MISIUNE IMPORTANTĂ

Început de vară, în care zilele toride alternau cu
cele ploioase, anunţând o recoltă bună, comparativ
cu anul precedent, de secetă, care uscase dureros
pământul crăpat, chinuind oamenii şi animalele.
Acum, câmpul arăta frumos, grâul dăduse în
pârg, iar porumbul îţi ajungea până la brâu.
Grădinile erau pline de zarzavaturi şi de oameni
trebăluind pentru a aduna roadele în coşuri şi vase
de pământ înflorate. Pe pajişti, iarba era mare,
numai bună de cosit şi de aşezat în căpiţe cu fân
frumos mirositor. Oamenii, buni gospodari,
foloseau garduri demontabile pentru păşunatul
animalelor, pe porţiuni, astfel încât iarba să se
poată reface.

Grănicerii locului „cu un ochi râdeau şi cu
altul sufereau”, cum se spune. Se bucurau pentru
bogăţia ce se anunţa, dacă vremea continua la fel,
şi întâmpinau dificultăţi datorită vegetaţiei
abundente care oferea celor interesaţi posibilităţi
mai mari de ascundere şi rămânere în teren timp
îndelungat.

Locotenentul Călin Făgărăşeanu, cu ceva
vechime în frontieră, ajunsese să cunoască bine
locurile şi oamenii, majoritatea timpului era
preocupat cu activităţile subordonaţilor în paza
frontierei şi cu programul subunităţii. Avea
permanent grija misiunii la graniţa ţării,
responsabilitatea faţă de militarii care făceau
serviciul cu armament şi muniţie de război.
Activitatea la frontieră îi lăsa prea puţin timp
pentru alte lucruri, viaţa acestei colectivităţi
trebuia coordonată şi asigurată permanent cu toate
cele necesare, astfel încât subunitatea să poată
acţiona eficient în orice condiţii pentru
îndeplinirea integrală a misiunilor. Şi apoi, la
mijloc erau aceşti oameni tineri, cu trăirile şi
problemele lor specifice, pe care ofiţerul îi ajuta şi
îi sfătuia ca într-o familie.

În meserie a învăţat o sumedenie de lucruri
noi pe care numai munca practică ţi le poate oferi.
A întâlnit ofiţeri de valoare, profesionişti
remarcabili, comandanţi şi şefi care l-au sprijinit şi
îndrumat, când a fost nevoie, să-şi îmbogăţească
cunoştinţele şi să-şi dezvolte capacităţile de
conducere a oamenilor şi subunităţii, în ansamblu.
A avut multe satisfacţii, dar şi unele
nemulţumiri şi deziluzii, toate legate de ceea ce
credea el că se putea şi trebuia făcut pentru paza
frontierei, pe de o parte şi, pe de alta, pentru
neputinţa în faţa neajunsurilor privind dotarea
tehnică şi materială, precaritatea condiţiilor de
viaţă ale cadrelor şi militarilor în termen.
S-a confruntat cu mentalitatea şi atitudinea
unor colegi mai „vechi”, dominate la vremea aceea
de o excesivă exigenţă şi moralitate de partid,
revoluţionară, ce nu admitea noutăţile potrivnice
schemelor şi şabloanelor „indicaţiilor”, socotind în
afara regulamentelor şi ordinelor orice procedeu şi
metodă cu caracter de noutate, chiar dacă sporeau
calitatea şi eficienţa acţiunilor.

