File de istorie

DESFIINŢAREA IOBĂGIEI

Fragment din cartea

„Comuna Luna istorie. Tradiție și Adevăr pe Valea Arieșului” 

Ion MAZERE LUNEANU

 

În preajma revoluţiei din 1848 autorităţile maghiare încearcă un paliativ, pentru dezamorsarea încordării sociale, prin introducerea urbariului din 1846 – 1848. Urbariul respectiv avea menirea să fixeze suprafaţa sesiei iobăgeşti şi să limiteze robota prestată stăpânilor de pământ la 2 zile săptămânal cu braţele, sau o zi cu atelajul.

– „Ţăranilor li se ofera în plus posibilitatea să răscumpere cu bani zilele de robotă”1. Măsura nu ameliorează cu nimic situaţia extrem de încordată. Dimpotrivă, manevrele nobilimii pentru menţinerea vechilor orânduieli, exacerbează mai mult contradicţiile.

La începutul anului 1848 devenise clar – desfinţarea iobăgiei era unicul remediu pentru dezamorsarea rivalităţilor dintre iobagi şi stăpânii de pământ acumulate de secole. În acest sens se pronunţă ferm marea adunare a românilor de la Blaj din 03/15 mai 1848, care include ca obiectiv imediat în programul său – „Desfiinţarea iobăgiei şi împroprietărirea iobagilor, fără răscumpărarea pământului”.

Odată cu trecerea timpului, pentru luneni este o mândrie să constatăm acum, că reprezentanţii lor în frunte cu preotul Nicolae Luneanu, judele sătesc Boar Toader şi iobagul Fetiţă Sandu prezenţi la întrunirea de la Blaj şi-au dat adeziunea la această istorică hotărâre, una din marile năzuinţe ale obştei săteşti. După cum nu le-a scăpat acestora nici un prilej din acel moment, pentru a traduce în fapt hotărârea în plan local.

Dieta din Transilvania, forţată de împrejurările ivite, se întruneşte în grabă la Cluj în 29 mai 1848, pentru a discuta cererile ţăranilor iobagi români formulate la întâlnirea de la Blaj. După îndelungate discuţii contradictorii, dieta neavând altă alternativă se vede obligată să voteze – „Legea desfiinţării iobăgiei, care va intra în vigoare la 18 iunie 1848”2.

Principala prevedere a legii a fost după cum era firesc – „Robotele de pe pământurile urbariale se şterg, precum şi dijmele sau alte servituţii plătite în bani sau natură”3.

Pământuri urbariale, în spiritul legii agrare din 1848, erau considerate sesiile iobăgeşti sau jelereşti menţionate în urbiile nobililor, sau urbariile întocmite de stat, pentru care se plătea impozite către posesorii acestora.

Legea deşi nu declara împroprietărirea ţăranilor urbariali, lunenii aflaţi în această situaţie se considerau proprietarii fără echivoc pe loturile de pământ folosite, chiar înainte de apariţia legii în cauză. Acest sentiment firesc s-a cultivat în timp, deoarece ei foloseau loturile de pământ urbariale cum doreau şi dispuneau de recolta obţinută, după ce-şi plăteau obligaţiile faţă de stăpân.

Totuşi pentru aplicarea în practică a noii legi a fost nevoie să treacă peste trei decenii. În principal din cauza unor categorii de ţarani cu statut juridic altul decât cel urbarial, în complicatele relaţii feudale, contestaţi de nobili la dreptul de proprietate.

Diferite cerinţe procedurale vin şi ele să complice şi să prelungească în timp aplicarea legii. În stabilirea dreptului de proprietate s-au întâmpinat numeroase greutăţi îndeosebi ca urmare a lipsei urbariilor scrise la majoritatea nobililor. La Luna din cei aproximativ 16 nobili cu părţi de moşie în hotarul comunei, numai de la 5 nobili au rămas urbarii scrise. Poate unele s-au pierdut între timp. În orice caz putem fi siguri că nobilii   cu 1 – 2 supuşi nu au avut asemenea documente scrise, îngreunând astfel situaţia iobagilor în cauză. Complicaţii de altă natură apar dintr-o prevedere a legii amintite, care preciza – „Ţăranii urbariali sunt scutiţi de obligaţii feudale pentru loturile de pământ avute în folosinţă la 1 ianuarie 1848. Însă se ia de bază conscripţia CZIRANKI din 1819 – 1820”4,  precizându-se că ţăranii care la conscripţia din 1819 – 1820 au avut în posesia lor un lot de pământ mai mare decât cel din 1848 şi pot face dovada că acesta le-a fost sustras pe diferite căi de către nobili, îl redobândesc. Asemenea situaţii erau destule, nu întâmplător a fost stipulată această menţiune, însă era greu de dovedit.

