Maria Calciu – Dimineaţă fără Noapte

După ce am cititi volumul de versuri al
Eugeniei Ţarălungă – Mici unităţi de percepţie
(Editura Muzeul Literaturii Române, 2002), cu
care a obţinut premiul de debut al USR, mi s-a
revelat cu acuitate faptul că la unii poeţi latura
gnoseologică este atât de puternică încât la
aceştia se poate detecta chiar o viziune destul
de închegată asupra lumii. M-am hotărât să
cercetez această temă, în viitoarea mea carte,
intitulată Interiorul liricii, o cercetare
gnoseologică a poeziei române din mileniul
III.

În acest sens, am elaborat următoarea
metodologie unitară de abordare, bazată pe
nivele de profunzime gnoseologică. Din acest
punct de vedere, oprea unui poet se poate
situa: în aparenţă (plină de locuri comune), în
esenţă (cu întrebări şi răspunsuri privind
sensul existenţei) sau în imaginaţie pură
(ludică, implicând reveria, visul, referinţele
mitologice ori fantezia neîngrădită). Poetul
poate privi, sau chiar trece de pe un nivel pe
altul.

Unde s-ar situa Maria Calciu, autoare a
13 volume de versuri, în această schemă?
Vom cerceta poezia cognitivă a
autoarei, utilizând versuri din recentul volum
publicat, Dimineaţă fără Noapte (Ed. Tracus
Arte, Bucureşti, 2014). Cartea cuprinde 28 de
poeme dedicate memoriei mamei sale Elena,
trecută în nefiinţă după 28 de ani şi 28 de zile
de la plecarea în cealalată lume a tatălui
poetei, Alexandru.

Remarcăm întâi afirmaţiile autoarei
despre propria-i poezie, adică arta ei poetică:
„În norul ca o poartă// (…)// atât demulte vise
ce nu ştiau să zboare/ atât de multe păsări ce
încă mai visau/ cum să viseze visul ce încă n-a
visat” (Visul ce se visa visat). Şi iată mai clar,
o frumoasă definiţie a poeziie ca stare de vis:
„…să leg de/ două pagini rupte câte un strop
de vis/ spre a putea să crească pe litere/ o
frunză”(Tăcerea-chip de mamă).

Aşadar, poezia, pentru Maria Calciu
reprezintă satrea de vis, domeniu care nu
corespunde aparenţei banale întrucât implică
amalgamarea în procesele onirice a unor
obsesii venite din străfundul fiinţei, din
inconştient sau subconştient. În concluzie,
poezia autoarei acoperă două paliere,
imaginarul, visul uşor, dematerializat şi
esenţele, grele, profunzimile fiinţei. Între ele
există nişte scări rulante pe care urcă
simbolurile din inconştient şi subconştient, în
conştient, pentru a se elibera în starea lirică de
reverie.

Pe măsura urcării, simbolurile îşi
pierd greutatea pentru a nu rupe plasa visului
în care se încadrează. Fiecare simbol poartă o
semnificaţie principală şi o pletoră de
conotaţii secundare. În jurul fiecărui simbol se
ţese o strofă de poezie. Pe măsură ce trecem
de la o strofă la alta (de la un simbol la altul),
parcurgem şi zona de conotaţiile îmtreţesute
ale acestor simboluri.

Cele mai frecvente simboluri, ceeea ce
le conferă statutul de simboluri de bază, sunt
drumurile, umbrele, pragurile, porţile,
ferestrele, scara (reprezentată pe coperta
cărţii) şi oglinzile. Drumurile alcătuiesc o
reţea labirintică şi simbolizează momentele
existenţei (evenimentele vieţii), de cele mai
multe ori acestea se parcurg în gând şi revin
deseori în memorie:

„Îţi auzeam amintirile//
(…)// Căci tu erai acolo/ Dincolo de pasul
dintre mine şi mine/ Orizont de nesomn/
Aşteptându-mă// (…)// …pentru că dintr-o dată/
ai plecat atât de departe încât/ am devenit
anotimp/ Timp fără trup/ Timp fără tine/ Şi nu
ţi-am mai auzit amintirile/ Orizont/
aşteptându-mă/ oricând şi oriunde/ aş fi putut
să vin” (Timp fără trup)
Desprinderea umbrei de trup reprezintă
o stare de dezechilibru, de alterare a unităţii
fiinţei: „Când nu-mi găseam nici umbra/ căci
şi ea/ dezlipită/ plecase tot departe/ să-mi
plângă/ plânsul/ cu spatele spre mine/ crezând
că nu o văd” (O silabă din nume)

