Selectați pagina

LUMINĂ PENTRU ÎNTUNERIC… – Partea a II-a –

Doctorița cu halat alb și
pantofi cu tocuri înalte,
din miezul zilei, apare din nou și mă
invită în cabinetul șefului de secție.
Uite că oamenii ăștia n-au uitat
de mine. Îmi schimb un pic impresia
despre ceea ce mi se părea a fi un haos
organizat, chiar mă bucur că n-am
dreptate, și o urmez pe doctoriță în
cabinetul cu calculatoare și studente
mediciniste, sau de care or fi, al vociibariton.
Iau loc pe scaunul de ieri,
iar vocea-bariton îmi înmânează
biletul de ieșire, cardul de sănătate și
scrisoarea medicală. Îmi spune că am
o tumoare în colon, care blochează
tractul intestinal, că este necesar
să vedem rezultatul biopsiei, asta cam peste 30 de zile,
și, desigur, va urma, în mod obligatoriu, și un examen
CT, pentru a localiza exact tumora (așa-i zic ei, medicii,
tumoră, nu tumoare), în vederea operației. Tumora aia
trebuie scoasă neapărat de acolo.
Vocea-bariton mai adaugă ceva, în final:
– Trebuie să vadă rezultatul și doctorul Miracol,
doar el v-a trimis la mine, nu?
– Desigur.
– Trebuie să fie pe secție, în ambulatoriu, sau,
oricum, pe undeva, prin spital.
Mulțumesc frumos acestor oameni care s-au ocupat
de necazul meu, părăsesc palatul din secolul al XIX-lea
al Gastroenterologiei, mă opresc pe alee, respir puternic
aerul supraîncălzit al miezului unei zile de iunie și îl sun
pe doctorul Miracol. Nu știu încă ce mă așteaptă, dar tatăl
meu a participat la bătălia de la Stalingrad și nu s-a plâns
niciodată că i-ar fi fost greu.
Îmi răspunde prompt, jovial – parcă-i văd zâmbetul
acela de bonom – și îmi propune să ne vedem miercuri,
dimineață, la opt, la ambulatoriu. Până miercuri e mult, dar
eu nu intru niciodată în panică. Probabil nu se poate mai
repede.

O iau încet spre casă. Mă gândeam că, în toamnă,
să dau o fugă, prin Bucșoiu Mare, pe Omu. Iar la iarnă să
urc, cu schiurile de tură, pe valea Cerbului și să cobor pe
Valea Morarului… Nu cred ca va mai fi posibil… Oricum,

la 80 de ani, pentru că 80 voi face în
ianuarie, ar fi cam mult…
Traversez strada pe unde nu-i
permis, îl iau pe 93 până la Leu, trec
pe contrasens, îl aștept pe 136 vreo
25 de minute – desigur, până la urmă
vine după 35, clămpănind din motor
–, ajung acasă ieșit din starea de azinoapte și îi spun lui Gi, neveste-mi,
vestea cea bună.
Ea este o curajoasă și jumătate.
Îmi cântă în strună, pentru că eu încă
mai am chef de glume. Chef nu prea
am, dar viața e așa cum vrea ea și eu
nu mă pun de-a curmezișul ei. Îmi
place s-o las slobodă și s-o urmez ca
un cățeluș în lesă, pentru că știe ea ce
face.
Până miercuri, timpul trece tot așa, uniform și tern,
cum vrea el, iar eu n-am vreo pilă pentru a nu sta la coadă.
Trebuie să aștept. Dar, în fine, vine și miercuri. La șapte
trecute punct, mă postez undeva în apropierea ușii camerei
26. Deja toate locurile de pe scaunele de plastic negru
înșirate pe coridor, lângă perete, sunt ocupate. Așteptătorii
așteaptă răbdători, fiecare cu răbdarea lui, e ușor să-ți dai
seama cam ce este și cum este la fiecare, dacă tragi cu coada
ochiului spre aerul care vibrează în jurul lor.
Sunt fel de fel de oameni. Desigur, cei mai mulți
n-au nicio legătură cu armata, nu sunt foști militari, nici
actuali militari, ăștia, actualii, au treabă, n-au timp să se
îmbolnăvească, se vede de la o poștă, dar suferința n-are
nici grade, nici priorități. E suferință și atât. Fiecare se
gândește la boala lui și așteaptă să apară un medic sau o
asistentă și să-l invite în cabinet. Sau să-i spună ceva, orice.
Aici se fac de toate: pansamente, consultări, scoateri de
fire, planificări… Tot coridorul este înțesat de uși înapoia
cărora se află fel de fel de cabinete. Iar în fața lor, pacienții
așteaptă răbdători și tenace. Tot cam așa aștept și eu. N-am
nici un motiv să mă îngrijorez, știu că doctorul Liviu
Miracol va veni, tot așa, optimist, molipsitor, încrezător și
profund ca un concert de Bach.
Totuși, îmi iau inima în dinți și îl sun. Îmi răspunde
imediat. Vorbește în șoaptă. Îmi dau seama că este la
raportul de gardă și-mi pare rău, chiar foarte rău, că l-am
sunat. Înseamnă că am venit prea devreme. Oamenii aceștia