Încercările unor ofiţeri tineri de a urma şi
facultăţi civile, pentru care erau necesare aprobări
speciale, se interpretau ca o dorinţă de a pleca din
frontieră, de a fugi de muncă, fapt aspru criticat şi
consemnat în notarea de serviciMulte cadre din
subunităţile de frontieră erau obosite, obligate la
tot felul de activităţi inutile, formale, rezolvări
încorsetate în reglementări şi măsuri gândite şi
stabilite în „birouri” de către unii ofiţeri promovaţi
pe criterii de loialitate şi dosar. În mediul rural,
ofiţerii şi subofiţerii, cu familiile, locuiau în
condiţii modeste, majoritatea în case părăsite sau
închiriate. Unele locuinţe au fost construite în
câmp, departe de localităţi, cu dificultăţi mari în
aprovizionare şi în ceea ce priveşte frecventarea
şcolilor de către copii. Un timp s-au primit, contra
cost, alimente şi combustibili de la subunitate.
Până şi încercarea de a creşte porci şi animale pe
lângă casă, se considera o tendinţa de îmbogăţire.
Pentru familie le rămânea oamenilor foarte puţin
timp, cât despre distracţii, ce să mai vorbim.
Venea caravana cinematografică o dată pe lună, de
la batalion, şi prezenta un film artistic.

Locotenentul Călin a crezut că este o glumă
replica unui superior, atunci când i s-a raportat la
telefon că un ofiţer ieşit din serviciu nu este în
subunitate, ci acasă: „Ce face acasă domnule? Să
vină imediat în cazarmă. Acesta nu are de lucru?”
Cu toate greutăţile, cadrele din subunităţile
de frontieră îşi făceau, majoritatea, conştiincios şi
corect datoria, cu eforturi susţinute. În problemele
personale se mulţumeau cu puţin, uneori şi de
teamă să nu li se reproşeze că se plâng şi dacă nu
le convine vor fi mutaţi, de regulă în condiţii şi
mai proaste. Erau fericiţi când aveau în familie ce
le trebuie şi exista înţelegere. S-au integrat în viaţa
localităţilor de frontieră, unde trăiau şi bune şi rele
împreună cu populaţia din sate şi comune,
ajutându-se reciproc pentru depăşirea greutăţilor.
Ofiţerul fusese invitat cu diferite prilejuri, acasă, la
colegii mai în vârstă. Aproape fiecare astfel de
vizită era o lecţie de viaţă oferită de oameni
simpli, muncitori şi cinstiţi, care încercau să-şi
facă o viaţă mai bună pentru ei şi copii.

Locotenentul Călin se afla în faţa
subordonaţilor din ultima serie de recruţi. Pe micul
platou din cazarmă erau aliniaţi tinerii militari abia
sosiţi din unitatea de instrucţie, în vederea
„introducerii” lor în serviciul de pază, termen
consacrat pentru această operaţiune complexă.
Erau tineri provenind din aproape toate
regiunile ţării. Unii păstrau încă înfăţişarea de
adolescenţi şi citeai pe feţele lor atât curiozitate,
cât şi o anumită teamă de necunoscut. După
cuvintele de bun venit rostite liniştit şi binevoitor,
ofiţerul le spuse:

— Vreau, înainte de toate, să ne cunoaştem
şi apoi să vă prezint subunitatea, noua voastră casă
temporară, misiunile noastre şi tradiţiile cu
rezultate bune ce trebuie să le continuăm şi să le
dezvoltăm împreuna. O să trec pe rând pe la
fiecare, vă rog să vă prezentaţi, să-mi spuneţi de
unde sunteţi, cu ce v-aţi ocupat şi dacă aveţi
probleme personale ce se pot raporta aici sau, dacă
doriţi, separat, după adunare.
Aşa începea, de fiecare dată, acţiunea de
cunoaştere a oamenilor, prin discuţii individuale
repetate, având în vedere concluziile de la
verificările medicale şi, îndeosebi, caracterizările
din fişele individuale întocmite de comandanţi pe
timpul perioadei parcurse de militari în batalionul
de instrucţie.