Pragurile, porţile, ferestrele, scările
reprezintă simboluri de trecere a lumilor. Cu
aceste simboluri ajungem la esenţa cărţii,
dedicată morţii mamei. În bună tradiţie
românească, între viaţa de aici şi de dincolo nu
există ruptură, ambele aparţin aceleaşi
existenţe: „Treceam prin tine des/ prin câte
două iar uneori prin trei/ sau chiar prin câte
patru/ praguri/ deodată//(…)// Treceam prin
tine des/ însă mereu desculţă sau încălţată-n
Alb/ încet şi doar pe vârfuri/ căci tălpile
fiindu-mi reci// (…)// Prin plânsul ce a plâns
atât cât trebuia/ ca nici măcar o urmă/ din el/
să nu mai doară/ să nu mai vrea să plângă// ca
astfel eu să pot/ să plâng doar urma ta/ rămasă
lângă mine/ În mine lângă/ Alb” (Clipa
închisă)”

Poeta ar vrea să-şi însoţească mama pe
drumul spre cealaltă lume, pentru a nu o lăsa
singură în marea călătorie: „Dar eu îţi tot
spuneam/ că te voi însoţi acolo unde/ încă/
ştiam deja demult că nimeni nu era/ şi nimeni
nu venea/ până când prima zare de dincolo de
drum/ nu revenea în alb// (…)// Să trecem
împreună prin cercul fără prag/ În clipa
netăiată ce mirosea a nou// (…)// O altă Clipă-
prag/ Umplută doar cu foc” (Ultimul pătrat)

Cuvântul extincţie nu este pomenit, ci
simbolizat aluziv, emoţionant şi liric. Iată
premoniţia plecării: „vedeam cum talpa
dreaptă/ îţi tot aluneca pe/ pietrele de apă/
ieşindu-ţi din umbră” (Scara de drum); sau:
„Modul acela unic/ în care îţi atingeai
degetele/ aproape de durere/ cu mult mai
înainte ca eu să fi plecat/ de parcă repetai/ cum
să îmi spui zâmbind/ apoi/ – La revedere-”

(Gânduri dinspre noapte)
Instaurarea morţii este însoţită de
cenuşiul plumbului bacovian: „Îmi era din ce
în ce mai greu să înţeleg/ ce fel de ceaţă/ gri
către plumb// îţi tot creştea pe umeri/ de parcă
te-ar fi îmbrăcat/ de parcă ar fi trebuit gata să
fii/ mereu să pleci către un/ pol necunoscut”

(Fum şi pol necunoscut)
Moartea e o dimineaţă fără noapte
pentru că sufletul ajunge în lumină. Drumul
are acum un singur sens. Omul viu se poate
întoarce pe acelaşi drum, cel plecat în
veşnicie, nu: „Ştiu că n-ai vrut/ că ţi-a fost
greu să pleci pe drumul care/ singur/ avea un
singur sens cu nume nevăzut/ şi singurul pe
care n-ai fi putut vreodată/ să mergi numai un
pas/ pentru ca mai apoi/ din el să te întorci//
Fiind singurul din care sau dinspre care eu/ naş fi putut să-ţi ies în cale niciodată// (…)//
Ştiu cât de mult ţi-ai fi dorit atunci/ să fi
rămas/ un drum cu două sau trei sensuri/ mai
departe/de urma şi de semnul/ drumului din
drumul ce nu avea în el/ decât un sens de
mers/ dar şi acela numai cu sens de/ înainte”

(Dimineaţa fără noapte).
Extincţia şterge paşii parcuşi pe
drumurile vieţii: „Nu puteam să mă mai întorc
şi/ întorcându-mă/ să trec iar prin mijlocul
porţii de apă/ închisă/ cu cheia de brumă din
umbre de fum/ dincolo de care tu numărai/
cândva/ zilele rămase în ele fără paşi” (Drum
fără pas)

Conform superstiţiilor populare,
oglinzile trebuie acoperite în prezenţa morţii
pentru a nu contamina vii din preajmă:
„acopeream oglinzile toate/ cu râuri/ ca nu
cumva să ies prin una dintre ele” (Visul ce se
visa visat)

Palma mamei reprezintă pentru fiică
centrul ocrotitor al existenţei, locul în care se
regăsea pe sine şi putea visa: „Dar de fiecare
dată când/ mă întorcean în mijlocul ei/ în
singura mare păzită de ea/ căci numai acolo
puteam să visez/ acelaşi vis/ de cel puţin trei
ori”

(Vânt, foc şi tăcere)
După plecarea mamei n-a mai rămas
nici măcar tăcerea mângâietoare şi este
admonestat tandru însuşi Dumnezeu:
„Doamne/ pe/ Tine/ Te întreb// Unde ai dus
prin clipa din focul/ plin cu ger/ care pleca din
August/ în grabă şi/ în taină// Tăcereamângâiere/ cu chipul plin de/ mama/ ce nu
putea să plângă/ De teamă să nu doară în
mine/ în oricine/ în cineva/ Vreodată”

(Tăcerea-chip de mamă)
Încărcată de nostalgie, poezia Mariei
Calciu din volumul Dimineaţă fără Noapte
cuprinde o simbolistică bogată care se cere
descifrată hermeneutic.
După această prezentare sper că v-am
convins ca Maria Calciu trebuie să figureze în
viitoarea mea carte, Interiorul liricii, o
cercetare gnoseologică a poeziei româneşti
din mileniul III.
Lucian Gruia