Coincidenţă şi premoniţie

INFLUENŢA UNEI PICTURI

Ioana STUPARU

 

Cu o stare de incomensurabilă linişte, mă deplasam către staţia R.A.T.B. În autobuz, un loc liber parcă pe mine mă aşteptase. Era dintre cele rezervate pentru copii şi vârsnici, chiar unul preferat, în sensul de mers al maşinii. M-am aşezat, lăsându-mi gândurile să se depene după bunul lor plac!…

La următoarea staţie, pe locul din faţa mea s-a aşezat un domn cam la cincizeci de ani. Şi-a pus geanta stil rucsac pe genunchi, a scos nerăbdător o carte din buzunarul aflat la îndemână, a deschis-o la semnul pe care l-a mutat apoi mai către sfârşit şi a început să citească. Din cauza genţii voluminoase ţinea cartea ridicată cam la nivelul ochilor.

Involuntar, mi-am aruncat privirea să văd ce citeşte. N-am reuşit, deoarece mâinile, cam mari, acoperiseră ambele coperte. Faptul m-a intrigat, mai ales că observasem cum din când în când îl pufneşte râsul. Nu făcea zgomot, ci doar se zgâlţâia încet. Am început să stau la pândă, măcar într-o fracţiune de secundă să pot observa pe copertă un semn cât de mic. Şi, „minunea” s-a întâmplat până la urmă, cu ajutorul şoferului care a pus o frână mai puţin delicată. În felul acesta, pasagerul din faţa mea şi-a schimbat puţin poziţia, sprijinind cartea doar cu o mână. Fără să pierd vremea, am rezolvat cu numele editurii, mai ales că era una renumită, iar cu greu am cules de sub degetul lui cel mic, nişte litere prea mărunte pentru un titlu de carte (după părerea mea). Cuvântul mi s-a părut că ar fi „stafie”. Curiozitatea a crescut într-atât, încât eram gata să-l rog pe om să-şi dea degetul la o parte, să văd clar tot titlul cărţii. Din respect pentru pasiunea cu care citea, n-am îndrăznit. Apoi, nedându-mă bătută, am observat, tot cu neclaritate, trei cuvinte unul lângă altul, care, după inventivitatea mea, spuneau despre o anatomie. „Oare”?, mi-am zis grăbită, neavând timp de certitudini sau incertitudini.

 

Dacă cineva ar fi fost interesat de preocuparea mea şi de modul în care am reacţionat, şi-ar fi dat seama că nu e de glumă. În primul rând, nu-mi place să aud poveşti cu stafii. De când mă ştiu pe lume, mă sperie chiar şi cuvântul „stafie”. Altfel spus, mi se pare că e nedrept să tulburi viaţa de după moarte a cuiva. Iar pe de altă parte, cred că e vorba de un tărâm pe care omul nu poate pătrunde în timpul vieţii. Cum, adică, să faci anatomia unei stafii?…, îmi ziceam în gândul tulburat foarte, devenit, totuşi, interesat de ideea că cineva ar putea fi convins că e posibil aşa ceva…

Şoferul mă ajuta, însă, mai dând câte-o cotită, obligându-l pe omul cititor să-şi schimbe poziţia, în special a susţinerii cărţii. Astfel nu m-a mai interesat titlul şi aşa acoperit în totalitate, însă am văzut, aproape satisfăcător, ilustraţia de pe prima copertă: o ruină a unei case mistuită de foc. Rămăseseră doar nişte bucăţi de ziduri negre, probabil pline de funingine. Din interior, în dreptul a ceva ce semăna cu un toc de uşă, alerga disperată, spre ieşire, o presupusă figură de sex feminin, înconjurată de ceva cenuşiu, străveziu, probabil fum, care, vag, avea forma corpului omenesc. Mi-am închipuit cât de urât mirosea a fum stafia şi totul în jurul ei, încât era gata să mă apuce tusea.

