Latinitatea limbii române? Argumente şi dovezi contra!

Născut: la 10 ianuarie 1942, în oraşul Turnu Măgurele, jud.Teleorman

Studii universitare: Institutul Politehnic Bucureşti, Fac .Energetică.

Studii postuniversitare: Institutul Politehnic Bucureşti,„Inginerie economică”; Nijenrode University, The Netherlands Bussiness School-Breukelen (Olanda)

”Managementul dezvoltării durabile”

Cariera: A lucrat la Intreprinderea Electrocentrale Bucureşti, Ministerul Energiei

Electrice, RENEL,CONEL, S.C. TRANSELECTRICA S.A.Din 1992 este expert ONUDI energie-mediu.

În prezent: Consilier la firma de consultanţă S.C.NOVA INDUSTRIAL S.A.,Bucureşti şi Auditor şef la SRAC CERT S.R.L. Bucureşti.

Familie: Văduv, un copil.

Latinitatea limbii române? Argumente şi dovezi contra!

Moto:

De vrem să vorbim oblu (drept), limba română e muma celei latineşti”…

Petru Maior [ Dizertaţie la “Istoria pentru începutul românilor în Dacia”, Pesta, 1812]

Unde s-a născut civilizaţia umană?

Teritoriul actual al ţării noastre a fost locuit din cele mai vechi timpuri. Puţină lume, chiar şi din România, a luat cunoştinţă de senzaţionala descoperire făcută la Bugiuleşti-Vâlcea de Dardu Nicolăescu-Plopşor, unde s-a găsit femurul celui mai bătrân om din Europa, aşa-numitul “Australoantropus Olteniensis”, datat cu venerabila vârstă de 2.000.000 de ani! [1]

După unele teorii, cum este cea a lui Samuel Noah Kramer din “Istoria începe la Sumer”, civilizaţia umană s-ar fi născut în Sumer -fosta Mesopotamie, azi Irak. Totuşi, o serie de specialişti români dar mai ales străini -ruşi, bulgari, sârbi, americani etc.- au ajuns la concluzia că Europa şi în speţă spaţiul carpato-pontic-danubian, este Vatra Lumii, locul din care s-a difuzat civilizaţia umană. Se infirmă, astfel teoria originii asiatice a civilizaţiei mondiale şi migraţia iniţială indo-europeană, pe bază de dovezi care vor fi exemplificate, pe scurt, în cele ce urmează.

În susţinerea fundamentată a acestei ipoteze un merit deosebit revine lui Nicolae Densuşianu (1846-1911), prin opera sa capitală “Dacia Preistorică”, de o valoare inestimabilă, considerată “Biblia românilor”. Această lucrare de mare întindere şi rigurozitate documentară pe care autorul nu a apucat să o finalizeze în timpul vieţii a văzut pentru prima dată lumina tiparului în 1913, a mai fost publicată de editura Meridiane în 1986 şi republicată după anul 2000 de editura Obiectiv din Craiova (figura1)         [2].

Nicolae Densuşianu a fost un cercetător pasionat, un perfecţionist şi un mare patriot. Din păcate, scrierile sale şi mai ales “Dacia Preistorică” au constituit adevărate “şocuri” pentru contemporani, însuşi marele istoric Nicolae Iorga, fiind nevoit să-şi exprime spre finalul vieţii regretele pentru tratamentul nedrept aplicat lui Nicolae Densuşianu, devenind tot mai convins de adevărurile istorice prezentate de acesta.

Concluziile lui Nicolae Densuşianu, greu de acceptat şi în zilele noastre, modifică din temelii vechile teorii privind apariţia şi migraţia civilizaţiei europene. El consideră că “Înainte de civilizaţiunea greacă şi egipteană, o civilizaţiune mult mai veche se revarsă asupra Europei. Aceasta a fost civilizaţiunea morală şi materială a rasei pelasge şi care a deschis un vast câmp de activitate genului omenesc”.