Câteva cuvinte se impun despre conscripţia CZIRANKI 1819 -1820, pentru a înțelege şi mai bine tâlcul precizării de mai sus şi implicaţiile de ordin practic în contextul legii agrare.

În primul rând conscripţia a fost întocmită de stat şi cuprindea pe toţi iobagii şi jelerii din Transilvania, obligaţiile feudale, valoarea sesiilor iobăgeşti şi pământurilor alodiale pe deţinători.

Conscripţia CZIRANKI cu tot caracterul ei generalizat uniform, la toată populaţia Transilvaniei şi multiplele detalii stocate aparent în avantajul ţăranilor, este contestată de unii în ce priveşte obiectivitatea.

Criticii conscripţiei susţin, nu fără temei, măcar în parte, că la întocmirea acesteia de către stat, unii ţărani de teama impunerii la impozite mai mari, nu au declarat tot pământul ce-l aveau. Teama lor era alimentată şi de nobili, care priveau cu rezervă măsura iniţiată de către stat, după cum era de părere şi Gheorghe Bariţiu, citând spusele unor nobili adresate supuşilor – „Nu vedeţi ce vrea neamţul” – adică Împăratul Franscisc, iniţiatorul conscripţiei – „vrea să vadă câte loturi de pământ aveţi, ca să vă încaseze dări mai mari”. Astfel unele pământuri iobăgeşti au fost consemnate ca pământuri alodiale 5.

Convenienţa aceasta între unii ţărani şi stăpâni de care nu ne îndoim era formală, deoarece ţăranii au rămas acceaşi proprietari şi îşi lucrau ca mai înainte lotul de pământ. Artificiul la care s-a recurs ar fi avantajat pe acei ţărani, numai în cazul când conscripţia era urmată de regularizarea impozitelor sporite proporţional cu pământurile deţinute de iobagii şi jelerii urbariali şi nu dezavantaja pe nobili, întrucât ei nu plăteau impozite după pământurile alodiale, inclusiv cele ţărăneşti consemnate sub titlul de pământ alodial.

La 1848 după apariţia legii agrare situaţia se schimbă. Nobilii se prevalează de artificiul de mai sus menţionat în scripte în perioada 1819 – 1820, pentru a-şi justifica drepturile la pământurile alodiale deţinute de unii ţărani pe baza Conscripţiei amintite, punând la grea încercare pe mulţi foşti supuşi, care nu prea aveau ce face în faţa documentelor.

Presa şi intelectualitatea română demască acest aspect negativ al conscripţiei ce dezavantaja pe ţărani şi cereau îndreptarea sa.

În acest context situaţia lunenilor care aspirau la dreptul de proprietate pe baza legii agrare asupra pământurilor avute şi lucrate anterior era următoarea:

1. a) Majoritatea iobagilor şi jelerilor aveau statut urbarial, respectiv dreptul la proprietate asupra lotului de pământ lucrat (sesia).
2. b) Alţi jeleri, nu puţini la număr, care au lucrat loturi din pământurile alodiale, sau a căror statut era nedefinit precis, dar au prestat robote şi alte obligaţii feudale ca şi urbaliştii au fost contestaţi de nobili de la dreptul asupra acestor pământuri.

Nobilii pretindeau astfel foştilor supuşi, fie să presteze în continuare robotă, sau dacă nu, să părăsească loturile respective. Situaţia creată a dat naştere la multe nemulţumiri, violenţe şi îndelungate procese urbariale între ţărani şi nobili. Câteva exemple sunt edificatoare.