Apoi cei noi executau recunoaşterile în teren
ziua şi noaptea şi erau trimişi în serviciu împreună
cu grănicerii mai vechi. Abia după ce acest proces
de cunoaştere, prima etapă era încheiată şi oamenii
înţelegeau specificul misiunilor şi terenului; tinerii
militari grăniceri erau validaţi, am putea spune, să
execute singuri serviciul de pază în frontieră cu
armament şi muniţie. Se punea, în continuare, ca şi
la unitatea de instrucţie, un accent deosebit în
pregătire pe uzul de armă, respectiv folosirea
focului armamentului în serviciu numai pentru
somaţia legală, fiind interzisă folosirea lui
împotriva oricăror persoane. Era subliniată singura
excepţie şi anume, când militarul era atacat. Chiar
şi în această situaţie trebuia să nu pună în pericol
viaţa oamenilor, căutând, pe cât posibil, să
realizeze doar imobilizarea atacatorului.

Locotenentul Călin se oprise în faţa unui
soldat:
— Sunt soldatul Ră-Ră-Rădulescu Floricel,
spuse acesta, poticnindu-se în vorbire, cu broboane
de sudoare adunate sub bărbie.
Era un tânăr blond, cu ten rozaliu, puţin
pistruiat, de statură potrivită, dar bine clădit,
puternic, cu o privire ageră aţintită fără teamă în
ochii ofiţerului. Călin sesizase defectul de vorbire
şi îi puse mâna prieteneşte pe umăr:
— Bine, Rădulescule. Acasă cu ce te-ai
ocupat ?

— A-a-am lucrat tâmplărie la un unchi în
satul Dridu din ju-ju-judeţul Ialomiţa. Fă-fă-
făceam scaune. A-a-am mai lucrat la o rudă,
Ulmeanu Valere d-d-din satul Nucet judeţul
Călăraşi.
— Bravo! Să te pregăteşti să ne faci şi nouă
pentru club nişte scaune, încheie discuţia
locotenentul, trecând la un alt militar.
— Sunt soldatul Colceriu Costică. Am fost
felcer în comuna Şercaia, lângă Făgăraş judeţul
Braşov. La brigadă am urmat cursul de sanitari.
— Foarte bine. Mai avem un sanitar de anul
2 din satul Dorobanţu, judeţul Teleorman. Îl
cheamă Constantinescu Florian. O să lucraţi
împreună. Vara se anunţă călduroasă şi vom avea
multă treabă de făcut.
În zilele următoare, cu prilejul discuţiilor
individuale, ofiţerul a aflat şi alte aspecte
interesante despre Rădulescu, pe care, pe măsură
ce trecea timpul, începuse să-l simpatizeze.

Provenea dintr-o familie numeroasă. A trebuit să
înveţe meserie devreme, ca să-şi ajute familia, deşi
i-a plăcut şcoala, a învăţat bine şi ar fi dorit să
continue. Era vesel şi comunicativ, în ciuda
defectului său pentru care a suferit la râsetele
copiilor ori de câte ori vorbea, inclusiv la lecţii.
Până la urmă, s-a obişnuit. Un timp a visat să
ajungă constructor, să vadă oamenii ce poate, să-l
respecte şi să nu-l mai batjocorească.
La recrutare au vrut să-l declare inapt pentru
serviciul militar, deşi era sănătos, poate datorită
defectului de vorbire. Atunci a plâns şi le-a spus
ofiţerilor că dacă este respins nu se mai întoarce
acasă de ruşine. A povestit comisiei că unchiul său
a făcut armata la grăniceri, unde trebuia să fii
disciplinat şi rezistent, să nu-ţi fie frică noaptea
singur, să nu te fereşti de vreme rea şi să fii în
stare să mergi mult pe jos.

Atunci când povestea şi era ascultat,
Rădulescu parcă se bâlbâia mai puţin. Lumea s-a
obişnuit cu el. Totuşi, unii militari mai râdeau,
provocându-l să rostească cuvinte lungi şi dificile.
Dacă era vorba de executarea misiunilor, atunci se
schimba situaţia, toţi militarii doreau să-l aibă cu
ei în serviciul de pază, deoarece era foarte
conştiincios şi curajos, tot timpul atent şi gata să-şi
ajute colegii, cu alte cuvinte era un grănicer de
nădejde.