Urme şi dovezi ale existenţei pelasgilor nu se limitează la teritoriul actual al României; ele sunt semnalate în Ucraina şi Republica Moldova, Ungaria şi sudul Slovaciei, întreaga zonă balcanică, inclusiv Grecia şi insulele limitrofe, zonele de coastă ale Asiei Mici, Italia şi sudul Franţei, coastele mediteraneene ale Spaniei [3]. Din această rasă a făcut parte şi neamul tracilor (incluzând la nord de Dunăre triburile denumite getice/de către greci şi respectiv dacice/de către romani) despre care Herodot afirma: “După inzi, neamul tracilor este cel mai mare dintre toate popoarele, iar dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ar fi de neînfrânt şi cu mult, cei mai puternici dintre toate seminţiile Pământului.…Dar unirea lor e cu neputinţă şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi…[4].

Arheologul American W.Schiller, în volumul “Unde s-a născut civilizaţia” afirmă tranşant că “civilizaţia s-a născut acolo unde trăieşte azi poporul român, răspândindu-se apoi, atât spre est, cât şi spre vest, acum 13.000-15.000 de ani”. Cultura Pre-Cucuteni este considerată de specialista americană Marija Gimbutas ca fiind cea mai veche cultură europeană, care cunoaşte apogeul dezvoltării între 5 000-4 000 î.Hr.[5].

Limba şi scrierea proto-strămoşilor noştri, considerate adevărate miracole, încep să fie descifrate încetul cu încetul, în ciuda adversităţilor manifestate, nu fără interese, de “specialişti” din unele ţări europene şi a indiferenţei şi ignoranţei “specialiştilor “ noştri!

Astfel, încă din 1937, marele medievalist francez, Ferdinand Lot, a dedicat în cartea sa “Năvălirile barbare şi populaţia Europei”, un întreg capitol fenomenului românesc, intitulat : “O enigmă şi un miracol-poporul român”.

Prof.dr.Helmuth Frisch, directorul secţiei de Romanistică a Universităţii din Bochum –Germania a elaborat o lucrare cu tema “Miracolul limbii române”.

Reputatul filolog italian Giaccomo Devoto stabilea “ începutul tradiţiei lingvistice geto-dace dincolo de anul 2000 î.Hr., când în plină epocă neolitică, această regiune apărea ca “unul dintre teritoriile cele mai importante,atât pentru arheologia pură, cât şi pentru istoria civilizaţiei indo-europene”[6].

În 1961, cercetătorul clujean Nicolae Vlasa a descoperit la Tărtăria, localitate pe Mureş, lângă Simeria, trei tăbliţe confecţionate din lut local, având încrustate pictograme similare cu cele din Sumer. Datarea cu carbon a demonstrat, în mod cu totul surprinzător, că tăbliţele din Transilvania de azi erau mai vechi cu 1000-2000 de ani decât rudele lor sumeriene!

Importanţa acestor dovezi, miraculoase şi ele, a trecut aproape neobservată în ţara noastră în timp ce mai mulţi “sumerologi” străini (bulgarul Vladimir Georgiev, ungurul Janos Harmatta şi ruşii Boris Perlov, A.G.Kofişin şi V. Titov) au cercetat şi au încercat să pună în valoare descoperirea [7].

Analizând ideogramele de cca şapte milenii, Iordache Moldoveanu, trage următoarele concluzii:

• Scrierea s-a născut în Carpaţi-Ardeal (cuvânt getic arhaic!), pe Valea Mureşului, la Turdaş şi Tărtăria (atât cea figurativă, cât şi scrierea alfabetică);
• Inscripţia tabletei (tăbliţei) rotunde de la Tărtăria face dovadă că limba română se cristaliza în urmă cu 8 milenii, în faza getică (protolatină) arhaică;
• Tabletele de la Tărtăria clarifică problema monoteismului geto-dac şi semnificaţia lui Zamolxe (Samoş), care a fost numele getic arhaic al marilor preoţi, al fiecărui Pontifex Maximus, crezut de unii zeu;
• Primul stat centralizat geto/dac a existat încă cu cinci milenii înainte de Burebista [8].

Vestigii ale vastei civilizaţii Vincea/Turdaş au fost puse în valoare prin cercetări sistematice în situl Vinča din Serbia (sit pe care l-am vizitat cu prilejul unei conferinţe balcanice de mediu organizate la Belgrad în luna noiembrie 2002 ) în timp ce în România, peste situl similar continuă să se aşeze straturi de lut şi mai ales de indiferenţă ale autorităţilor şi specialiştilor!

Ce limbă vorbeau tracii (geto/dacii) înainte de contactul cu lumea romană ?