La 1851, după trei ani de la desfiinţarea iobăgiei, Tulai Dumitru şi Pogăceanu Vasile din Luna se plâng guvernului din Sibiu cerând ca pentru pământurile folosite timp de 8 ani şi pentru care au prestat robotă moşierului Csiki Ladislau să nu mai fie obligaţi să presteze robotă în continuare şi să fie lăsaţi în stăpânirea acestor pământuri, întrucât, potrivit constituţiei din 4 martie 1849 şi a regulamentului publicat şi în româneşte, susţin ei, aceste pământuri li se cuvin lor, ei plătind şi impozit 4 florini de familie anual. Deşi aveau dreptate va mai trece încă ani până îşi vor vedea visul împlinit.

La 1853 disputa pentru pământ pe plan local cu nobilii continuă – „Mărgineanu Ioan, Stanciu Gheorghe, Adam Toma, Fetiţă Nuţ, Barta Todora, Stanciu Vasile, Nan Todora, Fetiţă Ioan, Duma Gheorghe si Căluşer Vasile din Luna, jeleri ai Br. Josica Imre, au înaintat majestăţii sale o petiţie, se menţionează în referatul, Sub–Cercului Vinţul de Sus, prin care au arătat că ei au prestat slujbe la fel ca şi iobagii după sesiile lor de jeleri şi cer ca pe aceste sesii din alodiatură să li se dea dreptul de proprietate”6 Sub cercul Vinţul de Sus aşează protocolul privind cercetarea cazului pe teren la Luna, din care rezultă că jelerii respectivi au prestat robota aproximativ 15 ani câte 30 zile în medie anual”.7

Comitatul Turda apreciază că – “ fiind vorba de pământuri alodiale în privinţa folosirii lor trebuie să se cadă de acord cu nobilul” 8. Foştii jeleri nemulţumiţi de răspunsul primit fac recurs şi disputele continuă.

Într-o situaţie similară se află şi jelerii luneni supuşi altui nobil, din câte reiese din raportul Subcercului Vinţul de Sus către cercul Turda – „Locuitorii din Luna: Boar Toader, Nan Vasile, Urcan Simion, Giurgiu Nicolaie, Barta Toma, Moldovan Gheorghe, Boar Ştefan, Rad Mihăilă, Nemeş Gheorghe, Cucerzan Gligor, Nemeş Floarea, Şpălnăcan Mihăilă, Nemeş Costan, Marc Ilie, Boar Constantin si Giurgiu Ilie au înaintat o petiţie către guvern privind litigiul lor urbarial cu contele Kemeny Samuel din Grind (Luncani) care a fost retrimisă pentru cercetare. Se constată că pământurile fiind alodiale, petiţionarii sunt  invitaţi să aştepte până la reglementarea definitivă a problemelor urbariale, când în privinţa dreptului de proprietate nu se vor mai ivi îndoieli” 9. Până atunci şi acestora după cinci ani de la apariţia legii agrare li se recomandă să cadă la înţelgere cu nobilul asupra robotei, prelungind starea de iobăgie.