– medicii – au foarte multă treabă, fiecare minut este prețios
nu atât pentru ei, cât pentru viața și sănătatea pacienților
lor. Desigur, judecata asta a mea, aici, pe un coridor înțesat
de lume și de așteptare, cu oameni pansați, în cârjă sau abia
ținându-se pe picioare, este un truism. Mă aflu doar într-un
spital. Și încă într-un spital militar, care este – și trebuie să
fie – prin excelență, un spital de maximă urgență.
Dar parcă este, totuși, prea mult. România nu se află
în război cu nimeni, ci doar participă la niște operații de
menținere sau impunere a păcii – toate astea în paradox,
dracu a mai văzut războaie de menținere sau impunere
a păcii! –, iar spitalele ei, atât cele militare, cât și cele
nemilitare, n-ar trebui să fie aglomerate ca în timp de
război… Sau, poate, chiar suntem în război. În războiul
nostru pământean, al bipezilor umani contra bipezilor
umani, în care se moare în toate felurile posibile, de la
sinucidere prin dragoste sau din dragoste, la asasinat fizic,
politic, economic, social, educațional, cultural, geocultural,
geofizic, geopolitic, geostrategic, abisal, cosmic și/sau
hipersonic etc. etc., omniprezent și omnipotent, individual,
în grup sau în masă, subtil sau direct, violent sau elegant.
Și dracu mai știe cum…
Îmi dau încă odată seama că trăim una dintre cele
mai negre perioade din istoria acestei țări, deși asasinatul
este atât de sofisticat și de bine camuflat, încât cei mai mulți
dintre noi cred că, de fapt, acesta-i drumul spre cea mai
autentică fericire din câte au existat vreodată în Univers.
Mă îngrozesc la acest gând, știu că nu este o exagerare
sau o metaforă, simt furnicături pe coloana vertebrală, dar
și neputință bolnăvicioasă, endemică, lehamite și revoltă.
Ei, și? Cui îi pasă?! Și de ce i-ar păsa? În fond, fiecare este
un aruncat în lume, un lăsat să se descurce cum poate, să
omoare sau să se omoare, să dea socoteală după bunul plac
al celor care i-o cer, să înfrunte valul sau să rabde tsunamiul care, iată, lovește continuu, de parcă gândul, viața,
oceanul și planeta și-ar fi ieșit din minți.
De o vreme, simt, undeva, înlăuntrul meu, acest
haos nemilos și stupid, într-o rânduială care se dorește a
fi democratică, liberală, socială sau paradoxală, în care
cercurile interlope fac legea, iar legea are grijă să se
blindeze cu scuturi, ramuri, falduri, jungle și justițiari și
să se ascundă în așa fel încât să n-o găsească decât cei care
au nevoie să n-o găsească nimeni altcineva în afară de ei.
Chiar dacă toată lumea o poate citi pe site-urile oficiale, în
stufărișul de legi prolixe și alambicate, în ziare, în reviste
sau pe buzele frumoaselor prezentatoare de la tot felul de
televiziuni, care, în afară de blazonul lor de modă mai mult
sau mai puțin autentică, mai mult sau mai puțin nouă și de
înfățișarea lor de photoshop, nimeni nu înțelege mai nimic.
Pentru că, orice junglă înseamnă junglă și atât.
Îmi dau seama că n-am ce să fac, nici de bine, nici
de rău, că nimănui nu-i pasă de ce gândesc sau nu gândesc
eu, de ce scriu, de ce cred, că nimănui nu-i pasă de nimeni,
în afară de el, de gândul lui, de familia lui, de cei câțiva
prieteni și cam atât. Fiecare dintre cei pe care-i văd la doi
pași de mine sau lipiți de mine nu are nimic da-a face cu
ceilalți. Fiecare este un fel de singur cu boala lui, cu gândul
lui, cu viața lui, cu nimeni-ul lui.
Așa cum sunt și eu.
Doctorul apare undeva, la orizontul coridorului care
vine aici, spre camera 26. Merge și el, tot așa, singur printre
singurătățile celorlalți, mă vede, îmi zâmbește prietenos și
mă invită în cabinet. Citește rapid biletul de externare de
la Gastroenterologie și scrisoarea pe care mi-au dat-o cei
de acolo, înțelege imediat despre ce-i vorba și sugerează
o nouă întâlnire cam peste o săptămână și jumătate, adică
pe la începutul lunii următoare. N-aș avea obiecții, ba
chiar mi-ar plăcea să amân cât mai mult deznodământul,
dar vârcolacul din colon îmi dă un brânci și mă trezește la
realitate.
Îi spun doctorului că ar fi minunat – oricum, aș vrea
să amân cât se poate clipa –, dar durerea din colon este încă
foarte mare, în valuri, tractul intestinal blocat, doar gazele
își mai fac un pic de loc prin fisura din acel nodul, probabil
un carcinom, sigur un carcinom, altfel n-ar avea ce să caute
acolo, iar eu nu știu dacă pot rezista până atunci. Dar, dacă
este nevoie, voi face tot posibilul.
Doctorul înțelege mai repede și mai profund ca
mine despre ce-i vorba, face un pas înapoi – de fapt, unul
înainte – și îmi spune că, dacă-i așa, situația devine urgentă,
deci trebuie să schimbăm foaia, să grăbim internarea și
intervenția. La rândul meu, îi spun și eu ce trebuia să-i spun
de la început, că iau Eliquis, un anticoagulant preventiv,
dar care schimbă și el complet sau aproape complet, dar,
oricum, din temelii, datele problemei.
Cu câteva zile înainte de operație – el zice șapte
–, trebuie să opresc tratamentul cu Eliquis și să trec pe
Clexane. Îmi dă o rețetă, alerg la o farmacie din apropierea
locuinței mele, prezint rețeta, farmacista o onorează imediat
și, mai mult, îmi zâmbește familiar – este tare frumoasă
când zâmbește, i se luminează ochii – și îmi explică, în vreo
patru cuvinte, cam când și cum să le folosesc. Când, mi-a
spus și doctorul, cum, mă inițiază ea, amabilă și zâmbitoare.
Probabil că așa sunt toate femeile din lume, doar noi nu le
vedem decât atunci când avem nevoie de zâmbetul lor cald.
– Simplu, îmi spune ea, foarte simplu. Sunt injecții
subcutanate, le puteți face și singur. Cu o mâna pliați ușor
pielea de pe umăr sau de pe abdomen, iar cu cealaltă faceți
injecția. Vă recomand s-o pliați pe-aia de pe umăr, e mai la
îndemână și doare mai puțin. Da, dar dacă o pliez pe-aia de
pe umăr, îmi mai trebuie o mână. Cea de a treia…
Mi se pare simplu, voi începe imediat ce ajung
acasă.
Nu este, totuși, chiar atât de simplu, așa că mă prezint
la camera de gardă din spitalul care se află vizavi de blocul
în care locuiesc, toată ziua mă uit în curtea lui. Problema
se rezolvă rapid și eu sunt mai mult decât încântat că am
găsit o soluție atât de simplă. A doua zi, camera de gardă
nu mai răspunde favorabil la solicitarea mea și mă trimite
la dracu-n praznic, pe undeva prin București, la vreun spital
de urgență. Deja e prea mult. Vârcolacul din colonul meu
mă avertizează să nu mă aventurez prea departe de casă, iar
eu mă simt nevoit să rezolv problema singur. Farmacista
mi-a explicat ce și cum, iar eu nu sunt chiar așa lipsit de
curaj. Am escaladat Surplombele de aur, am scăpat teafăr
din două avalanșe, am fost sub bombardamente… Așa că

