VENIȚI ACASĂ, DRAGII MEI!

Iulia HATHAZI

POVESTEA SLOVEI

un ghem de cuvinte
s-au rostogolit
și din el a fost croșetat
vestmântul acestei lumi.
Ele au descoperit
cerul și pământul
luna și stelele.
Muritorii de rând
au început să se joace
cu slovele și să-și
scrie istoria pe piatră,
pe stancă, pe tăbliță ,
picturi și legende
manuscrise ne-au ramas.
Ele sunt dovada
unui început frumos.
Mai târziu cuvintele
ordonate s-au așezat
cuminți în biblioteci ..
ele sunt scrise din slove
iar eu sunt slova
cea mai mică și neînsemnată
împinsă de cuvinte
am ieșit din mulțimea lor
am alunecat din rând afara.
Am rămas atârnată
de un colț de pagină
eram un strop, o lacrimă,
voiam să mă întorc,
dar nu aveam vlagă,
nici voce nici sprijin,
nu se știa de lipsa mea…
unele cuvinte sunt scrise
cu slove de aur și de argint
se alintă între ele, te strigă,
te cheamă și te cuprind…
N-aș vrea să plec
din lumea cuvintelor
aș fi prea singură
și nu știu ce aș face fără ele
ar fi noapte și tăcere …
Când slovele plâng
e mare jale între cuvinte
toate sunt îndoliate
plânse și aplecate.
Oftez și suspin singură
atârnată pe un colț de pagină,
și nimeni nu mă aude
și nu mă vede, mi-e dor
de îmbrățișarea cuvintelor
ele s-au împrăștiat peste tot
le-am căutat și nu le-am găsit
s-au îndepărtat de mine …
un ecou a fost suspinul meu
dar cuvinte dragi mie
nu m-au lăsat să cad
acum sunt printre ele,
iar eu, slova cea mică
un strop neînsemnat ,
m-am transformat într-o stea
ce strălucește pentru voi …

 

… MI-E DOR

mi-e dor
de floarea mea rămasă
pe o margine de balcon
în ghiveciul ciobit de lut roșu,
de masa veche din bucătărie
pe care îmi așezam cărțile
cafeaua și cleștii de rufe

mi-e dor
de șuieratul subțire de tren
de pașii care merg grăbiți spre gară,
de pașii ce vin agale înapoi,
de mirosul de varză, clătite și zacuscă,
de copacii ridicați cu mult
deasupra acoperișurilor

mi-e dor
de apusul și răsăritul de soare
pe care îl priveam de atâtea ori din balcon
nicăieri cerul nu e mai frumos ca acasă
aceasta radiografie a singurătății,
instrumentată de arta monologului meu interior
de o sinceritate debordantă

mi-e dor
sub pleoapa înserării
eu mă ascund
și în uruitul tramvaiului
ce macină timpul însuși
eu îmi țes cu migala răbdării
viața de fiecare zi

Și atunci mi-e dor
și cred că viața
ar fi mai puțin frumoasă
fără acest sentiment … mi-e dor
Trist trebuie să fie
pentru cel ce nu recunoaște .. mi-e dor …

 

VENITI ACASĂ, DRAGII MEI!

e o jale să vezi
cum s-au părăsit satele ,
cât de pustii sunt
casele, curțile, grădinile.
Gardurile șubrezite
se apleacă în fața noastră
și așteaptă ca cineva
să le îndrepte cu pricepere
așa cum se făcea odată
și banca de la poarta tocită,
de ploi și ierni e tristă și goală.
Ulița tace si ea sub pașii noștri.
e o jale sa vezi bătrânii părăsiți
de copii și lacrima lor cum cade
cu dosul mâinii ei o șterg,
cuminți așteaptă în prag,
spre poartă se îndreaptă
încet târându-și pașii grei
aplecați de dorul copiilor,
doar pașii li se mai aud…
e o jale să vezi cum în sate
școli ce s-au închis și e pustiu,
și lacăte grele poartă,
căci cei care trebuiau să le treacă pragul
acum sunt departe …
E o jale să vezi cât de dor le este
celor plecați de acasă
câtă tristețe ascund în ochii lor
și sufletul e greu și doare…
e o jale să vezi cum bătrânii
și tinerii speră să se revadă acasă,
dar ei își îngroapă emoția în suflet
și speră cu toții că, poate, ceva se va schimba.
Dacă e o jale tot ce vă spun
și voi știți mai bine decât mine,
eu cred în naivitatea mea
și îmi doresc ziua în care
cu toții ne vom întoarce acasă…
Din păcate peste tot s-a ridicat
un zid al tristeții și tăcerii…
Oameni obosiți prea devreme și triști
sunt ca într- o pânză de păianjen țesută,
deasă și nu mai știu cum să iasă
gânduri și emoții s-au amestecat…
Veniți acasă, dragii mei,
unde nicăieri primăvara,
vara, toamna și iarna
nu sunt mai frumoase,
nicăieri câmpurile nu miros
mai plăcut ca acasă, vaduri
ce susură de ape și verdeață,
zăvoaie ce freamătă de parfum,
de floare, de păsări și fluturi ,
câmpuri scăldate în soare
țesute cu spic de grâu,
pictate cu maci și albăstrele,
dealuri mai primitoare nu sunt,
munții prinși într-o horă a unirii
deschid poteci ca să vă vadă…
Veniți acasă, dragii mei,
căci nicăieri cerul nu e mai albastru…
e o jale să vezi cum curtea și casa
sunt triste de la plecarea voastră
și cei lăsați în urmă vă duc dorul…
Știu. într-o zi ne vom întoarce acasă …