Au trecut câteva luni, când, după o noapte
neagră de răutate, cum se spune, în care grupa de
alarmă a intervenit de câteva ori, se anunţa o
dimineaţă frumoasă şi aparent mai liniştită pentru
subunitatea de grăniceri.
După o bătaie în tocul uşii deschise de la
cancelaria comandatului, apăru centralistul de
serviciu:
— Să trăiţi ! Am primit o notă telefonică, la
pază, de la batalion.

Ofiţerul ridică privirea de pe harta de lucru,
apoi se lăsă pe speteaza scaunului pentru a face loc
pe masă registrului cu coperte de plastic, deschis.
Călin citi conţinutul notei, făcând sublinieri cu
stiloul, după care semnă pe margine de luare la
cunoştinţă.

— Poţi să-l iei. Iar, după o mică pauză: Să
vină la mine sergentul de serviciu!
— Am înţeles !

Îşi aruncă din nou privirea pe hartă. În nota
telefonică erau transmise noi date privind
evenimentul declanşat în urmă cu 24 de ore, când
împuternicitul de frontieră vecin a informat că doi
infractori periculoşi au evadat dintr-o colonie şi
este posibil să încerce să pătrundă ilegal pe
teritoriul nostru. Ca urmare, comandantul a hotărât
ca subunitatea să treacă la paza întărită, o parte din
patrulele şi posturile grănicereşti având mărită
durata serviciului la 10 ore.

Despre situaţia apărută a fost informat şeful
postului de miliţie şi şeful grupei de sprijin a
grănicerilor, care au aplicat măsurile convenite din
timp pentru folosirea în dispozitiv, mai ales în
perimetrul localităţii, dar şi pe câmp, a cetăţenilor
aflaţi la muncă, ce puteau semnala persoanele
necunoscute, ajutând astfel grănicerii. În vederea
îndeplinirii unor astfel de misiuni, grupele de
sprijin efectuau sistematic şedinţe de pregătire cu
cadrele din subunităţile de frontieră, privind
cunoaşterea legislaţiei şi a modului de acţiune.
Analizând din nou, pe hartă, dispozitivul de
pază, ofiţerul constată că pe unele direcţii ar mai fi
necesare câteva posturi şi patrule grănicereşti.
Între timp, se prezentase şi aştepta ordine
sergentul de serviciu.

— Verifică, te rog, după caietul dumitale,
militarii cu numai opt ore de serviciu şi care s-au
înapoiat de dimineaţă. Vezi să fie din cei care au
avut somnul asigurat în ultimele 24 de ore. Am
nevoie de cinci oameni care să plece din nou în
misiune pentru câteva ore. Să anunţi şi bucătarul
să le pregătească, într-o jumătate de oră, o gustare.
Peste 20 de minute să-i găsesc adunaţi pe platou.
Fugi!

La termenul stabilit erau adunaţi, pe platou,
cinci militari, printre care şi sold. Rădulescu,
aşteptând să primească ordine.
După ce a primit raportul, locotenentul le-a
prezentat, din nou, ultimele informaţii şi le-a
explicat că ei vor întări dispozitivul pe unele
direcţii, până la căderea serii, amănuntele urmând
să le fie precizate la darea misiunii. Pentru o clipă
a vrut să renunţe la soldatul Rădulescu, dar a
revenit, gândindu-se că asta l-ar dezamăgi şi
descuraja totodată. Aşa că i-a trimis pe toţi să
servească gustarea, apoi să se echipeze, să ridice
armamentul şi muniţia, după care, peste o jumătate
de oră, să se prezinte pentru primirea misiunii.
Plecarea în serviciu era precedată de ordinul
de misiune, constituind un moment solemn
desfăşurat într-o încăpere special destinată şi
amenajată.

