MIC TRATAT DE TEORIA SINUCIDERII SINCERE (Fragment)

Şi dintr-o dată, după trei zile
cenuşii la extrem, cu ploaie
şi vânt, soarele începutului de mai a
dat în clocot. Ieşisem perpedes pe
Bulevardul Păcii, eu cu mine însumi,
cum mi se întâmplă să ies tot mai
des, de la o vreme, şi simţind soarele
acela impertinent, ca un armăsar pur
sânge abia scos din grajd, mi-am zis
că se merită să trăieşti, chiar dacăţi ghiorăiesc maţele şi în buzunare
n-ai nici măcar un leu, ca să-ţi iei un
amărât de covrig cu seminţe de mac
de la dugheana de pe colţ cu strada Cazacilor, unde
butonează, la casa de marcat, blonda aceea ofilită cu
ochi blânzi, ca de vacă. Odată, când eram mai în bani,
trecând cu bicicleta pe acolo, la prima oră a zilei, i-am
dat o hârtie de cinci lei şi-am cerut doi covrigi, unul cu
mac şi unul cu susan, şi ea probabil că tocmai ce învăţa
tainele casei acelea de marcat pe atunci că, tot uitânduse la tastatură precum o pisică hitleristă la maşina de
criptat „Enigma”, atentă să nu încurce comenzile pe
acolo, când a fost să-mi dea restul, o dată cu punga
cu covrigi mi-a înmânat diferenţa de la o hârtie de
zece lei… Am fost convins că pe retina memoriei îi
rămăsese bancnota dată de cel de dinaintea mea,
remarcasem bine aspectul ăsta, că eu întotdeauna sunt
atent la bani de când mă aflu în tot mai acută criză de
ei, aşa că nu m-am mirat deloc văzând că vrea să-mi
asigure nu doar cei doi covrigei pentru micul dejun,
dar chiar şi o cină efectiv boierească pentru condiţia
mea… O clipă am ezitat, fiind tentat să-i înhaţ şi s-o
şterg de acolo urgent; Dumnezeul din mine însă a fost
mai puternic decât Diavolul, şi ce s-a mai bucurat,
sărmana! Mi-a zis că ar fi trebuit să-i pună de la ea,
în vreme ce, după o vagă ezitare, cât să-şi rearanjeze
puzzle-ul din mintea ei obosită, atentă la covrigii care
veneau pe banda rulantă de undeva din lateral-dreapta
şi puţin în spate, concomitent cu refacerea socotelilor
şi întinzându-mi peste tejgheaua de tablă inoxidabilă
cei trei lei care mi se cuveneau, mi-a zâmbit atât de
aparte, că pentru întâia dată, după nu
ştiu câţi ani, m-am simţit cu adevărat
confortabil. Da, merită să trăieşti, miam zis atunci, şi, mai ales, merită să
faci gesturi frumoase. Mai ales când
beneficiarul este un semen poate la fel
de amărât ca şi tine, başca faptul că, în
ce mă privea, era şi femeie! Nu zic că în
mintea mea de ţăran parşiv a şi prins colţ
ideea că, după o aşa faptă bună, va veni
musai şi o răsplată pe măsură. Şi răsplata
chiar a venit, nu mult după aceea, când,
odată ajuns „acasă” şi descărcând ceva
de pe net, nu mai contează ce, din grabă şi nebăgare
de seamă – conul Jorjel a zis că fiindcă sunt un idiot,
d-aia! –, nu că i-am virusat computerul individului,
dar cel mai grav e că am dat cu piciorul, într-o
fracţiune de secundă, la fix un an de muncă susţinută,
la visele mele de glorie şi de mărire şi în fond la tot,
ştii ce înseamnă aia tot? În primul rând că mamelucul
– acum pot să-i zic şi eu cum vreau, că nu mai există
nici un pericol să mă dau de gol şi să rămân fără cai la
bicicletă – la conul Jorjel mă refer – a zis că să-mi iau
catrafusele şi să mă car dracului unde oi şti, că el s-a
săturat să mă tot ţină în cârcă şi, după ce că mă ţine
în cârcă, îmi mai şi bat joc de bunătatea lui (între noi
fie spus, n-a crezut nicio clipă că la mijloc ar fi fost
un accident regretabil, dimpotrivă, e şi astăzi convins,
deşi a trecut un an şi mai bine de atunci, că am făcut-o
intenţionat, să piardă el colecţia de filme, clasoarele cu
femei sexy şi nu mai ştiu ce, nişte porcării în fond şi
la urma urmei, că altceva nici că era în stare să reţină
în calculatorul acela!). Bineînţeles că, fiindcă tot veni
vorba, nu a crezut nici că mai rău îmi părea mie fiindcă
nu pierdusem filme, care, în fond, se puteau recupera,
cumva, nici măcar fotografii nu pierdusem, şi acestea
recuperabile în parte – doar fotografiile făcute unui
mort nu se mai pot recupera, vorba lui Mielache,
fotograful familiei, că odată băgat în groapă e greu
să-l mai scoţi de acolo şi să-l pozezi din nou –, deci nu
crezuse că-mi părea mai rău decât lui că eu a trebuit

să spun adio unui roman ca şi încheiat, unei cărţi de
poezii, gata şi asta, şi unei istorii a stimei de sine la
români. Era ca şi când i-aş fi spus că lucram la un plan
de captare a luminii Stelei Polare cu ajutorul unui ciur
cu ochiuri din sârmă ghimpată.