Nu ar fi fost prima oară când mă apucă tusea instantaneu, spre exemplu chiar la vederea unui incendiu transmis la televizor. Simt mirosul fumului, mai ales pe cel gros şi negru care acoperă cerul, şi, deodată mă cuprinde o stare de sufocare şi încep să tuşesc, ca şi când ar fi o întâmplare reală. Ca să previn o criză gravă de astm bronşic, pun mâna pe telecomandă şi opresc televizorul sau schimb postul.

De data aceasta, incendiul pe care-l vedeam făcea parte dintr-o pictură aflată pe coperta unei cărţi. Exista, pur şi simplu, doar în imaginaţia mea. Tentaţia, însă, de a descoperi şi a face legătura între incendiu, fum şi stafie era foarte mare.

Ca să previn criza de tuse, mi-am retras un pic privirea de pe coperta cărţii şi mi-am rezemat cotul de pervazul ferestrei, sprijinindu-mi tâmpla în palmă. Mirosul de parfum cu care-mi dădusem când plecasem de acasă, mi-a inundat nările, drept pentru care mi-am cuibărit şi mai mult capul în palmă. Era parfumul meu preferat, pe care mi-l face cadou fiică-mea, cu anumite ocazii. Ţine neapărat să nu-mi lipsească, de aceea mi-l procură din timp. În primul rând pentru mirosul plăcut mie, iar în al doilea rând, fiindcă e testat că nu-mi produce crize de astm. Mi-a venit în minte domnul colonel, cum îmi şoptise aplecându-se cam mult spre mine, când îmi sărutase mâna să ne luăm la revedere: „Şi data viitoare tot cu parfum de iasomie să vă daţi”!

Amintirea m-a făcut să zâmbesc discret. Totodată mi-a trimis gândul la stafia pe care o văzusem în pictura de pe coperta cărţii pasagerului şi m-am întrebat: „Oare, când trăia, ce fel de parfum folosea? O fi avut un parfum preferat? Poate unul veritabil”!…

Încet-încet, gândul de la fumul înecăcios s-a mutat în altă zonă a picturii de pe copertă. Spre exemplu la fereastra casei. De fapt a ruinei. Şocul a fost foarte mare, când am descoperit că pervazul exterior nu avea nici urmă de fum sau rămăşiţă de la incendiu. Baza pervazului şi cele două laturi perpendiculare erau de un alb imaculat. Priveam şocată, punându-mi întrebarea: Cum vine asta, Doamne? Ce vrea să spună aici?…

Tentaţia a fost să creez o poveste, aşa cum mă îndeamnă cugetul de multe ori când mă aflu în faţa unei picturi. Însă am ajuns la staţie şi a trebuit să cobor.

Când am ajuns acasă, am deschis imediat computerul şi am creat un fişier pe care l-am intitulat „Stafia parfumată”, după inegalabila mea imaginaţie că stafia şi-ar dori să nu miroase urât, ci a parfum.

Am hotârât pe loc că voi scrie o nuvelă cu acest titlu, iar conţinutul va fi o poveste după ilustraţia pe care o văzusem pe coperta unei cărţi.

Revelaţia am avut-o cu două săptămâni mai târziu, după ce, la îndemnul insistent al gândului scrisesem câteva pagini. Şi tot la îndemnul gândului, la fel de insistent, am căutat pe internet, să văd dacă titlul „Stafia parfumată”se află şi la lucrarea altcuiva. Nu de alta, dar din experienţă ştiu că asemenea coincideţe sunt frecvente. Astfel am descoperit că titlul există, iar povestea se referă la Regina Maria.

***

Emoţia mea a fost foarte mare şi este încă! Fără să mă las pe mâna imaginaţiei, cred în premoniţii şi în coincidenţe. Doar Dumnezeu ştie toate aceste taine ale omului, din ce rădăcini vine fiecare şi pe unde colindă spiritele!

Aşadar, cu regret, din cauza unei coincidenţe, am hotărât să găsesc pentru nuvela mea un alt titlu!

Ioana Stuparu