Astfel, în „camera pentru darea misiunii”,
cum se chema conform regulamentului, erau
expuse: drapelul ţării, afişe cu imnul naţional,
jurământul militar, extrase din legislaţia şi
regulamentele în vigoare, codul de semnale,
modele de documente individuale, macheta cu
raionul subunităţii, mesajul „Aero” şi altele.
Misiunea era dată sub formă de ordin, militarul
fiind în poziţia „drepţi”, în faţa superiorului său,
care i se adresa astfel:

— „Vă ordon să executaţi paza şi apărarea
frontierei de stat în calitate de post de paza (patrula
de pază etc.) la reperul…”!
Aşa i-a fost ordonată misiune şi soldatului
Rădulescu, locotenentul Călin atrăgându-i atenţia
că locul lui în dispozitiv este foarte important, că
trebuie să supravegheze permanent calea ferată din
apropierea cantonului părăsit, reperul 20, întrucât
pe acolo se putea ajunge la şosea ori pe partea
magaziilor staţiei CF.
— Vei părăsi locul de serviciu la schimb sau
când voi trimite special un gradat cu care vei
reveni la cazarmă. Contez pe tine, soldat
Rădulescu, a încheiat ofiţerul. Ai neclarităţi sau
alte probleme?
— A-a-am înţeles, misiunea şi n-n-nu am
alte probleme!
— Executaţi ordinul!
— Să trăiţi!
Sergentul de serviciu a dat comanda
întregului grup de cinci militari, care primiseră pe
rând misiunea şi, în fruntea coloanei, au părăsit
împreună încăperea.

Locotenentul Călin avea încredere în
subordonaţii săi. S-a străduit permanent să-i
motiveze şi să le stimuleze responsabilitatea,
sinceritatea şi corectitudinea, explicându-le cu
prilejul fiecărui eveniment de frontieră că trebuie
să manifeste vigilenţă, spirit de echipă, de
întrajutorare, că succesul acţiunilor depinde de
fiecare în parte şi de toţi laolaltă. Ca să-i apropie,
le-a vorbit mereu deschis, a executat, împreună cu
ei, serviciul de pază în frontieră, ziua şi noaptea,
pentru a le cunoaşte trăirile şi comportamentul în
diferite situaţii.

Îi făcea plăcere să le reamintească despre
semnul de armă purtat de fiecare pe epoleţi şi
umeri, semn care reprezenta conturul României.
Grănicerii erau singura Armă care avea ca simbol
heraldic harta ţării. „Trebuie să fim demni şi
mândri pentru acest lucru”, le spunea locotenentul
subordonaţilor săi.

S-a străduit să le asigure o hrană mai bună şi
caldă la înapoierea din pază, chiar dacă se depăşea
uneori norma de lemne şi cărbuni, precum şi mai
mult timp liber pentru recuperare. Au amenajat în
curtea un teren de volei şi pe islazul din apropiere
unul de fotbal, unde jocurile şi pariurile se făceau
pe ţigări şi gogoşile de la masă.

La activităţile culturale se organizau
călătorii imaginare pe hartă, „vizitându-se” diverse
zone turistice, monumente culturale şi istorice din
locurile de provenienţă ale militarilor, totul prin
ochii minţii. Cu prilejul unor festivităţi a fost
pregătit şi un program artistic, câţiva militari fiind
solişti buni de muzică populară, care ştiau să cânte
la acordeon şi chitară. Programul artistic a fost
prezentat cu succes şi în comună, cu prilejul „Zilei
Grănicerilor”.

Unii şefi îl apreciau pentru modul de lucru
cu subordonaţii, alţii socoteau că nu este suficient
de exigent şi că relaţiile sale cu militarii erau prea
permisive, chiar prieteneşti, ceea ce, în opinia
unora, favoriza abaterile disciplinare. Îşi pedepsea
foarte rar subordonaţii şi atunci când o făcea,
pedepsele constau majoritatea în „serviciu peste
rând”. A fost criticat la un bilanţ când a spus în
şedinţă că pedeapsa cu arest la grăniceri este o
greşeala, întrucât nu este normal ca militarii care
execută misiuni cu armament şi muniţie să fie
privaţi de libertate atâta timp cât există numeroase
alte posibilităţi de sancţionare.

