). Preşedinte al părţii române în Comisia românobulgară de istorie (1979-1985 şi din 1991 în continuare). Este membru titular al Academiei Române din anul 2001 (membru corespondent din 1990). Este membru în Consiliul Ştiinţific al Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989. A publicat numeroase lucrări de istorie, printre care: „Istoria ilustrată a românilor” (1981); „Distrugerea trecutului României” (1994); „Guvernarea Nicolae Rădescu” (1996); „Imposibila încercare. Greva regală, 1945” (1999); „România în Al Doilea Război Mondial, 1939-1945” (1999); „Cade cortina de Fier-România 1947” (2002); „Uzurpatorii” (2006); „Lichidatorii” (2010). Coordonator şi coautor la cel de al IX-lea volum al tratatului Academiei Române „Istoria românilor, 1940-1947” (2008).

– Domnule profesor, aţi lansat, recent, la Târgul de carte Bookfest, o lucrare bogat ilustrată, o istorie a regimului comunist din România, împreună cu alţi doi tineri istorici. Nu ştiu să mai existe o astfel de lucrare, dar este binevenită la 20 de ani de la prăbuşirea regimului comunist. Cum a apărut ideea acestui proiect editorial?

– A fost un proces de elaborare mult mai lung şi care s-a întemeiat, de fapt, pe cursul pe care l-am ţinut la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, atât  pentru studenţii din anii III şi IV, cât şi pentru masteranzi. Ideea de la care am pornit a fost aceea că noile generaţii – dar chiar şi cele dinainte – nu mai ştiu aproape nimic despre regimul comunist care a durat, la noi, 42 de ani. Şi, atunci, am simţit nevoia să redactez o lucrare în care să analizez componentele esenţiale ale acestui regim. Acumulând, an de an, informaţii noi, căutând să fiu la curent cu documentele revelatoare pentru evoluţia acestui regim, unele publicate, până la urmă a ieşit această carte. Am adăugat o cronologie comentată, axată pe evenimentele esenţiale, şi am prezentat componentele principale ale regimului – Partidul, sistemul politic, industrializarea, colectivizarea agriculturii, agricultura socialistă, armata, politica externă, învăţământul. Editura a venit cu ideea unei ample ilustraţii – şi cred că a făcut foarte bine – pentru că mulţi nici măcar nu mai ştiu cum arătau liderii comunişti. Am utilizat numeroase ilustraţii la cursul de care vă spuneam şi mi-am dat seama că nici unul dintre studenţi nu ştia cum arată conducătorii comunişti. Am ţinut şi un curs la o facultate de comunicare şi relaţii publice şi am avut surpriza să fiu întrebat, după câteva prelegeri, de o studentă care se pregătea să devină jurnalist, „cine a fost Pătrăşcanu?”, fiind vorba, aşadar, de un lider de notorietate. Din punctul meu de vedere, nevoia de informare a fost reală şi am căutat să răspund acestei nevoi. Pe de altă parte, noi suntem tot mai mult intoxicaţi de adjective în abordarea fostului regim. Se foloseşte tot mai mult sintagma „regim comunist, regim criminal”, care vă mărturisesc că mi-a pus o problemă de conştiinţă. Pentru că mi-am spus că dacă regimul a fost criminal, atunci noi toţi, cei care am lucrat şi am publicat lucrări de specialitate, am participat la manifestări culturale şi ştiinţifice în acel timp, suntem părtaşi la crimă. Regimul a făcut crime, iar crima nu se prescrie. Dar ca să caracterizezi întregul regim ca fiind unul criminal, înseamnă să acuzi milioane de oameni din sectoarele tehnic, agricol, comercial, cultural, ş.a., care au făcut, prin efortul lor, ca acest regim să funcţioneze. Apoi s-a spus că a fost un „regim ilegitim”. Da, la început. Alegerile au fost falsificate aşa cum nu mi-am închipuit niciodată că se poate falsifica un scrutin, dar după aceea acest regim a fost recunoscut de toate organismele internaţionale, şeful statului român a primit toate onorurile, România a participat la convenţii şi tratate, iar ministrul de externe al României a fost, la un moment dat, preşedinte al Adunării Generale a ONU. Ca atare, a fost o recunoaştere internaţională clară, fără niciun dubiu. Nu putem spune că regimul este criminal în ansamblu, după cum nu putem spune că este ilegitim. Acesta este punctul meu de vedere.