nu mă pot speria de o auto-injectare cu Clexane… Ce naiba!
Nu mă sperii, dar nici nu reușesc s-o fac. Fac apel
la Gi, soția mea, îi explic ce și cum, ea se conformează,
eu pliez pielea de pe abdomen, ea face restul și totul este
perfect. Constat că soția mea are mână de înger, n-am
simțit nimic, nici înțepătură, nici durere și nici vreo urmare
neplăcută. Îi mulțumesc, o laud, îi spun că are mână
ușoară, ar fi putut să se facă doctoriță – ar fi fost o doctoriță
frumoasă și nedureroasă –, sau măcar asistentă. Ei nu-i prea
arde de zâmbet, știe ce mă așteaptă, dar nici nu-mi dă de
înțeles că s-ar speria prea mult de actuala mea situație și de
viitoarea mea experiență.
Ca întotdeauna, este foarte atentă, foarte liniștită,
îmi spune că totul va trece, iar ochii ei mă privesc tandru,
aproape matern, așa cum îl priveau pe fiul nostru, când era
mic și avea vreo problemă de sănătate. Îmi dau seama încă
odată cât de prețioasă este această ființă, cât de puternică
și curajoasă poate fi, în condițiile în care ea însăși are
numeroase probleme de sănătate și îngurgitează ceva mai
mult de treizeci de pastile pe zi. Au reușit ăștia să facă
din poporul român – cândva, demult, popor sănătos la
minte și la trup – unul dintre cei mai mari consumatori de
medicamente din lume… Bravos, națiune! Cum ar fi spus
conu. Odihnește-te în pace!…
Îmi zic că asta-i situația, trebuie să luăm viața așa
cum este, să trăim ca și până acum, pentru că fiecare acum
este acum, cu un precedent devenit deja amintire și cu un
viitor care nu poate fi decât o speranță. De proiecte, este
greu să mai vorbim acum. Chiar dacă încă mai trăim în
siajul lor, al proiecțiilor cu sau fără șanse de a deveni,
planuri, acțiuni, realizări.
N-am mai fost la schi de trei ani, n-am mai escaladat
un traseu de alpinism de doi ani, n-am mai alergat pe
traseul meu de maraton de câțiva ani… M-am mulțumit
doar să butonez laptopul, să redactez și să tehnoredactez,
cap-coadă, trei reviste, una mai voluminoasă decât alta,
să scriu și să public cărți, studii și tot ce-mi mai trece prin
cap. Probabil că așa trebuie să fie. Fiecare etapă a vieții își
are adevărurile, ideile, conceptele, prioritățile, parfumul și
mizeriile ei.
Poate că este vremea amintirilor și a nostalgiilor, a
reuniunilor prietenilor, colegilor, promoțiilor etc. etc., dar
eu nu prea am timp de așa ceva, poate că ar trebui să mă
uit la televizor, la filme și să-mi iau pașii la purtare prin
parc, dar astea nu-s de mine, eu n-am trăit și nu trăiesc așa,
sedentaricește, ci cu intensitățile, pornirile și convingerile
mele de alpinist care a escaladat și încă mai escaladează
muntele din el însuși, de schior care mai hoinărește prin
amintirea pârtiilor sau coclaurilor înzăpezite din afara
pârtiilor, de gimnast care n-a mai făcut o gigantică de zece
ani, de maratonist care mai aleargă doar în gând traseul
pe care l-a alergat, parțial sau total, aproape în fiecare zi,
vreme de patru decenii…
Acum alerg pe computer, prin Word și pdf, prin
Photoshop și InDesign, prin Corel și Dreamweaver și cam
prin toate programele de redactat, de tehnoredactat, de
grafică, de comunicații în timp real etc. etc. Este o alergare
intrinsecă, deopotrivă prin infinit și pe o bandă care se
rotește într-un cerc fascinant, din care, dacă ai intrat, nu
mai simți nevoia să ieși din el, ci doar să continui drumul
spre nicăieri… Îți este foarte bine acolo. Chiar dacă nu
exisă drumuri spre nicăieri…
Noua mea situație mă scoate de pe ringul în care eu
mă lupt cu mine și cu celălalt din mine, îmi aruncă prosopul,
dar eu îl refuz, îi dau un picior și îl scot pe el din ring, vreau
să duc meciul până la capăt, să-mi înving învingerea, să-mi
savurez înfrângerea, să ajung unde am plecat și să plec din
nou pe drumurile pe care am mers cândva pe jos…
Dar, probabil, că nu se mai poate…
Pe 25 iunie, la șase punct, îmi sun deșteptarea și
intru vârtos în programul de dimineață. Vârcolacul din
colon mă temperează, dar eu tot fac slalom printre două
dureri și încerc să țin traseul și să abordez, în cea mai
mare viteză posibilă, porțile. Așa cum făceam cândva pe
Clăbucet sau pe Bradul…
Undeva, în adâncul amintirilor mele, se strecoară o
lacrimă limpede, pe care nu mai pot și nici nu mai vreau
s-o ascund. E lacrima mea, după timpul care nu se va mai
întoarce niciodată…
Sar în 136, cobor la Leul, prind un 93 și ajung,
cu noaptea în cap, la Spitalul Militar Central. E tot acolo
unde-l știu eu încă din vremea când scriam în ziarul armatei
despre el, despre doctorul Cândea, unul dintre bisturiele de
aur ale acestei nații și dintre caracterele mari ale acelor și
acestor vremuri, despre Țintoiu, doctorul de inimi care, și
azi, ca și ieri, adună mulțimi de cardiaci în jurul inimii lui,
zâmbind, glumind și vindecând…
Ajung cu noaptea în sinapse, mă postez undeva unde
nu-i nimeni, deși pe ușă scrie Chirurgie 1, îmi dau seama
că am greșit intrarea, părăsesc locul, ies din clădire și intru
tot în aceeași clădire, dar pe o altă ușă și pe o altă scară,
tot familiare, întrucât am fost de o mie de ori pe aici în
căutarea faimoșilor doctori despre care trebuia să scriu, urc
la etajul doi și mă postez pe holul deja plin de fel de fel de
așteptători. Sunt vreo patruzeci. Unii au prins cele câteva
scaune negre, de plastic, alții stau gânditori în picioare,
rezemați de zid, pe scări sau pe balustrade. Unii au venit de
departe, cu trenul, se vede după fețele lor că nu și-au dormit
noaptea, alții așteaptă demn, liniștiți, înveliți în mantia cine
știe cărui gând. Unul dintre ei – un bătrânel cu mustață albă
și ochi de dac – se apropie de ușa de la intrarea în secție,
dă să intre, dar ușa-i baricadată cu un sistem de siguranță
dincolo de care nu se poate trece decât cu un card. Renunță
însă imediat și se fixează undeva, în mulțime, dar mai ales
în gândurile lui, care i se pot citi prin pălăria-i de pai, prin
mustața-i albă și prin tâmplele-i deja îniernate.
Vreo două pirande de lux, îmbrăcate în alb, cu
fuste încrețite, lungi și bogate, care le ascund formele prea
mult bombate pentru vârsta lor, cu soții și copiii la vedere,
au prins două sau trei locuri pe scaunele cele negre, dar,
lângă ele, nu s-a așezat nimeni. Nu-mi place chestia asta,
înseamnă că oamenii mai au încă prejudecăți, sau, cine știe,
or avea, poate, motivele lor să nu se așeze lângă ele.
Or avea și ele probleme cu colonul, cu stomacul,
cu interiorul care nu este totdeauna și la toată lumea ce ar
trebui să fie.

Sunt, peste tot, fel de fel de priviri care nu spun
nimic, sau care spun foarte mult, sacoșe, ochi care privesc
în gol, goluri care n-au nevoie de ochi, gânduri care n-au
culoare și așteptări care așteaptă.
Mă simt ca într-o gară, în care fiecare așteaptă un
tren și cam atât.
Aș vrea să mă duc la ușă, să sun, să spun că mi s-a
spus să vin la ora 08.00, pentru internare… Îmi dau însă
seama că nu pot face asta, că nu sunt eu mai cu moț, că
starea generală a puhoiului de bolnavi, de priviri care nu
privesc, ci gândesc și de ochi care ascultă și tac nu este una
concurențială, nici una disperată, ci doar una cu identitate
de turmă care așteaptă un cioban, un câine sau o rază de
soare. Sau poate doar un lup…
În fine, timpul se derulează, tot așa, tern și spre
nicăieri. După raportul de gardă, încep să apară și oamenii
cu stetoscop. Pe rând, nu toți deodată. Câte unul iese pe
ușa încifrată, privește în mulțime, găsește pe cel pe care îl
caută, iar dacă nu-l cunoaște, îi citește cu voce tare numele
de pe un smartphone (aici fiecare doctor are un smartphone
cu tot ce trebuie să nu uite), îi face un semn, îi cere o hârtie,
se uită pe ea și, în secunda următoare, îl invită dincolo de
ușa care adăpostește miracole și speranțe. Gata, pentru el,
pentru cel chemat, așteptarea trece într-o altă stare și, poate,
într-o altă dimensiune.
De aici, până la fericita operație care te scoate din
necaz, mai rămân doar câțiva pași. Așa începe, în fiecare
zi, malaxorul internărilor, al controlului de rutină, al tratamentelor etc. etc.