N.Densuşianu afirmă, cu argumente temeinice, că limba pelasgilor era divizată în două dialecte principale, şi anume :

– dialectul “latinilor bătrâni” (prisc-latin), ce se va răspândi în părţile de nord, est şi de vest ale Europei ;

– dialectul “prisc roman” (arimic), utilizat de populaţia care vieţuia la nord şi la sud de Istru (Dunăre), respectiv de numerosul neam al traco/geto/dacilor [2].

În migraţia lor către vestul Europei, proto-latinii (numiţi ulterior de greci latini barbari, nu că ar fi fost sălbatici ci pentru că purtau barbă şi erau străini/nu erau greci!) au difuzat această limbă proto-europeană. « Difuzarea » s-a realizat de către unul din numeroasele lor triburi (etruscii, al căror loc de baştină era Thyscia/Tuscia, numele străvechi al Tisei, vecină cu Munţii Apuseni !) în Peninsula Italică, unde (într-o zonă relativ restrânsă -regiunea Latium, în care s-a fondat între timp faimoasa Romă, capitala imperiului roman) a predominat dialectul arimic. Aici s-a creat ulterior limba latină clasică (cultă)[8].

Trebuie menţionat că, pe lângă diseminarea unei limbi universale în Europa şi nu numai (unii afirmă că aceasta a fost limba vorbită de populaţia existentă pe pământ înainte de ceea ce Biblia numeşte momentul Turnului Babel!) civilizaţia tracică a marcat puternic civilizaţiile ulterioare, având elemente superioare care au fost recunoscute de unele personalităţi ale istoriei. Astfel, printre alţii, Sumerul a preluat scrierea şi limba iar în Egipt şi apoi în Elada, zeul soarelui Zamolxe/Zalmoxis a devenit zeul Ra (de la acest cuvânt trac se pare că vine numele de Ramania/Rumânia/România !) respectiv Apollo [10].

În contextul concepţiilor actuale despre religie, monoteistmul dacilor ne apare superior politeismului îmbrăţişat de grecii şi de romanii antici, iar religia iudaică şi chiar figura centrală a creştinismului Iisus Hristos, au rădăcini ce vin din credinţa geto/dacilor. Aceste afirmaţii pot fi şi un răspuns la întrebările: de ce creştinismul s-a propagat atât de timpuriu şi de rapid pe teritoriul Daciei şi de ce românii constituie şi în prezent unul dintre popoarele europene cele mai credincioase ?

Mitologia tracică, născută în Cetatea Zeilor, în Cogaion/Gogaion, în spaţiul carpato/danubian a fost preluată, în parte, de literatura grecească. Admirând preocuparea şi priceperea geţilor în tratarea diverselor boli, Platon preciza: În timp ce doctorii noştri încearcă să vindece trupul, cei ai geţilor cată şi sufletul ! [4].

De ce nu putea fi latinizată limba geto/dacilor?

Dacă, pe baza celor de mai sus, acceptăm că înainte de venirea romanilor pe teritoriul Daciei, populaţia băştinaşă avea o scriere şi vorbea o limbă proto-latină, foarte asemănătoare cu latina vulgară şi având unele deosebiri faţă de latina cultă vorbită la Roma, va fi destul de facil să demonstrăm că nu era posibil şi mai ales că nu era nevoie ca actuala limbă pe care o vorbim ( care desigur, pe parcursul istoriei a suferit şi unele influenţe minore dela alte neamuri cu care am convieţuit pe acest teritoriu cu condiţii pedo-climatice deosebit de favorabile !) să derive din limba latină.

Iată pe scurt,câteva argumente cu dovezi, în acest sens :

• Romanii nu au reuşit să cucerească decât (14-33)% din teritoriul Daciei. În restul zonei, dacii liberi îi hărţuiau în permanenţă pe cuceritori, ne având de gând să “ia lecţii de limba latină“de la nişte duşmani !
• După unele estimări numărul maxim al coloniştilor romani, în majoritate veterani peste 45-50 de ani, care de regulă mureau fără moştenitori, ar fi putut ajunge la 80 000. Considerând că, prin exclus, jumătate din aceştia s-ar fi căsătorit cu femei dace, rezultă un aport de 40 000 de colonişti participanţi la etnogeneza poporului român. Pornind de la estimaţia, extrem de zgîrcită, că populaţia Daciei în sec.I d.Hr. era de numai 1 000 000 de locuitori şi considerând o creştere anuală de 1,5% (între 106 – 271d.Hr.) rezultă :

1 000 000 x 1,5 x 10^-2 (271-106) = 2 475 000 de locuitori. Deci, aportul etnogenetic al     coloniştilor romani a fost de numai

40 000 : 2 475 000/100 = 1,6%,

practic neglijabil.