– Nu vi se pare că trăim un paradox? Pe de o parte, o nevoie de a uita şi, pe de altă parte, o incriminare peste măsură a regimului comunist, într-o continuă nevoie de demonizare.

– Puteai să-ţi faci meseria şi înainte de 1989. Sunt mulţi care puteau reacţiona în vreun fel şi nu au făcut-o, dar supralicitează, în opinia mea, convingându-se pe ei înşişi de nocivitatea integrală a fostului regim.

– S-a spus că intelectualii au responsabilitatea lor faţă de regimul comunist. Dumneavoastră sunteţi unul dintre cei care au protestat atunci când s-au luat decizii privind distrugerea unor monumente istorice. Aşadar, se putea protesta, desigur, cu riscurile de rigoare, asumate, dar se putea…

– Am făcut întâmpinări scrise, pe care le-am înregistrat la CC al PCR, la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, la Patriarhia Română. Existau foruri cărora puteai şi trebuia să li te adresezi. Eram în dreptul meu, atât ca cetăţean, cât şi ca istoric atunci când ceream să nu se dărâme Biserica Mihai Vodă sau Mănăstirea Văcăreşti. În mai 1980, de pildă, la prelucrarea istoricilor în vederea pregătirii Congresului Internaţional de Ştiinţe Istorice, programat să se desfăşoare la Bucureşti, s-a făcut la CC al PCR o listă de persoane cu atribuţii oficiale – şefi de muzee, de institute de cercetare – şi ni s-a spus că Ceauşescu doreşte să-i întâlnească pe istorici pentru a discuta problemele mai importante în vederea congresului din august. Am fost şi eu trecut pe listă, dar nu ştiu nici până în ziua de astăzi de ce. Deşi ni s-a spus să fim concişi – eram nu mai puţin de 18 vorbitori, iar eu eram antepenultimul – academicianul Ştefan Pascu a vorbit 45 de minute şi am văzut semnele de nerăbdare ale celor doi Ceauşeşti. În timpul unei pauze, mi-am conturat câteva idei, deşi eram convins că nu o să-mi mai vină rândul să vorbesc. Dar, la un moment dat, după alţi câţiva vorbitori, l-am văzut pe şeful statului că se uită prin sală (nu mă cunoştea) şi spune: „Acum să-l ascultăm pe tovarăşul Dinu Giurescu”. Mă aşezasem chiar în faţa lor. M-am ridicat şi, după ce am mulţumit protocolar pentru posibilitatea care mi se oferă de a mă adresa conducerii de partid şi de stat, prima frază rostită a fost să nu se dărâme oraşele ţării pentru motive economice, pentru motive care ţin de nivelul de trai şi, nu în ultimul rând, pentru motive de ordin istoric. Am lăsat istoria la urmă. Reacţia oficialităţilor a fost că, a doua zi, am fost invitat la televiziunea română pentru a-l lăuda pe Nicolae Ceauşescu. Am dat peste doi vorbitori dornici de a fi în emisiune – Ştefan Pascu şi Ion Ardeleanu – aşa încât abia am avut la dispoziţie vreo trei minute pentru a spune ceva. Aşa s-a terminat totul, fără vreo altă consecinţă. Am cerut în adunarea eparhială a Bucureştilor, cu întâmpinarescrisă, să nu se dărâme Biserica Mihai Vodă şi Mănăstirea Văcăreşti, de faţă fiind chiar Patriarhul României – Iustin Moisescu. Este adevărat că trebuia să ai şi o anumită poziţie în meseria ta. Şi mulţi, în meseriile lor, o puteau face – nu vorbesc, fireşte, despre militari, deoarece la ei funcţionau cu totul alte reguli. Însă mulţi au tăcut şi acum sunt foarte vocali împotriva comunismului.