1. c) Unii dintre iobagii şi jelerii urbariali, care de fapt deveniseră stăpâni pe loturile avute: Giurgiu Elisei, Martin Vasile, Moldovan Ioan, Giurgiu Simion, Giurgiu Gheorghe, Stanciu Ilie, Coltor Ioan, Petricaş Iacob, Petricaş Dumitru şi Stanciu Toma, mai lucrau în plus părţi de pământuri alodiale în special vii, cărora deasemeni li se refuză dreptul de proprietate asupra lor.
2. d) Altă categorie de jeleri erau aceia care în relaţiile cu nobilul, pentru serviciile făcute acestuia, în loc de salariu primeau dreptul de a lucra o sesie din pământurile alodiale, asupra cărora legea agrară nu se extinde. Un document din 1853 menţionează câteva asemenea cazuri. – “Tulai Gavrilă, Giurgiu Nuţ, Tulai Ilie, Boca Vasilică şi Tulai Gligor din Luna au înaintat o cerere suveranului cu privire la litigiul urbarial cu contele Kemeny Iosif. În urma cercetărilor s-a constatat: Girgiu Nuţ gornic (bercar) aparţinând lui Kemeny Iosif, de la care drept leafă a folosit o bucată de pământ şi o casă, pe care acesta o pretinde că îi revine de drept. Nobilul refuză, fiind pământ alodial. Pentru moment ambii au convenit că până la 1854 Giurgiu Nuţ să presteze 10 zile de robotă cu plugul, pentru a menţine terenul şi casa; Tulai Gavrilă din 1842 a fost jude domenial pe bază de contract, pentru care drept leafă a folosit o sesie iobăgească pe care acum o pretinde de drept. Nobilul susţine că sesia respectivă face parte din pământul alodial, deoarece până la 1848 Tulai Gavrilă nu a plătit impozit, o condiţie care i-ar da dreptul să o stăpânească”. Sub Cercul Vinţul de Sus opinează în favoarea nobilului – „Tulai Ilie şi Tulai Gligor posedau în 1848 sesii nesupuse impozitului, împrejurare care pledează pentru caracterul de proprietate alodială a locurilor în litigiu. De aceea să fie obligaţi ca până la reglementarea definitivă ori să presteze în continuare 4/5 din prestaţiile de până acum, ori să părăsescă sesiile, ceea ce ei refuză însă, susţinându-şi cauza. Boca Vasilică posedă o casă de pământ şi a preluat o proprietate alodială prin înţelegere, pentru îndeplinirea funcţiei de gornic şi prestarea de 52 de zile de muncă cu palma pe an, fără să plătească impozit ca un iobag, din această cauză pretenţia lui este nefondată. Deci, ori prestează în continuare obligaţiile asumate, ori va trebui să părăsească locul şi casa” 10, este de părere subcercul Vinţul de Sus.

Zeic Simion (Onu) era şi el ameninţat să fie dat afară din casă şi de pe lotul de pământ pe care l-a stăpânit ca şi tatăl său mulţi ani, drept salariu pentru funcţia de morar al contelui Kemeny Iosif la moara din Luna. Motivaţia aceeaşi, că sunt „proprietăţi alodiale, iar morarul n-a plătit impozit către stat după pământ” 11

„Lui Moldovan Nicolaie care avea casă pe pământ alodial al contelui Kemeny Iosif i s-a cerut să plătească 55 florini, ori s-o dărâme, opunându-se a fost condamnat la 3 zile arest”12 , pretenţia nobilului menţinându-se.

1. e) În afară de cei grupaţi mai sus de noi în categoriile a-d, mai era o categorie de luneni săraci denumiţi „colibaşi”, ca Suciu Ioan, colibaşul lui Josica, Imre vecin cu Hada Ioan, menţionat în conscripţia din 1774, precum şi alţi săraci pe care Br. Josica Imre din Luna îi aminteşte la 1791 – „Săracii mei ce plătesc o taxă de 12-18 crăiţari”. Aceştia, în schimbul unor obligaţii, sau taxe, aveau dreptul la un loc de colibă şi un mic petec de pământ în jur. Şi asupra acestora legea agrară din 1848 nu se extindea.

Greutăţi mari întâmpinau iobagii şi jelerii a căror drept de proprietate era indiscutabil, în legătură cu: suprafaţa pământurilor, întrucât sesiile iobăgeşti nu erau egale; procurarea dovezilor scrise cerute de lege, pe care ţăranii le neglijau, în timp ce nobilii le procurau uneori, mituind autorităţile; precum şi existenţa unor datorii băneşti ale iobagilor faţă de nobili ş.a. Fiecare din cele de mai sus şi toate la un loc împiedicau parte din foştii iobagi să ajungă cu adevărat în stăpânirea tuturor pământurilor deţinute şi lucrate ani de zile.

Situaţiile se cereau totuşi clarificate cât mai urgent, întrucât ţăranii trebuia să primească şi dreptul de proprietate individuală asupra păşunilor, proporţional cu suprafaţa pământurilor urbariale ce-i reveneau. Prevedere stipulată şi ea în legea agrară din 184813. Tergiversarea lichidării litigiului dintre iobagi şi nobili, îndepărta împroprietărirea ţăranior cu păşuni. Cum de fapt s-a şi întâmplat din moment ce “la 1870 după 22 de ani, Tribunalul urbarial din Cluj cere comitatului Turda spre consultare, documentele cu privire la împărţirea hotarului comunei Luna la 1798, deoarece în procesul urbarial în curs, privind separarea păşunei din comună s-a ivit necesitatea unor clarificări anterioare” �.