• Între veterani şi autohtone nu se prea practicau căsătorii, ele fiind interzise prin lege, deoarece primii beneficiau de jus civium iar băştinaşele-cel mult- de jus gentium. De asemenea, Legea celor 12 Table, interzicea chiar căsătoriile între patres (patricieni) şi plebei. Chiar în cazul unor relaţii cu femeile dace, soldaţii romani erau aceia care se vedeau obligaţi să înveţe limba dacă iar, aşa cum se întâmplă de regulă şi în zilele noastre, intrând în familia soţiei, oaspetele învaţă limba gazdelor.
• În afara coloniştilor, în Dacia au mai trăit şi o serie de legiuni şi alte formaţii militare mai mici, care –cu excepţia Legiunii a XIII Gemina, devenită armată de ocupaţie-au avut contacte vremelnice cu populaţia locală. Soldaţii din trupele romane de ocupaţie erau în majoritate de origine tracă şi orientală şi vorbeau latina vulgară. Ei nu se dedicau artelor şi literaturii astfel că nici nu era posibil să transmită băştinaşilor limba latină cultă vorbită de elitele de la Roma.
• Studiile comparative ale limbilor catalogate neolatine au evidenţiat un număr surprinzător de mare de cuvinte din fondul de bază comune acestor limbi, dar inexistente în limba latină. Ele nu pot proveni decât dintr-un fond comun, anterior cuceririi romane, corespunzător unei origini comune. Comparativ cu limba italiană, lexicul limbii române conţine mai multe cuvinte cu etimologia latină arhaică.
• Comparând dialectul traco-roman cu cel traco-dac din vechile noastre scrieri se constată că: forma cuvintelor dace este mai complexă decât a celor traco-romane, numeralele noastre de la 1 la 10 nu derivă din romană, gramatica noastră este mai complexă decât cea romană, daco-româna păstrează încă forme arhaice ale daco-latinei.
• În momentul agravării stării conflictuale dintre romani şi daci, la nivelul anului 106 d.Hr., cele două popoare trace vorbeau limbi foarte asemănătoare. Câteva dovezi în acest sens:
• pe Columna lui Traian aflată la Roma, în scenele care îi prezintă pe romani în dialog cu dacii, niciodată nu apare o terţa persona, un traducător;
• din mărturiile scrise, rămase de la vestitul poet roman Publius Ovidius Naso, aflăm că în timpul exilului său la Tomis, Constanţa de azi, a învăţat rapid limba getă şi chiar a scris poezii în această limbă. Iniţial el prezenta în faţa băştinaşilor “producţiile” scrise în limba sa maternă, iar aceştia se amuzau vizibil atunci când unele cuvinte sunau altfel decât cele cunoscute din limba lor (deci înţelegeau, în mare parte, limba poetului!)[6];
• castrul roman Cluss de lîngă actualul oraş Cluj-Napoca, purta numele etrusc Clussium al unuia din cele 12 oraşe care constituiau confederaţia etruscă, populaţie tracică plecată din zona Munţilor Apuseni cu 6 000 de ani în urmă [7].
• Limba română este o limbă-cheie, care a influenţat în mare parte toate limbile Europei, scria în 1976, Par Olof Ekström, scriitor şi filolog suedez [1]. De altfel, specialiştii au fost unanim impresionaţi de unitatea limbii noastre, care permite românilor din orice regiune a ţării să se înţeleagă perfect între ei, lucru care nu este valabil în cazul Italiei, unde graiul napolitanului sau cel al sicilianului diferă fundamental de cel al romanului sau al milanezului! În ultimii ani, reporterii săptămânalului “Formula AS” au prezentat nenumărate dovezi de insule ale graiului românesc din afara actualelor hotare ale României păstrate până azi [11].

Mai este nevoie de concluzii ?