– De ce ne este atât de greu să discutăm sau să scriem cu detaşarea necesară despre regimul comunist? Este o problemă organică a noastră, ca neam, o problemă de memorie, de receptare a istoriei recente?

– Sau poate o problemă a cărturarilor, nu? Există destule studii, care au apărut după decembrie 1989, şi în care regimul este analizat potrivit regulilor cercetării istorice. Dar aceste studii se adresează, din nefericire, unei minorităţi – câţiva specialişti. Noi avem obligaţia de a ne adresa marelui public, fără a face rabat de la
parametrii ştiinţifici proprii meseriei noastre. Acesta a fost scopul cărţii despre care am vorbit şi ea îi vizează mai ales pe cei tineri. Sigur că sunt şi erori, de aceea există ediţii succesive. Pe termen mediu, sunt însă încrezător că multe aspecte se vor lămuri mai ales pe teme – politică externă, armată – pe diferite perioade istorice. Am avut, în anii ’70-’80, de pildă, o armată de profesionişti şi trebuie să spunem lucrul acesta, chiar dacă, la început, în aşa-numita „armată populară” s-a intrat masiv pe bază de dosar şi „origine sănătoasă”. Chiar dumneavoastră aţi studiat problema aceasta. Va trebui, la un moment dat, să existe un condei bun pentru ca, într-un număr rezonabil de pagini – nu mai mult de 250-300 – să realizeze o sinteză care să poată fi citită cu interes de oricine. O istorie a regimului democrat-popular şi socialist, pentru că niciodată nu a fost numit comunist pe durata existenţei sale. În acest volum ar trebui să figureze, poate, cu exemple concrete, şi „piruetele” pe care le-au făcut unii după decembrie ’89, care lăudau regimul înainte şi, după aceea, dintr-o dată, au devenit cei mai mari avocaţi ai democraţiei pluripartite. După cum va trebui să se discute deschis despre modul în care a devenit România astăzi un fel de mall imens pentru desfacerea produselor altora, pentru că noi nu mai producem aproape nimic. A existat, în timpul regimului comunist, un efort real de industrializare – cum s-a făcut este o altă discuţie – dar sunt industrii care aveau tehnologii ale anilor ’80 şi totuşi au dispărut după decembrie 1989.

– Vorbeaţi de erori. La lansare a fost cineva care v-a întrebat de erata care a însoţit volumul apărut. Ce s-a întâmplat?

– S-a întâmplat un fenomen foarte curios, pe care nu mi l-aş fi închipuit niciodată. La una din biografiile liderilor comunişti, un paragraf din textul iniţial a fost modificat în contrariul său. Nu era o corectură, ci o reformulare. Public de 59 de ani şi nicio redacţie – fie revistă, fie editură – nu a intervenit pe un text al meu astfel încât să modifice complet sensul afirmaţiilor mele. Să vă dau un alt exemplu, concret, mă refer la Ştefan Andrei. Completarea făcută de editură la biografia
lui Ştefan Andrei este că acesta fost condamnat pentru genocid. Or, Ştefan Andrei s-a ocupat de politică externă, nu poate fi acuzat de genocid. Ca atare, se lasă în mintea cititorului de azi ideea că va fi fost implicat şi el în genocid. Cel mult, se poate spune că a avut o anumită poziţie politică, ceea ce este cu totul altceva. Aşadar, am rugat editura să ataşeze lucrării o erată. Din păcate, din cele cinci exemplare pe care le-am primit, numai unul avea erată. Nici cele pe care le-am verificat la Librăria „Mihail Sadoveanu” nu aveau erată.

– Un capitol al lucrării este dedicat armatei.

– Este realizat de Alexandru V. Ştefănescu, un tânăr istoric din Târgovişte, pasionat de armată şi istorie militară. A redactat textul la subiect, tehnic, fără alte consideraţii. Tot el a scris şi capitolul de politică externă. Celălalt colaborator, Ilarion Ţiu, m-a ajutat foarte mult în privinţa ilustraţiilor şi a comentariilor la ilustraţii, ocupându-se de selectarea imaginilor. Le mulţumesc amândurora.

Interviu realizat de locotenent-colonelul
Florin ŞPERLEA