Ținte de atins cu arbaleta de serviciu (ordinea e
aleatorie, of course): Aleodora (olteanca), Viorela (în
ziua nunţii), Anghel Fluieraru (Fluierarii), Flaşnetaru,
Oncle Picu, Ziţa, Clitemnestra, faza cu casa și cu
conul Jorjel – dispărut toţi, eu ajuns la mâna lui,
căruţa…, cum se poartă el ca stăpân, cum mi-am dat
seama că totul e fum (luat foc casa) – casa zugrăvită
pentru mama (să nu se facă de râs când va fi să
moară, ei crezând că…), faza cu cavoul, faza cu Iancu
Pelearcă (alias Jane Pep) revăzându-şi casa ruinată
(acolo se iubiseră …cine, ce etc.), faza penultimă cu
socrul (morga spital), copiii, cumnata, faza cu băutul
viitorului mascul…
M-am uitat în ochii ei scurt, adică direct, m-am
înşurubat în ei vreau să spun, am luat-o de mână –
o avea rece şi umedă, probabil transpirase din cauza
emoţiei – şi i-am zis direct, la obiect (nu codat ca
aici, că deh!), cu vocea gravă şi sigură a unui ghid
turistic proţăpit, în sfârşit, în faţa Columnei lui Traian,
varianta originală, după ce ani şi ani se produsese
exclusiv la umbra copiei în ipsos a acesteia de la
Muzeul Naţional de Istorie: „Te-aş fluiera cu flașnetandoită, porumbiţo!…” A vrut să-şi retragă mâna
din mâna mea, dar nu i-am permis, dimpotrivă, am
strâns-o şi mai tare şi, mai înainte de a-şi reveni din
şoc, aplecându-mă uşor înainte şi puţin spre dreapta,
am sărutat-o apăsat şi dur, dureros, mai să-i simt
sângele gâlgâindu-mi în gură. Mi s-a părut că senmoaie dintr-o dată şi nu m-am înşelat. Mirosea a
pace şi linişte, a flori de tei şi a căcăreze de veveriţă.
Exact în ordinea arătată.
Avea părul tuns scurt, castaniu, strungăreaţă,
ochi de vulpiţă aparent pocăită şi sâni de matroană
romană ajunsă la deplinul apogeu al maturităţii
ei. Sânii aceia cât Mall-ul Vitan bucata (la cupola
din acoperiș mă refer) compensau toate micile
imperfecţiuni, adică şi picioarele de ţărancă fruntașă
din Epoca de Aur, cam butucănoase şi răşchirate, şi
mersul de balerină la menopauză, şi felul ei modest
de a se îmbrăca – şi nu că nu ar fi avut bani, întrucât
bărbatu-să, mă interesasem discret, era patron de butic
–, şi lipsa de cultură, şi totul. Cum să o ratez?
Teoria sinuciderii sincere… Tratatul meu va fi
altfel decât cel scris de Jean Améry1
, de pildă. Fiindcă
eu voi vorbi exclusiv despre mine. Prima dată m-am
gândit că numai laşii se sinucid. Şi bolnavii mintal.
Apoi, m-am gândit că îţi trebuie curaj. Primul om din
lume despre care am auzit că s-a sinucis a fost Crişan,
camaradul de arme adică al lui Horea şi Cloşca,
răsculaţii de la 1784, din Ardeal. Mi-a povestit
tataia. Cu nojiţele de la opinci… Mi-au trebuit ani
până când am priceput cum a făcut-o. Mă uitam la
nojiţele lui tataia – că, din când în când, îi plăcea să
încalce opincile, deşi nu se mai purtau demult la noi
în Ludeşti, era un semn de maximă sărăcie, însă lui îi
amintea de tinerețea pierdută odată cu anii de război,
cine știe… Avea multe ciudăţenii, apoi, cu anii, nu mi
s-au mai părut ciudăţenii. Uneori, încălţa papucii cu
talpă de lemn, tălpi cioplite de el, tot cândva demult,
în anii secetei. Eu unul, sincer să fiu, n-am apucat
nicio mare secetă…, poate, cel mult, una de femei. De
femei fatale…
Nu zic că, la un moment dat, mi s-a făcut dor
să mă mai culc odată cu Aprilia. Aprilia, da…, prima
femeie adevărată din viaţa mea. Trenul acela, biroul,
poliţaiul… și ea, Văduva Neagră, când, dintr-o dată,
mă apucase așa, o teamă… Te temi de moarte cu cât
eşti mai aproape de ea. Bătrânii, de pildă, se tem mai
mult de moarte decât copiii.