Dar aglomerația nu se atenuează prea
ușor, iar așteptările nu ajung, toate, la un final fericit, ci
doar se continuă într-o notă ceva mai optimistă. De-a
lungul multor ani de când cunosc acest spital de elită al
Armatei României și al țării, am constatat mereu că foștii
bolnavi, care au trecut pe aici, nu vorbesc despre asta. Ei
sunt mulțumiți că au ajuns aici și că doctorii i-au vindecat.
Și chiar dacă n-au reușit să-i facă chiar ca noi, tot au reușit
să-i scoată din necaz… Iar asta înseamnă foarte mult pentru
cel care a fost în suferință. Celelalte lucruri, în țara în care
omul prețuiește mai puțin decât o oaie, nu mai contează…
În fine, apare și doctorul Miracol, mă identifică
rapid, se apropie de mine și îmi spune că mi-a transmis
un mesaj, probabil nu l-am văzut, ar trebui să amânăm
internarea pentru mâine, voi fi pus în Rezerva 1, și se va
ocupa, mâine dimineață, de internarea mea și de tot ce mai
e necesar un alt doctor care, probabil, face echipă cu el –
unul cu mustață și stetoscop, jovial și plin de energie, de
candoare și de bonomie –, care tocmai îmi zâmbește și mă
asigură, printr-un gest, că totul va fi bine.
Sigur că va fi bine, n-am nicio îndoială.
Îi salut respectuos, îmi iau laptop-ul și mica mea
gentuță cu de-ale virtualelor necesități de internare și fac
drumul invers, de data aceasta, spre casă.
O, casă, dulce casă!
Apartamentul meu de la etajul 7 mă primește cu
gânduri totdeauna bune, dar eu nu-l bag nici pe el în seamă,
ci mă grăbesc să deschid laptop-ul, să finalizez revista –
Univers Strategic se cheamă –, s-o pun pe site și, apoi, s-o
încarc, pe articole, în cele două baze de date: CEEOL și
EBSCO. La finalul lunii iunie, totul trebuie să fie gata. Cam
greu – am primit foarte multe articole în ultimele zile –,
dar le voi citi pe toate, le voi bidigăni, le voi redacta și
tehnoredacta, le voi verifica antiplagiat, le voi scoate din
plagiat, dacă va fi cazul, le voi face adică, pe toate, curate
și publicabile.
Sunt atât de concentrat asupra finalizării acestei
reviste trimestriale de 300 de pagini, pe care o fac, iată,
de un deceniu, aproape de unul singur – redactare, tehnoredactare,

corectură, revizie, grafică etc. etc. –, încât uit și
de vârcolacul din colon, și de spital, și de clexane, și de
internare și de ce mă aștept să mă aștepte, în lungul periplu
prin această boală care îngrozește secolul.
Curios, pe mine nu mă îngrozește. Se pare că nici
n-o iau în seamă, de parcă n-ar fi a mea, ci a altcuiva, mai
exact, a unui cuiva abstract și impersonal, despre care se
poate spune, oricând, orice. Eu nu spun nimic, mă fac sau
mă prefac că nu înțeleg, sau că înțeleg, dar nu așa, oricum
și orice, ci dincolo de ceea ce se înțelege. Îmi spun și eu,
așa ca să fie, ca să mă aflu în treabă, toate astea, deși nu e
de glumit cu așa ceva. Dar, fără glume și glumire, omul ar
fi ca un ciulin nesimțit, uscat, înțepător și, mai ales, inutil.
Cine dracu are nevoie de un ciulin?!
Tocmai dau peste un articol cu tabele, grafice,
scheme, ecuații de tot felul și cu tot ce nu-mi place mie la
un articol. În concepția mea, un articol trebuie să fie simplu,
limpede, direct, scris cu cuvintele cele mai potrivite, care
nu-ți sucesc mintea și nu-ți pun creierii pe moațe, și așa
sunt ei destul de îmbârligați, ci îți limpezesc sinapsele,
gândurile, cunoașterea și orizonturile… Acesta, pe care
tocmai îl citesc și îl redactez, în sensul că îi scot virgulele
dintre subiect și predicat, frazele din anacolut, ideile din
ceață și ceața din idei, fără a-i afecta însă conținutul,
coerența, stilul și personalitatea, este tocmai ce nu-mi
place. De aici nu rezultă că nu este un articol bun. La urma
urmei, deși înstufat ca dracu, nu este un articol rău. Ba,
dimpotrivă, este chiar foarte bun, întrucât taie în carne vie,
nu umblă cu lingușeli și sofisticării, nu bate piua în apă,
chiar dacă demonstrația pe care o face ar trebui să fie ceva
mai directă. La urma urmei, vorba vulpoiului din Micul
prinț, nimic nu este perfect pe lumea asta. De vreme ce,
pe o planetă atât de mică, nu există câini, dar, din păcate,
nici găini.
Noaptea trece cât ai clipi, chiar dacă, noaptea, nu
clipești, ci dormi, și eu îmi aduc aminte că mă așteaptă
asistenta-șefă, internarea, Salonul 1 și o experiență de
neuitat. Nu realizez încă ce înseamnă asta, dar am trecut
prin atâtea experiențe într-o viață de om, încât n-am dreptul
să arăt sau să nu arăt că încă mai pot fi curios. Dar chiar
sunt.
Vine, după o jumătate de oră, 136, este aproape gol,
așa cum este el de obicei, la a treia stație cobor, trec prin
fața statui domnului Leu, ridicată de geniști ca să se știe că
ei au făcut suprema jertfă pe câmpurile de bătaie – ei și toți
ceilalți, de la infanteriști la aviatori, de la vânători de munte
la artileriști –, iau un troleibuz, 93, după ce las să treacă un
96, care duce tot acolo, în cea de a treia stație, tot a treia, la
care eu trebuie să cobor, ajung, cobor, fac 300 de pași, dau