Deşi spaţiul şi momentul nu mi-au permis să fac o fundamentare beton a ipotezei fascinante privind rădăcinile culturii şi limbii române, sper ca dovezile sintetice prezentate să stârnească un oarecare interes persoanelor care au venit în contact cu prezenta lucrare. Concluziile fiind clare, aş dori să transmit, cu conştiinţa şi cu simţirea descendenţei proprii din miraculoşii înaintaşi, următoarele mesaje:

v      Dacia n-a putut fi cucerită în întregime şi nu a putut fi romanizată, inclusiv prin preluarea de către băştinaşi a limbii latine. Din cele 11 oraşe existente în Dacia romană, numai unul avea nume roman (Romula), restul preluând numele unor localităţi autohtone;

v      După anul 271 d.Hr, când s-a produs abandonarea Daciei de către romani (teritoriu nepărăsit de băştinaşi, pentru că fiind atât de tentant, ar fi fost imediat ocupat de popoarele migratoare!) populaţia geto/dacă a continuat să trăiască aici, dovedind o forţă neobişnuită de adaptare la influenţele din afară, fără a-şi pierde însă individualitatea, care caracterizează România până în zilele noastre -afirmă americanul Paul Mackendrik [12];

v      Limba dacilor n-a pierit. Ea a devenit în Italia limba romanilor, care era o formă literară a limbii Daciei, iar mai tîrziu limba italiană; aceeaşi limbă a dacilor, dusă în Franţa a ajuns întâi limba galilor, iar cu timpul limba franceză; în Spania ea a devenit întâi limba iberilor, iar cu timpul, limba spaniolă, iar aici a devenit cu vremea limba noastră românească -ne-o spune I.Al. Brătescu –Voineşti, la 1942 [5];

v      Este necesar ca, mai ales, generaţiile tinere, să afle cât mai multe despre cum am evoluat, cu o continuitate teritorială (Pelasgeea►Hiperboreea ►Tracia►Ramania/Ţara soarelui ►Geţia/Dacia►Valahia ►România) şi lingvistică de-a dreptul miraculoase pe filiera: pelasgi►traci ►geto/daci ►blachi/vlahi ►rumeni/rumâni/români;

v      Aceste cunoştinţe trebuie completate şi fundamentate de specialişti prin dovezi implacabile, din toate domeniile, pentru că :

ü      în pofida tuturor intereselor interne şi externe, adevărul trebuie să triumfe şi să fie cunoscut, în primul rând de către români;

ü      numai cunoscându-ne trecutul, vom putea să înţelegem prezentul şi să ne făurim viitorul!

Bibliografie selectivă

1. Eugen Delcea, Secretele Terrei. Istoria începe în Carpaţi.Vol II. Editura Obiectiv, Craiova, 2002.

2. Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică (6 volume). Editura Obiectiv, Craiova, 2002-2004.

3. Cornel Bârsan, Revanşa Daciei. Editura Obiectiv, Craiova, 2003

4. Iosif Constantin Drăgan, Noi,Tracii. Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1976.

5. Napoleon Săvescu, Noi nu suntem urmaşii Romei. Editura INTACT, Bucureşti, 2002.

6. Paul Lazăr Tonciulescu şi Eugen Delcea, Secretele Terrei. Istoria începe în Carpaţi. Vol I. Editura Obiectiv, Craiova, 2001.

7. Paul Lazăr Tonciulescu, De la Tărtăria la Ţara Luanei. Editura Miracol, 1996.

8. Iordache Moldoveanu, Getodacii ne vorbesc. Editura Miracol, Bucureşti,1994.

9. Nicolae Portocală, Marile civilizaţii ale traco-geţilor. Editura Obiectiv, Craiova, 2006.

10. Paul Lazăr Tonciulescu, RAMANIA, paradisul regăsit. Editura Obiectiv, Craiova,2004.

11. *** Colecţia Revistei “Formula AS”, Tipografia F.E.D., Bucureşti, 2008-2010.

12. Paul Mackendrik, Pietrele dacilor vorbesc. Bucureşti, 1978.

Comunicare prezentată la simpozionul “Inginerul energetician-om de cultură”, inclus în programul Întâlnirii colegiale a absolvenţilor promoţiei 1965 de la Facultatea de Energetică din Universitatea Politehnica Bucureşti, Băile Olăneşti, 29 mai 2010.

Ing.Ovidiu ŢUŢUIANU