Se cunoaşte la Luna, izlazul a fost stabilit şi delimitat la 1798 în suprafaţa de 250 iugăre, cu dreptul de a fi folosit de vitele sătenilor, dar şi de vitele de jug ale nobililor. Acum se pune problema separării lui de izlazul nobililor şi stabilirea părţii de drept din cel rămas fiecărui ţăran, proporţional cu valoarea sesiei ce o poseda. Cei care nu aveau dreptul la pământ proprietate, nu aveau dreptul nici la cota parte din izlaz.

În aceste condiţii izlazul chiar dacă rămâne pentru comunitatea sătească un lot comun, proprietarii de sesii îl foloseau în baza dreptului lor de proprietate, iar ţăranii ce nu posedau pământ şi aveau vite, atunci şi ulterior erau obligaţi să plătească accesul la izlaz sub forma unei taxe, cunoscută mai târziu în limbajul local sub denumirea de “iuş”.

Pentru a grăbi rezolvarea litigiilor şi a disputelor dintre foştii iobagi şi nobili pe tema dreptului la proprietate, Curtea imperială intervine cu “Patenta din 1854”, prin care lărgeşte conţinutul legii agrare din 1848. Monarhia avea şi ea interesele ei, în vederea introducerii unui nou sistem de impozite. În acest scop statul trebuie să ştie cât mai repede, care sunt suprafeţele de pământ ale fiecărui ţăran şi nobil. După aceste clarificări urma să fie impuse cu impozit pentru prima dată şi pământurile nobililor. Astfel, delimitarea lor devine o preocupare pe lângă interesul părţilor, iobag-nobil şi a organelor administrative de stat. În acest context, patenta din 1854 defineşte mai clar – proprietatea urbarială, care trebuie să devină proprietatea ţăranului. Proprietăţi urbariale erau considerate acum toate terenurile aflate în folosinţa foştilor iobagi şi jeleri la 1 ianuarie 1848; precum şi cele răpite de către nobili între 1 ianuarie 1819 – 1848. Patenta considera drept proprietate urbarială şi parcelele de pământ intrate în posesia iobagului în perioada 1819 – 1848, dacă aceştia plăteau după ele impozit şi servicii moşierului, precum şi pământurile considerate urbariale în virtutea vechilor legi, chiar dacă acestea nu figurează în conscripţia din 1819 – 1820. E vorba aici de pământurile nedeclarate de ţărani, indiferent dacă au fost cuprinse în conscripţia Cziranki ca pământuri aloidale, numai că trebuie dovedit că s-a plătit prestaţia faţă de stăpân. Astfel patenta pune capăt multor neînţelegeri cu stăpânii, chiar dacă continuă să mai rămână încă destule aspecte insolubile.

Patenta din 1854 interzice nobililor dreptul de a alunga de pe moşiile lor pe jelerii alodiali, care nu se încadrau în nici una din reconsideraţiile amintite. Jelerii alodiali în schimb aveau posibilitatea să-şi răscumpere pământul cu suma valorând de 16 ori valoarea obligaţiilor plătite obişnuit nobilului anual, pentru acele pământuri.

În această situaţie se află pe puţin 45 luneni cunoscuţi din documente, fără a putea şti câţi şi cât din pământurile revendicate au putut fi răscumpărate.

Patenta vine şi în favoarea nobililor, precizând că pământurile răpite de ei iobagilor înainte de 1819 rămân ale lor definitiv. Aici intră o parte din pământurile răpite de familia Br. Josica în hotarul comunei Luna pentru care s-au purtat mulţi ani procese cu obştia sătească, ca şi “pământul ce li s-a luat de nobili cu 45 ani în urmă cu ocazia împărţirii hotarului, iar comunitatea din Luna a pretins să i se restitue” �, dar pe care acum îl pierd în favoarea nobililor. Firesc nedreptatea suportată şi cu acest prilej va rămâne alături de altele, una din cauzele pentru care sătenii, pe timpul revoluţiei din 1918, au atacat cu atâta vehemenţă castelul moşiei din Luna, încât au desfiinţat-o complet.