militarului profesionist de la intrare cartea de identitate să
o scaneze, o iau înapoi, o pun într-un loc de unde n-o pot
pierde și nici uita că este acolo, urc la etajul 2, Chirurgie
generală, tot așa, cu noaptea în cap, adică la 07.00 și nu
la ora 09.00, cum mi-a spus doctorul Miracol (totdeauna
îmi iau o margine de siguranță cât mai mare), mă postez în
dreptul unui panou care acoperă sau maschează o ușă de lift
(liftul este în reparație, în revizie sau modernizare, habar
n-am), și încep așteptarea. Dar, înainte de asta, număr fețele
celor care așteptă, încerc să le descopăr și să le analizez
expresia și conținutul – nimic nou, la fel erau și ieri –, apoi
nu mai fac nimic. Îmi imaginez că sunt libero într-o echipă
de fotbal, interceptez și expediez la mijlocași toate mingile,
mă tot mișc în arealul meu, gândindu-mă la un șut de la
foarte mare distanță care să-l surprindă pe portar, apoi la o
surplombă din Surplombele de aur, apoi la o avalanșă din
care am scăpat, dar pe care n-o pot uita, apoi la Gi și, în
cele din urmă, la mecanismul senzorului de deasupra ușii
și la ochii asistentei-șefe, care o va deschide (sau nu) în
căutarea bolnavului care va trebui chemat, internat sau pur
și simplu interogat. Nu se întâmplă nimic din toate astea,
medicii sunt la raportul de gardă, iar cei care nu sunt acolo,
își fac, probabil, rondul prin saloane.
Bătrânelul de ieri, cu aceeași mustață albă și chip de
dac, probabil tot cam de vârsta mea, dar, în orice caz, din
generația mea, apare din nou, tot așa, liniștit, indiferent la
forfota zumzăită din jur, dar cu un țel precis, cel al răzbunării
reversului sau replicii Sarmisegetusei, cele două țigăncușe
din elita rromă, cu doi r, rochiile lor albe, imaculate, plozii
lor, bodyguarzii lor și tot alaiul sunt tot acolo, în blocurile
de start, ca și ieri, gata să reia asaltul pe care, probabil, nu
l-or fi reușit ieri.
Văz că, prin spitalul militar, nu prea zărești vreun
militar, nici vreun rezervist, probabil sunt în civil (pe stradă,
din ‘89 încoace, toată armata – câtă a mai rămas – umblă în
civil), iar cei care sunt la pensie nu mai au nicio importanță.
Azi, în România, așa cum ironiza, pe o sticlă, un politician
cu caș la gură, tagma celor care au slujit, au apărat și păstrat
țara cu prețul vieții lor, pe câmpurile de luptă ale neamului,
nu mai are de ce să consume bugetul țării pe militari, de
vreme ce nu mai prea sunt războaie…
Probabil că scălâmbăiatul ăla, ajuns nu știu cum
pe sticlă, este atât de orb și atât de prost încât nu vede că
toată lumea se înarmează, iar războiul nu numai că așteaptă
din clipă în clipă să izbucnească, dar chiar este în plină
desfășurare. Cu toate armele posibile, dar mai ales cu cele
economice și financiare… Un astfel de război a distrus
complet sau, mă rog, aproape complet, România, fără să se
tragă un foc de armă, în afară de cele trase după fantome în
decembrie 1989…
Vai, vai, vai!…
Mă întorc însă la ale mele, la revista pe care încă
n-am încheiat-o, la așteptarea clipei când aș putea să
tușez cabinetul asistentei șefe, așa cum mi-a spus, într-un
sms, doctorul Miracol, la momentul când mă va pune în
salonul unu, sau rezerva unu, nu-mi aduc prea bine aminte
denumirea acestor popasuri ante și pro bisturiu etc. etc.
Nu știu însă cum să fac toate astea, pentru că n-am cum
să sfidez toți acești așteptători din jurul meu, să calc peste
ei, să dau din coate și să ajung la ușă, să deschid printrun miracol ușa,

apoi, dacă dă Domnul, să o descopăr, la
prima ușă din stânga, cabinetul ei, pe asistența șefă. Și, mai
ales, mă tem că, dacă totuși am să ajung, și pot să-i arăt,
pe smartphone-ul meu, sms-ul trimis de doctorul Miracol
și să-i detaliez ce mi-a spus domnul doctor, ieri, la prima
venire, o să mă privească ironic și o să-mi spună:
– Domnule general, aici toată lumea stă la rând…
De acord, domniță cu coroniță, la rând stau și eu
de câteva săptămâni, dar vă mulțumesc pentru precizarea
Dvs. atât de precisă, cu condiția să-mi dați, totuși, un bon
de ordine…
Nu sunt bonuri de ordine, nici ordine cu bonuri, așa
că toate rămân ca mai înainte. Cineva o să-și amintească,
totuși, și de mine, așa cum tot câte un cineva își va aduce
aminte de fiecare dintre așteptătorii tasați în acest spațiu
înghesuit în perimetrul unui hol de scară, între trei pereți
cu două lifturi, unul în reparație, în revizie, în modernizare
sau în ce o fi, iar celălalt cât un C-130 sau un Antonov 225,
care cară tancuri sau mașini de luptă grele, apoi, în ordine,
o ușă, o scară care urcă, una care coboară, și o fereastră…
E, totuși, încă bine. Soarele n-a răsărit, sau, chiar
dacă a răsărit, n-a ajuns încă la fereastră pentru a crea
aici, un efect de seră. Așa că mă mulțumesc cu această
constatare, mă îndepărtez de prezent și mă gândesc să
revizuiesc un pic editorialul pe care tocmai l-am scris

azinoapte și l-am introdus, spre ziuă, în primele 25 de pagini
ale revistei. Cred că ar trebui să aibă un altfel de final. Îmi
vine în minte o frază, o scriu pe un petic de hârtie, care se
află mereu, pentru orice eventualitate, în buzunarul de la
piept al cămășii mele de vară cu mânecă scurtă și buzunar
în dreptul inimii. Apoi, îmi mai vine încă o idee, una mai
cu moț, o scriu și pe aceea, apoi încă una, foarte importantă,
dar n-am timp s-o notez, deoarece doctorul cu mustață,
coechipier, sau prieten cu doctorul Miracol, sau ce o fi –
oricum, un om cu ochi calzi și privirile acasă (cum de s-o
fi făcut chirurg?!) –, mă vede, face doi pași spre mine, mă
salută respectuos, îi răspund la fel, și mă invită dincolo de
parapetul ușii cu cartelă.
Intrăm, în fine, amândoi în cabinetul asistentei
șefe, aflat chiar acolo, pe stânga. Este cam multă lume
aici. Fiecare cu internările lui. Lângă ușa de la intrare, îmi
cere documentele – toate pe care le am –, i le dau cu dosar
cu tot, le rânduiește foarte rapid, de parcă ar fi conțopist
de când lumea și nu chirurg cu șteamp, completează
apoi un formular de internare, îmi cere zece lei pentru
coplata internării – i-aș da și zece milioane, numai să scap
de birocrația asta de parcă am fi în Evul Mediu și nu în
epoca smartphone-ului și a laptopului cu 16 giga DDR4
și de maldărul de hârtii care foșnesc mai ceva ca frunzele
plopului, când vântul nu bate, cum glăsuia Tudor Gheorghe
– și, după doar câteva minute, mă conduce până la salon…
Salonul numărul 1, cum scrie pe ușă.
Etapa asta este atât de scurtă, încât nu realizez
când ajung în salon, în Salonul 1. Parcă am trecut într-o
altă dimensiune. Sau într-un alt Univers. Au dispărut toate
figurile așteptătorilor din capul scărilor, abia de-mi mai

