Lucian GRUIA – NU-I SUNT CODRULUI FRATE
NU-I SUNT CODRULUI FRATE
Lucian GRUIA
TOAMNA
Pe rugul culorilor
vrăjitoarea eternă dansează
pentru sfârşitul lumii.
IUBIRE
Templul trupului tău – clepsidra nuferilor în rugăciune.
Lebede consonante pendulează prin aerul îngheţat.
Noaptea ne preface în spiriduşi de sare.
Muzica lui Chopin acoperă totul.
IARNĂ
Zăpada a înfiorat păduri
risipind ace şi conuri de brad.
Câinii aţipiţi sunt covrigi,
în Bucureşti, pe tăvi de asfalt.
Lin desfăşoară pe câmp
corbii, grafica lor mohorâtă;
cuvintele patinează pe miocard,
sfiala schiţează în sânge o ciută.
Pământul cu ură a fost împuşcat,
coboară carbonul din oase pe uşă,
surâsul încă nu a fost inventat
vieţile noastre se sting în cenuşă.
PLECARE
Suflet gri,
iarna la uşă,
inima cătuşă,
nu mă privi.
Sunt plecat.
Sub zăpadă,
Schiuri coboară
Muntele Ararat.
Sunt plecat.
Sub zăpadă,
flori îngheţate,
clopoţei de argint.
Cine vă sună
Noaptea pe vânt?
Nu mă căuta,
Am ieşit
din mine afară.
Noaptea pe vânt
Sunt plecat
sub zăpadă.
TOGĂ DE LUT
Togă de lut să îmbrac
aromit de veche răşină;
seceratele mâini în aer se zbat
încleştate pe-un fir de lumină.
Se năruie fruntea de-argint pe altar
fum alb de irişi incineraţi mă respiră
pasul adoarme sub cadranul solar
aripa ruptă pluteşte-n derivă.
Până la glezne, până la coapse
îmi lunecă picioarele-n pământ
mă recunoaşte iarba, mă înfrăţesc cu plopii
şi frunzele mă-ntreabă de sunt sau nu mai sunt!
NU SUNT CODRULUI FRATE
Nu sunt codrului frate,
chiar dacă suntem
aceeaşi rugăciune,
cu braţe şi crengi ridicate.
Nu sunt codrului frate,
chiar dacă noaptea
cu-acelaşi ritm, duhul şi spaima,
prin trunchi şi prin inimă bate.
Nu sunt codrului frate,
chiar dacă iubita îmi este izvor
ce-n pietrele trupului
lin mi se zbate.
Nu sunt codrului frate,
doar toamnă de toamnă
şi iarna apoi,
acelaşi sfârşit ne străbate.