Problemele neclarificate şi după aceste precizări urmau să fie rezolvate conform prevederilor patentei prin înfiinţarea unor tribunale urbariale în funcţie din 1858, care vor hotărî asupra fiecărui caz în parte.Până atunci cei aflaţi în litigiu de nerezolvat, urmează să-şi formuleze pe bază de dovezi cazurile susţinute şi să le înainteze tribunalelor spre rezolvare.

Nu cunoaştem cu certitudine câte cazuri au făcut obiectul rezolvării pe această cale. Se pare însă că actul de proprietate, a urbaliştilor din Luna, cerut Comitatului Turda abia în 1870 e posibil ca aceştia să fi fost numai unii care au făcut obiectul îndelungatelor procese urbariale:

–              Mazăre Nicolae  –  nr. casei 255;

–              Văduva lui Martin Gheorghe –  nr. casei 113;

–              Barta Mitru –  nr. casei 147;

–              Boar Mihăilă 1 Ştefan – nr. casei 152;

–              Inocan Samoilă –    nr. casei 180;

–              orfanii 1. Hăşmăşan Nic. –   nr. casei 187;

–              Marc Simion –   nr. casei 183;

–              Drevar Mitru –    nr. casei 182;

–              Dic Simion –    nr. casei 30;

–              Boar Toader 1 Ştefan –   nr. casei 152” �

Concomitent cu verdictul judecătoriilor urbariale, aveau loc comasarea loturilor de pământ, ca o expresie finală a împărţirii şi separării pământurilor ţărăneşti de către moşiile nobililor. Comasarea se impunea şi din punct de vedere al organizării teritoriului pentru îmbunătăţirea condiţiilor de folosire cât mai eficientă a pământului. Să ne amintim că la 1774 de când avem conscripţii mai detaliate, o sesie iobăgească la Luna în valoare de până la 20 de iugăre era formată din aproximativ 28-30 parcele. Prin comparaţie, ţinând seama de împărţirea ultimelor pământuri comune la 1798 şi alte evoluţii ulterioare,  e posibil ca o sesie să fi ajuns să se constituie la 1848 în medie din 30-35 parcele. Extrem de multe. Nu întâmplător comasarea se impunea fie şi numai din acest considerent.

Totuşi, comasarea loturilor de pământ fiind legată de epuizarea litigiilor cu nobilii, lunenii au amânat-o cel mai mult, până au câştigat tot ce se putea câştiga din pământurile la care au sperat în dispută cu aceştia.

Atmosfera încordată în jurul luptei ţăranilor pentru pământ este foarte bine remarcată de ziarul Koloszvari din 9 ianuarie 1859. Comasarea întâmpină rezistentă, din cauză că multe procese urbariale au fost pierdute de ţărani. „La Hărăstas (Călăraşi), spre exemplu, comasarea a început în aprilie 1859, iar la împotrivirea ţăranilor, autorităţile au folosit forţa, aceştia s-au răzvrătit dând foc caselor proprietarilor.”

„În 1860 comasarea s-a încheiat la Hădăreni, Luncani, Câmpia Turzii, Triteni, Ceanul Mare. În curs de comasare se găseau comunele: Chimitelnic, Lehniţa, Turda, şi Iacobeni” 14. Comuna Luna nici vorbă să accepte începerea comasării. Fără îndoială, dificultăţi multiple şi ambiţii ale ţăranilor fără precedent, au stat la baza amânării comasării pământurilor cu încă peste două decenii, în raport cu satele din jur, din moment ce la 1882 lunenii îşi justifică cererea de a primi ca preot pe Pop Simion, notarul cercual din comuna Petridul de Mijloc astfel – „Îl cerem de preot pe Pop Simion pentru că e un bărbat de al cărui caracter şi însuşiri cunoscute avem nevoie acuma, când comasarea teritoriului comunei noastre ne insuflă cea mai serioasă îngrijorare. El (Pop Simion) ar fi în stare de a apăra cu felul şi cunoştinţele sale îndeobşte cunoscute interesele comunei” � susţineau lunenii în cererea lor semnată de peste 150 de localnici. Motivaţia citată ne scuteşte de alte comentarii pentru că scoate în evidenţă cum nu se poate mai fidel, că opţiunile pentru pământurile la care aveau dreptul ţăranii la noi, au fost susţinute cu multă tenacitate, pe toate planurile, într-o lungă perioadă de timp. Etapă în care unii dintre iobagi au cedat fizic, fără să aibă fericirea să-şi vadă visul împlinit, lupta fiind preluată cu aceeaşi fervoare de urmaşi.