amintesc de ele, probabil că le voi revedea mai târziu, în
memoria mea de durată – cea operativă este ocupată acum
cu altceva –, dar nu prea știu ce să fac.
Doctorul m-a lăsat aici, iar eu, care cunosc destul de
bine rezervele astea sau saloanele astea, încerc să deslușesc
ce e nou față de ce știam eu. Cel puțin, așa cred, deși nu
prea știu dacă mă interesează așa-ceva. Ușa salonului este
deschisă și tot așa, deschisă, va rămâne mereu. Oricum,
trăim în văzul lumii.
Sunt singur lângă două paturi de spital. Unul mi se
pare mai modern, cu comandă electrică și un dispozitiv de
care te poți agăța eventual pentru a face tracțiuni în brațe
din poziția înclinat, culcat pe spate, celălalt puțin mai jos,
mai modest, zgribulit între picioarele ăstuia mai cu moț și,
parcă, mai puțin înclinat, și fereastra cât peretele…
Sunt singur în cameră și, deci, pot să aleg. Îl aleg pe
cel mai puțin modern, pe cel de lângă geam, dar, în cele din
urmă, mă răzgândesc și trec în celălalt, cel de lângă ușă,
modernul sau vip-ul salonului. Dar motivul pentru care îl
aleg pe el și nu pe celălalt nu este importanța lui, alura sau
planul înclinat, ci noptiera ambulantă pe care pot să-mi pun
laptopul. Mi se pare mai comod așa, decât să mă chircesc
în patul de lângă geam și să mă chinuiesc acolo – și eu
și laptopul –, pentru a termina descompunerea revistei pe
articole în pdf, pentru a o introduce, ceva mai târziu, în cele
două baze de date la care este arondată. Suntem în 26 iunie,
pe 27 voi fi operat și nu știu dacă, în următoarele cinci zile,
voi reuși să pregătesc revista pentru a o introduce în cele
două baze de date, a o încărca pe site și a fi mulțumit că am
făcut încă o treabă bună.
Salonul este OK.
Așa cum era și înainte, dar mai înfiruit, mult mai
înfiruit, și mai înconductat.
Deasupra fiecărui pat, se află, prins de perete, un
monitor, cu fel de fel de fire, care de care mai încâlcite și
mai pline de mister, iar pe albul pur al peretelui, tot felul
de conducte din cupru. Într-o firidă, pe peretele opus, se
adăpostește un frigider, în dreapta ei, o ușă îngustă, înapoia
căreia există o toaletă, în stânga, încă o ușă, tot așa, îngustă,
un fel de minusculă cămară unde, probabil, am să-mi pun
și eu pantalonii, pantofii, cămașa, mica mea sacoșă și chiar
geanta blindată (probabil cu vată) a laptop-ului. Între cele
două uși, sus, pe perete, deasupra frigiderului, așteaptă
să fie deschis un televizor, iar pe peretele opus, deasupra
paturilor și monitoarelor, la câțiva centimetri de tavan,
veghează, în standby, aerul condiționat.
N-am nevoie de tv și nici de aer condiționat, deci,
pentru mine, nu există.
Tot ceea ce văd – și văd fără prea mult efort –
este noptiera de lângă patul-vedetă, pe care îmi și așez,
cu mișcări atente, laptopul. Uit că, aici, nu sunt pentru a
finaliza revista și a o încărca pe site și în bazele de date, ci
pentru a scăpa de dopul din colon – probabil un carcinom,
mai mult ca sigur un carcinom –, dar care nu mă aruncă nici
în panică, nici în disperare, ci, practic, nu-mi produce nicio
reacție. Sunt și eu uimit de atitudinea mea – de atitudinea
mea din mine însumi – față de situație, de moment și chiar
de mine ca eu.
Nu mă gândesc la clipa următoare, nu văd strategic,
nici măcar operațional, ci doar tactic, adică în imediata
vecinătate a ochilor mei și a noptierei multifuncționale pe
care tocmai mi-am amplasat, cu mișcări unghiulare sau
fragmentat-circulare, în dreptul ochilor mei, laptopul.
Trece, dincoace de ușă, o asistentă, de fapt o puștoaică frumoasă foc,

cu 120 de pași pe minut, se uită la mine
– mă vede așa, cu laptopul pe masă, cu geanta pe podea,
lângă piciorul noptierei, cu pantofi, pantaloni, curea lată,
cămașă bluză, oarecum stingher, ca un cățel ajuns într-o
catedrală, zâmbește tăcut, numai pentru ea, habar n-am ce
gândește –, apoi mi se adresează, privindu-mă peste umăr,
ca pe un ciulin cu ghimpi colorați sau ca pe o libelulă care
zboară la punct fix, cu aripi transparente, deci, nevăzute:
– Bine ați venit! Puteți să vă faceți comod.
Și dispare exact ca o dâră de lumină care trece prin
dreptul unei uși, trage cu ochiul și își vede de drum.
Îmi dau seama că are dreptate, dar reacția mea are
alte condiționări, alt ritm și, probabil, altă motivație. Am să
fac, totuși, ce mi-a spus. „Puteți să…” nu înseamnă, cred eu
că a crezut ea, că pot să aleg, ci doar am primit permisiunea
să…. Ceea ce, în limbajul ei tradus în percepția mea
însemnă: Executa…rea!
Doar suntem într-o instituție militară… sau, mă rog,
civilo-militară…
Asistenta-flash mai persistă câteva clipe în memoria
mea vizuală remanentă, apoi uit de ea, sau mă prefac că
uit, și chiar mă gândesc că ar fi timpul să respir adânc, să mi

pun pijamaua și să ies urgent din efectul ei. Mâine, mă
așteaptă, doctorul Miracol, bisturiul și ce o da Domnul…
Dar momentul anterior nu și-a epuizat încă resursa. Tot mă
mai gâdilă, undeva, într-o sinapsă care încă n-a înțeles că
toamna nu este primăvară…
Este ca și cum ai fi nebun sau ai fi dat în mintea
copiilor (un bătrân e un bătrân și atât, toate cele trecute au
trecut), dar ochii nu gândesc așa, iar clipa nu are durată.
Este unica eternitate pe care o cunosc și o recunosc. Este
și motivul pentru care, odată, demult, în piscul unui munte,
pe una din hârtiuțele pe care le port totdeauna la piept,
am scris o frază care, ulterior, a devenit titlul unei poezii:
„Clipa ne rămâne, viața-i trecătoare”…
Revin însă la noua clipă care, în zilele următoare,
se va tezauriza, ca toate celelalte, într-o nouă eternitate.
Cu atâtea eternități, am să devin, probabil, cel mai bogat
matusalemic din Univers…
Nu-mi place defel postura de om cu colon înfundat,
blocat aproape total, așa din senin, ca și cum cineva ar fi pus
acolo un dop, tocmai în momentul în care mă hotărâsem
să scap de o spărtură sau ruptură numită hernie ombilicală
mare, sau Dumnezeu știe de care o mai fi și cum s-o numi
în termenii bisturitiștilor de aur din acest templu al lui
Hipocrate. Acum, iată, am o pacoste și mai mare.
Ei, și?! Ce să fac, asta e! E pacostea mea și trebuie
să mă spăl pe cap cu ea și, mai ales, s-o respect. Nu știu
cum trebuie respectată o pacoste, n-am avut încă ocazia,
dar omul, cât trăiește, dacă trăiește, învață. Dacă nu, nu. Eu
trăiesc și, deci, învăț.