În ceea ce priveşte viaţa particulară, şi-ar fi
dorit să aibă timp şi condiţii pentru lectură, să vadă
un film nou, un spectacol de teatru, să găsească o
prietenă dispusă sincersă-l urmeze la ţară şi să-l
înţeleagă. Cât despre televiziune, era la început şi
constituia mai mult o curiozitate, televizoarele
fiind o raritate. Şi-a cumpărat un aparat de radio
mic, producţie românească, devenind un pasionat
al teatrului radiofonic.

Plecările la oraş, numai cu aprobare, au fost
rare şi mai mult l-au indispus decât să-l bucure sau
liniştească. Ca să se distreze şi să se
„culturalizeze”, i-ar fi trebuit timp mai mult şi
bani, ceea ce era mai greu de obţinut.
Programul subunităţii se derula, în acele
zile, potrivit regulilor pentru paza întărită, oamenii
plecau şi se înapoiau din serviciu conform
planificării. În cursul nopţii s-au declanşat câteva
mijloace tehnice mecanice, la care a acţionat
imediat grupa de alarmă, fără să fie semnalaţi şi
descoperiţi infractori. Nici controlul fâşiei arate,
pe timp de noapte, cu feştila, n-a descoperit urme
de trecere, această inovaţie fiind un fel de torţă
într-un bidonaş cu motorină, fixat în capătul unei
cozi lungi din lemn, astfel încât să poată lumina de
sus mijlocul făşiei arate pentru a descoperi indicii
de trecere frauduloasă a frontierei. „Feştila”
aproape că devenise, alături de câine, emblema
ironiei la adresa „tehnicii” grănicereşti.

Dimineaţa s-a primit o nouă comunicare
telefonică, prin care împuternicitul de frontieră din
ţara vecină informa despre prinderea pe teritoriul
propriu a celor doi infractori daţi în urmărire,
mulţumind pentru promptitudinea cu care a
răspuns solicitărilor partea română.

Locotenentul Călin Făgărăşanu a adunat
efectivele din cazarmă, ce nu erau la somn, adică
planificate să se odihnească, şi a ordonat trecerea
la pază normală, stabilind şi celelalte măsuri în
consecinţă. A organizat şi înştiinţarea prin reţeaua
telefonică de pază existentă la foişoare şi prin
semnale, despre încetarea serviciului posturilor şi
patrulelor trimise suplimentar.

A trecut apoi să întocmească noul plan de
pază pentru următoarele 24 de ore. În acest
document oficial tipizat erau trecute numerele de
ordine ale militarilor, potrivit statului de
organizare al subunităţii, şi nu numele lor, felul şi
locul serviciului, pentru fiecare, durata misiunii, de
la oră la oră, itinerariul de deplasare, timpul de
odihnă, seria în care participa la programul de
pregătire şi altele. Tot în acest plan zilnic, cu mai
multe file, se consemnau informaţiile primite sau
obţinute privind acţiunile probabile ale
infractorilor, controalele executate în dispozitiv şi
rezultatele acestora nominal pe militarii verificaţi.
Pentru fiecare noapte se folosea o parolă sau
semnal de recunoaştere între posturile şi patrulele
grănicereşti. Parola se primea de la batalion pe
zile, era păstrată într-un caiet special la comandant
şi se comunica militarilor la plecarea în misiune.
La subunitate, semnalul santinelei care
anunţa înapoierea grănicerilor din serviciu se
auzea tot mai des. Posturile şi patrulele aşteptau, la
intrarea în cazarmă, sergentul de serviciu, care le
conducea la locul de încărcare-descărcare a
armamentului şi supraveghea această operaţiune,
după care le primea muniţia pe bază de semnătură
şi prezenta militarii la raportul privind îndeplinirea
misiunii. La subunitate funcţiona un serviciu „la
permanenţă” sau, mai târziu denumit la
„continuitatea conducerii”, asigurat de către
ofiţerii şi subofiţerii acesteia, care timp de 24 de
ore dădeau misiunea militarilor la plecarea în
serviciu şi le ascultau rapoartele la înapoiere,
urmăreau respectarea programului şi, în lipsa
comandantului, luau primele măsuri la declanşarea
unui eveniment de frontieră.