Cât pământ au primit ţăranii după revoluţia din 1848, până la terminarea comasării nu cunoaştem. Un document centralizator deocamdată ne lipsește. Cu toate acestea suprafaţa pământurilor care au revenit lunenilor după desfiinţarea iobăgiei o estimăm, folosind documente ceva mai vechi, la aproximativ 1400 – 1600 iugăre.

În concluzie, desfiinţarea iobăgiei la Luna, inaugurată de revoluţia din 1848 s-a dovedit un proces complicat şi anevoios în confruntarea foştilor iobagi cu nobilii, care a durat peste trei decenii.

Ultimul act al lichidării vechilor relaţii feudale a fost comasarea multiplelor parcele de pământ în loturi mai mari şi separarea proprietăţilor ţărăneşti, inclusiv izlazul, de moşiile nobililor. Comasarea pământurilor a creat ulterior condiţii mai bune pentru valorificarea superioară a loturilor astfel create, prin alternarea semănăturilor cu ogorul negru, odată la trei ani, iar mai târziu folosirea maşinilor.

Totuşi împroprietărirea ce a urmat legii agrare din 1848 nu rezolvă problema pământului râvnit de către ţărani cu atâta ardoare decât în parte. Afirmaţia are la bază faptul că nobilii rămân în continuare stăpâni ale unor mari latifundii funciare acaparate anterior de regulă prin forţă, în timp ce aproape jumătate din sătenii fără pământ în folosinţă (sesii) anterior legii agrare, în postura de jeleri alodiali, slugi domneşti, sau pur şi simplu angajaţi la diferite munci cu braţele, nu au beneficiat de nici o palmă de pământ Din rândul acestora şi al altor proprietari cu pământ  mai puţin, dar cu copii mulţi, a căror loturi prin împărţire şi reîmpărțire, s-au fărâmițat, apare marea masă a ţăranilor săraci de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX.

Şansa acestor ţărani săraci rămâne de fapt aceeaşi, de a continua să slugărească pe pământurile marilor latifundiari străini, cu braţele, sau prin preluarea de parcele de pământ pentru lucru în forma generalizată ulterior „în parte” adică ½ din produse pentru moşier. Ulterior, alţi ţărani copleşiţi de dări, obligaţii comunale şi militare, treptat ajung în aceeaşi stare economică ca şi mai înainte, dacă nu chiar mai rău. În aceste condiţii, apare acea diferenţiere evidentă, în timp ce unii prosperă lent, dar prosperă, marea majoritate a ţăranilor săraci se înmulţeşte.

 

Ion Mazere Luneanul

 

 

_________________

1  Iosif Kovaci,- Desfiinţarea relaţiilor feudale din Transilvania, Cluj 1973  p. 11

2  Ibidem p 15

3  Legea Dietei Transilvaniei din 1848  p 11; Iosif Kovaci Ibidem

4  Conscripţia Czirouki s-a înfăptuit la Luna în iunie 1820. Este ultimul recensământ de amploare în materie de posesiuni până la apariţia Legii agrare din 1848.

5  Gh. Bariţiu – Gazeta de Transilvania din 31 ianuarie 1853.

6  A.S.C.f.T nr. 3362/1851 (filă de referat, original în limba germană).

7  Ibidem nr.  1940/1853 martie 4. Filă de referat original în limba germană

8  Ibidem nr. 2534/1853 aprilie 9.

9  Ibidem nr. 3952/1853; 3905/1851; 1096/1853; 171/1853.

10  Ibidem nr. 3990/1851. Filă de referat original în limba germană.

11  Ibidem nr. 3989. 4402/1851. File de referat, original în limba germană.

12  Ibidem nr. 576/1791. Original în limba latină

13  Ibidem nr. 1317/1870 aprilie 26. Original în limba maghiară

14  Iosif Kovaci, Idem  p 119

––––––––––––-