l, de mare viteză, prin care trebuie totuși să trec,
pentru a nu fi descalificat și a pierde, astfel, competiția.
De unde rezultă că e musai să treci prin toate porțile vieții,
ale sorții, ale șansei, ale neșansei și ale cui naiba or mai fi,
altfel, abandonezi cursa și rămâi undeva într-o diviziune în
perpetuă divizare, precum întrecerea lui Ahile cu broasca
țestoasă, din paradoxurile formulate de Zenon.
Deschid ușa de la cămară. Pe bara transversală
este un singur umeraș, așa că scot pijamaua și papucii din
sacoșă, pantofii îi pun pe jos, pe mozaicul încă nelustruit,
iar pantalonii și cămașa au onoarea să stea la înălțime,
direct pe bara transversală de care este agățat umerașul.
Nu-l folosesc eu, îl las pentru următorul venit, așa cum
glăsuiește buna-cuviință. Acolo, în satul meu, mama îmi
tot spunea: „Nu lua tu ce-i mai bun, lasă pentru următorul.
Poate el are mai mare nevoie ca tine de acel bun.”
Am respectat totdeauna cu sfințenie ce-mi spunea
mama mea, în acele zile, după moartea tatei, când eu aveam
doar zece ani și mergeam cu ea, încă înainte de răsăritul
soarelui, la prășit, să prindem vremea mai răcoroasă, când
porumbul de-o șchioapă este plin de rouă, iar pământul
reavăn așteaptă mângâierea sau terorismul sapei.
Termin operațiunea sugerată de asistenta-flash și mă
așez pe patul înalt, imaculat, puțin înclinat, în fața noptierei
și a laptopului. Uit de toate, deschid programul InDesign
cu nr. 39 al revistei Univers Strategic. Uit de toate. Sunt în
apele mele. Dau Print, selectez un program Adobe pdf, apoi
paginile între care este cuprins articolul, calea de urmat
spre US39_BDI, locul în care vor fi puse articolele pentru
ca, ulterior, să fie încărcate în cele două baze internaționale
de date – CEEOL și EBSCO – și tot așa…
Îmi amintesc de cele aproape două decenii de tipar
înalt, de șpalturi, de corecturi, de linotipuri, de culegători,
de zețari, de parfum de plumb, de perioada petrecută pe
șantierul de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, de truda
noastră, a jurnaliștilor militari, individuală și în echipă…
Ce frumos! Frumos și nostalgic… Acum, toate
operațiunile acelea le fac de unul singur, având în față un
laptop, cu programe de editare, redactare și tehnoredactare,
de grafică și generare a formatelor Word, Photoshop, tiff,
InDesign, pdf și, iată, și modalitatea de a le face cunoscute
și accesibile în toată lumea, cu un sigur click…
Ce vremuri!
Păcat că numai tehnologia înaltă, inteligența artificială și IT sunt așa, nu și politicile, strategiile, acțiunile,
morala și oamenii… Astea n-au ieșit încă din epoca
sclavagistă. Sau poate că epoca sclavagistă s-a adaptat la
noile condiții. Nu e prea greu de înțeles și de spus. Dar nu
asta-i treaba mea, acum și aici.
Este doar o altă mare problemă de la răscruce de
lumi, de păcate și de vânturi…
În timp ce eu butonez, partajez articole și pregătesc
materialul pentru a-l încărca în respectivele baze de date,
intră în încăpere un pijamist, cu pas mărunt, și aproape
tiptil, ca un fel de nălucă în alb și cu mustață. Spune un
„Bună ziua!”, în ton familiar, face o tură cu ochii cam peste
tot și pe nicăieri, sesizează că este un pat liber către geam,
spune că l-au luat de la salon și l-au trimis aici, eu îi zic
„Bun venit!”, el îmi zice că îl cheamă Curtean, Ion Curtean,
Curtean, nu Curteanu, care este cu totul altceva, că este dac
și moț, mai ales dac și mai ales moț, eu îi spun că îmi pare
bine, dacii și moții sunt neuituci și statornici – și asta ne
trebuie acum, când nu prea mai știm cine suntem și de unde
venim –, el mă aprobă, apoi se așază în patul liber, nu-i
prea convine, dar asta e. Își pune apoi sacoșa și hainele în
cămară, dă drumul la condiționat, după ce mă întreabă dacă
mă deranjează, eu îi fac un semn că nu, apoi accentuez că
nu mă deranjează absolut nimic din ce există și merită să
existe sau să piară, că așa e lumea făcută, să facă adică de
toate.
Îmi spune că e și cetățean american, a stat pe acolo
vreo două decenii, dar s-a întors în țară, pentru că, așa cum
scrie în buletinul lui american și în cel român, el nu este
român, ci dac. Iar dacii sunt pretutindeni, dar, mai ales, sunt
aici, unde e locul lor de șase mii de ani, sau Dumnezeu știe
de când.
N-am nicio îndoială că are dreptate, așa cum n-am
nicio îndoială că și el, poate și eu, poate noi toți, cei care
mai facem umbră pământului dac, suntem daci.
– Mă operez azi, mă informează el, tot nesimținduse bine în patul acela al lui Procust, de la geamul acoperit
cu jaluzele al Salonului 1, sau Rezervei 1, chiar dacă pe ușă
scrie doar Salonul 1.
– Eu, din câte știu, mă operez mâine, adică mă
operează ei, eu doar sunt obiectul. De aceea, nu-i nicio
urgență să rămân în patul acesta electronizat sau electrificat,
ci pot foarte bine să stau în cel în care sunteți dumneavoastră
acum.
Nu aștept răspunsul, ci îmi iau laptopul, mausul și
papucii și mă îndrept spre Patul lui Procust, cel de lângă
geam, așezat frumos și foarte cuminte la picioarele patuluivip, perpendicular pe axa longitudinală a Vip-ului.
Văz că ne înțelegem bine, eu mă înțeleg bine
cu toată lumea, inclusiv cu greierii care cântă noaptea
simfonia câmpului pierdut și cu graurii care nu se sperie de
ticăitul sfârlezelor din miezul viilor. Sfârlezele sau fofezele
bat toaca, iar ei, în armonia lor, prăpădesc struguri de altoi
ai țăranilor care abia așteaptă toamna să-și umple butoaiele
cu vin și butoiașele cu țuică.
Mă instalez în noul pat, burdușesc noua noptieră
cu hârțoage și câteva obiecte care, probabil, nu-mi vor fi
niciodată de vreun folos, fixez laptopul pe colțul noptierei
și continui truda.
Vreun pogon de doctori vin la dacul Curtean,
semn că el e cam de multă vreme pe aici, schimbă câteva
cuvinte cu el și trec mai departe. Apare și un medic,
probabil stagiar, de culoare. Curtean îl crede american sau
de undeva de pe acolo, îi vorbește într-o engleză superperfectă