În momentul când a ajuns cu planificarea
serviciului la numărul de ordine al soldatului
Rădulescu, locotenentul şi-a amintit că i-a
condiţionat înapoierea din pază şi, îngrijorat, l-a
întrebat pe sergentul de serviciu dacă militarul s-a
întors, răspunsul fiind negativ. A cerut să-i fie
adus repede calul şi a plecat în galop în dispozitiv.
„Jar”, aşa se numea calul puternic, dar blând, ce-l
folosea în serviciu, şi care cunoştea bine toate
drumurile şi cărările, astfel că străbătu foarte
repede cei câţiva kilometri.

Ajuns la calea ferată, în apropierea locului
unde trebuia să fie soldatul Rădulescu, nu a mai
avut răbdare să-l descopere şi l-a strigat cu voce
tare. A auzit imediat „Ordonaţi!” L-a cuprins
deodată un sentiment de bucurie şi s-a simţit
emoţionat, gândindu-se că merită să crezi în
oameni, în simţul datoriei şi al onoarei, că totuşi
lumea aceasta nu se iroseşte degeaba, păstrându-şi
mereu valorile morale.

Soldatul Rădulescu a ieşit din spatele unor
tufe de iederă şi s-a apropiat alergând. Avea faţa
obosită şi ochii adânciţi în orbite, dar surâzător. Sa oprit cu carabina semiautomată la picior:
— Postul de p-p-pază format din s-ssoldatul Rădulescu execută paza şi apărarea
frontierei de stat la reperul 20. Pe t-t-timpul
serviciului am supravegheat permanent c-c-calea
ferată în zona cantonului p-p-părăsit, dar
infractorii nu s-au d-d-deplasat pe aici. V-am v-vvăzut mai de departe şi am v-v-vrut să acţionez,
dar m-aţi s-s-strigat dumneavoastră mai repede.

Locotenentul Călin l-a bătut prieteneşte pe
umăr:
— Bine, Rădulescule! Ţi-ai îndeplinit
misiunea. Te felicit şi îţi mulţumesc! Am s-o fac şi
în faţa efectivului subunităţii. Au trecut aproape 20
de ore de când eşti în serviciu. Văd că bidonul de
apă este gol. Cum te simţi, ai ceva probleme ?
— N-am nimic, n-n-numai că am o f-ffoame de lup. După ce m-m-mănânc ceva vreau să
mă culc un pic că poate mai aveţi t-t-treabă cu
mine.
— Mergem la cazarmă împreună. Hai treci
tu înainte şi pe timpul deplasării să observi în
stânga spre localitate, iar eu în dreapta spre
frontieră. La apariţia infractorului acţionezi la
ordinul meu. „Jar” o să vină singur după noi, că
ştie bine potecile spre casă.
— „Am înţeles!” răspunse Rădulescu şi o
porni sprinten la drum, cu arma la umăr.
Se anunţa o zi luminoasă, culoarea câmpului
era de un verde grăniceresc, cu sclipiri argintii de
rouă. Pe cărarea ce şerpuia prin iarbă, o patrulă de
grăniceri se întorcea din serviciu. Pe un drum
alăturat, dinspre sat, în sens invers, se apropia un
grup de oameni plecaţi la câmp. S-au întâlnit şi
salutat spunându-şi „Bună dimineaţa” şi „Spor la
muncă”. Nu departe, se află frontiera de unde
începea ţara românilor.
Bălăei Ion