De trei săptămâni, micul meu dejun se
constituie dintr-o chiflă de 50 de bani, de la chioşcul
din Piața Moghioroș, şi dintr-un pahar cu cafea instant
de la dozator, de un leu, cel mult un leu și jumătate,
deci doi lei maximum toată treaba. Prânzul e ceva mai
complicat, dar şi aici am găsit o supă chioară, uneori
cu găluşte, alteori din aripi de pui, la doi lei caserola,
la care se adaugă o pâine din acelea foarte ieftine, de
80 de bani bucata, cu aditivi, bună însă la gust când e
proaspătă. Ei, şi de câte ori îmbuc din pâinea aceea,
nu zici că unul, cel puţin, din gândurile mele, se
îndreaptă către Guvern, care are grijă, săracul, să ne
ofere măcar atâta lucru, adică pâine şi circ, ca să nu
o luăm razna de tot, ca un torent scăpat din chingile
barajului în plină câmpie? Că ia să nu ne mai ofere
nimic!
„Aţi mai slăbit!…” îmi spune cu glasul vibrând
de o blândeţe atent studiată gazda mea, privindumă strâns,

scrutător, pe sub genele care-i adumbresc
frumoşii ei ochi negri, adânci şi mari, care conferă
un aer destul de interesant chipului ei destul de
dezechilibrat altminteri, în care nasul mare şi borcănat
are rolul cel mai nefericit, deşi nici buzele incerte şi

reci, bărbia ca de boxer şi părul pieptănat din doi în
doi şi mai niciodată vopsit ca lumea nu joacă un rol
mai fast, adică mai în avantajul ei.
O salut cu respect neforţat – în fond, este o
femeie bună şi niciodată nu mă grăbeşte cu chiria
când simte că nu mi-a intrat în cont nicio para chioară
– şi, arborând zâmbetul meu de zile mari, cu care
pe vremuri făceam ravagii garantate în rândurile
niciodată neglijabile ale nevestelor dispuse la o
partidă de şeptic în trei din cartierul muncitoresc, îi
returnez pe un ton de donjuan optimist deşi, hm…, de
la o vreme – că madama nu este prima care, cu aerul
că-mi face un compliment, îmi spune că aş atârna mai
uşor la cântar –, mă bântuie tot mai pervers gândul
vreunei nenorocite de boli, îi returnez, deci, prompt,
cu aerul că ştiu precis că aşa e: „De la regim mi se
trage, scumpă doamnă, odată cu propunerea de a juca
în filmul acela mi s-a recomandat să mai dau jos ceva
kile, altminteri şansele să prind rolul principal sunt
diminuate drastic, înţelegeţi, sper…”
Iar ea zâmbeşte complice, cu aerul că de ce nu
m-ar crede, şi trage mai departe din ţigara fină, Virginia
Slims, şi privindu-mă aşa, cu coada ochiului stâng, în
vreme ce cu ochiul celălalt se uită undeva în depărtare,
pe geam, alege să nu mai zică nimic, moment în care
bag gaz şi pedalez urgent, nu cumva să-i treacă prin
minte vreo întrebare, ceva, şi să mă pună dracului
în vreo încurcătură delicată chiar de la prima oră a
dimineţii, încât să-mi dea întreaga zi peste cap.
Ieri, am trecut pe lângă un laborator de analize
medicale mobil, făceau reclamă Partidului Labagiilor
mi se pare – eu aşa le zic la toţi ăştia cu steaguri
portocalii, rozalii şi aşa mai departe –, totul era gratuit
şi am zis că să încerc. Mi-a ieşi ca dracu’, stau prost
cu bilirubina, cu colesterolul, cu totul, deci oricum
n-aş mai duce-o mult. La ce rost?
Alte ținte: Mama… (zâmbetul ei), mama în
zilele ei bune și doctorița; cum s-a uitat doctoriţa la
mine când i-am zis de sinucidere (era o provocare,
însă n-a prea ținut!). S-a dus învârtindu-se şi n-am
mai văzut-o decât o dată, am încercat s-o salut, dar
s-a făcut că nu mă cunoaşte şi a schimbat de drum,
că mai să intre-n şanţ cu trotineta, atunci am da-o la
dracu şi eu, şi n-am mai insistat nici s-o urmăresc cu
privirea, ca mai ieri, măcar să mai prind ceva din vraja
fundului ei formidabil, dar pentru prima oară în viaţă
mi-a părut rău că am ratat o femeie; adică, atunci când
o avusesem în bătaia carabinei trebuia să percutez
fără somație, s-o „împulesc” și punctum, cum zicea
Dumitrașche-Junioru (alias „Coţotrache”), nu să-i
compun poezele…
De la o vreme, mai exact de când mi-a albit
barba, nu mă gândesc decât la muieri, la beţii şi la sex.
Şi la poeziile pierdute ca fraierul pe plajă la Vama Veche,
când, ducându-mă să-mi iau o bere, le-am lăsat pe un
balot de paie de la marginea mării, cu gând că revin
imediat, să mă delectez mai departe. Și lăsate au fost.
Dan GÎJU