– a fost, la viața lui și actor –, medicul de culoare
îi spune, în românește, că știe și engleza, dar se vede că
nu-i prea place să o vorbească, nici mie nu-mi place, dar
nu din cauza englezei, care-i o limbă de toată isprava, ci a
pupincuriștilor din România, care, fără să o știe la perfecți,

o vorbesc ca să se audă vorbind și să se știe că ei sunt
pro-englezi, mai exact, pro-americani și, deci, în top. Nu

mă deranjează dacă din tagma asta fac parte cei care, pe
banii foarte grei ai tăticilor și mămicilor lor, își fac studiile
pe acolo, „cu chipul lor isteț de oaie creață”, cum zicea
Eminescu. E normal să fie așa, pentru că așa a fost mereu.
La un moment dat, in istoria interbelică, limba elitelor, mai
ales a cucoanelor de salon, nu era româna, ci franceza, apoi,
în anii de început ai comunismului, pentru elitele politice
conta să știe rusește, iar acum, iată, au venit și americanii.
A vorbi anglo-americana sau, mai degrabă, americanoengleza, înseamnă a fi în pas cu moda secolului al XXI-lea.
Și așa, cel puțin două generații, dacă nu chiar trei, au dus
dorul prezenței Unchiului Sam pe meleagurile unei Miorițe
încă netunse. Chiar dacă Unchiul Sam n-a avut niciodată
nici habar nici nevoie de dorul lor.
Vine potera albă sau alb-albăstruie și îl invită pe
Curtean, cu protocolul de rigoare, la marea operație. Nu
știu în ce constă această operație, am evitat să-l întreb și el,
Curtean, a evitat să-mi explice. Aici, fiecare cu operația lui,
cu vorba sau cu tăcerea lui. Acestea sunt lucruri sfinte, de
care nu se atinge nici Dumnezeu. Eu am treabă cu separarea
fiecărui articol din revistă și pregătirea a ceea ce rezultă,
pentru introducerea în bazele de date. Nu prea știu cum am
s-o fac, întrucât eu voi fi operat mâine, adică pe 27 iunie,
iar revista trebuie introdusă pe site și în cele două baze de
date până la finele lunii. În fine, vom vedea. Continui să
trag vârtos la șaibă. Nu știam că munca asta de salahor al
revistei este, totuși, atât de tentantă și atât de cronofagă.
De fapt, o știu demult, și încă foarte bine, deoarece o fac
de la nr. 17 încoace. Asta înseamnă că mi-am tăbăcit deja
neuronii și că am creat legături atât de strânse, încât n-am
să le uit prea curând.
Continui să separ articol după articol, nu mai sunt
prea multe, și de aceea, chiar cred că voi reuși să fac chestia
asta mai repede decât mi-am imaginat, poate chiar în cursul
zilei de azi. Spre surprinderea mea, reușesc să pregătesc
revista, pe articole, atât pentru introducerea în EBSCO, cât
și pentru introducerea, la momentul potrivit, adică atunci
când voi avea conexiune la internet, în CEEOL.
După vreo două ore și ceva, poate chiar după trei
ore – n-am cronometrat timpul, am fost foarte preocupat
cu revista –, Ion Curtean, dacul de 84 de ani, este adus,
pe o targă cu roți, în salon. Brancardierii îl ridică într-un
cearceaf și îl așază cu delicatețe, ca pe o vază de sticlă
subțire și foarte prețioasă, în patul-vip al Salonului 1.
Scena nu mi se pare prea optimistă. Nici nu este.
El pare încă adormit, mustața-i albă și limpede parcă s-a
mai întunecat puțin, stomacul i-a dispărut și, în locul lui, a
apărut un hău – nu-mi place imaginea, am impresia că, la
operație, i s-au scos măruntaiele –, brancardierii dispar, cu
targa lor cu roți cu tot, asistentele îl iau în primire, îi agață
perfuziile de stativ și tot trebăluiesc acolo, concentrate și
abile, de parcă l-ar pregăti pentru nuntă sau pentru somnul
renașterii.
Apare și doctorul care l-a operat, pipăie niște locuri
pe care le știe foarte bine, dă mulțumit din cap și trece
dincolo de ușa larg deschisă. E un tip solid, bine făcut, cu
mustață și un pic de chelie, foarte sigur pe el, care, probabil,
a făcut mii de operații de acest fel în cariera lui de o viață.
Toată lumea îl știe, numele lui, care seamănă foarte mult cu
al profesorului meu de strategie din Academia Militară, azi,
Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, dar, probabil,
simplă asemănare de nume.
E liniște, aerul condiționat tace, Curtean doarme
sau se preface că doarme, perfuzia lucrează – calmante,
medicamente de tot felul, întăritoare, doar ei, medicii și
asistentele știu cu adevărat despre ce-i vorba –, eu refistolez
revista, n-am timp de reflecții și nici să mă gândesc la
primăvara viitoare. Mai sunt trei anotimpuri până atunci.
Reușesc să fac totul ca la carte, dacă o mai fi scăpat vreo
literă sau vreo mică greșeală de corectură, Dumnezeu cu
mila, dar cred că ar trebui să fiu declarat cel puțin persona
non grata în acest salon în care bolnavul trebuie să fie bolnav
optimist și atât, nu șef de revistă și salahor de cuvânt.
După vreo două ore, Curtean dă semne de viață,
scoate mâinile din cearșaf, prinde mânerul mobil din scripetele

dispozitivului-braț-de-macara de deasupra patului și
face o primă tracțiune în brațe, apoi încă una. După cea de a
treia, se întoarce ușor pe o parte și coboară din pat.
– Bine ați revenit, viu și nevătămat, în lumea salonului unu! Sănătate

maximă și să fiți iubit! – îi spun eu,
fără să mă gândesc că, mâine, voi fi și eu la fel, sau chiar
mai rău…
– Sunt ca nou, mai am o zi sau două, poate chiar trei,
și îmi iau zborul.
– Zbor lin și cer senin! Îi spun eu, în timp ce el își
reocupă liniștit, locul în patul-vip, puțin înclinat, confortabil
și tăcut.
Adoarme în două secunde, sau doar stă liniștit acolo,
pentru a-și atenua durerile și a-și pune în ordine spațiul și
timpul, chiar dacă astea, puse într-o relație de determinare
reciprocă, se învârtesc precum ziua și noaptea, ing și iang,
da și nu.
Apare și doctorul Miracol, jovial și plăcut, ca totdeauna,

se apropie de patul meu super-orizontal. Eu dau
laptopul mai încolo, iau o poziție corespunzătoare – încă
sunt leu, cred eu, deși m-am născut în Capricorn –, doctorul
îmi spune că mâine, la prima oră, după cum bine știu, vom
intra în operație, totul este în ordine, așa că să nu am nicio
grijă, toate grijile mele de mâine i se transferă lui, iar el le
va înțelege și la va trata în mod special.
– Nu neapărat în mod special – spune el, cu grijă
la semantică –, fiecare pacient este și trebuie să fie tratat
în acest fel, dar totuși, totul va fi foarte bine. În seara asta,
vi se va face o clismă, un clexane și tot ce mai trebuie,
iar mâine veți trece pe la anestezist și, după aceea, veți fi
condus, așa cum se cuvine, la sala de operații.
Asta-i tot. Am ajuns la un pas de clipă.
Gheorghe Văduva
(fragment din romanul în lucru „Ancore pe nori”)

Arhivă