Ioan Popa, o conştiinţă patriotică creatoare

În economia de activităţi a unei aşezări omeneşti morăritul ocupă un loc cu totul şi cu totul aparte, în mod deosebit în localităţile rurale unde această activitate  cu caracter industrial se distinge prin conţinutul şi importanţa ei economică, prin tehnicitatea ei, indiferent că era vorba de moara cu apă sau de moară cu motor  Diesel sau în ultima vreme cu acţionare electrică, prin caracterul de monopol dar şi de mare utilitate publică, al activităţii şi dependenţa de calitatea şi  corectitudinea a tuturor producătorilor de cereale, fapt pentru care morăritul a născut în Chicago prima formă de reglementare economică menită să asigure tratamentul, nediscriminatoriu, echidistant, echitabil şi corect al tuturor clienţilor morii. Ideea de ordine şi disciplină comportamentală este deasemenea strict legată în conştiinţa populară de moară, ea a generat expresia populară „La rând ca la moară!” utilizată în toate situaţiile în care se simţea nevoia de a face ordine într-o anumită împrejurare. În plus făina sau mălaiul produsele morăritului, reprezintă materia primă a pâinii sau a mămăligii, alimente de bază în întreaga omenire în ceea ce priveşte pâinea şi de bază pentru satul românesc pentru sute şi sute de ani. Adevărata dimensiune a semnificaţiilor extinse şi ale caracterului apropiat de sfinţenie al morăritului ca activitate specific omenească, din zorii civilizaţiei când boabele se măcinau manual folosind duritatea şi asprimea blândă a pietrei, până la sofisticata industrie a morăritului în contemporaneitate, ni se relevă în rugăciunea Tatăl Nostru, unica rugăciune transmisă omenirii de Isus în predica de pe Muntele Fericirilor, în care singurul lucru material care trebuie cerut ca esenţă şi garanţie a supravieţuirii este „Pâinea noastră cea de toate zilele” adică produsul cu valoare sacră care se face din rezultatul fin, mângâietor, cald, alb şi strălucitor al muncii morarului care este făina. În Luna, comună mare, cu sol fertil de calitatea celui din Bărăgan, cu tradiţie îndelungată în cultivatul grâului, orzului, secarei, dar mai ales a porumbului, moara reprezenta un spaţiu aproape magic de mare valoare, lunenii au avut grijă să îşi construiască la început moară de apă iar între cele două războaie să construiască o moară modernă şi performantă pentru tehnologia vremii, echipată cu motor Diesel de mare putere.
Această realizare impresionată a fost posibilă, graţie strădaniei, cunoştinţelor, investiţiei şi eforturilor materiale făcute de inginerul, Giurgiu Ioan, fiu al lui Giurgiu Mihăilă, cunoscut în Luna ca Mihăilă a Vlădoaii, om fără instrucţie, care a preţuit ştiinţa de carte şi şi-a dat băiatul la şcoală pentru a se specializa ca inginer. Inginerul Giurgiu a fost inginer electromecanic şi inginer şef al Uzinei electrice de la Sebeş unul din cei mai apreciaţi specialişti din Ardeal din acea vreme. Moara a reprezentat foarte mult pentru economia satului, oamenii nemaifiind nevoiţi să bată drumurile pentru a-şi valorifica grânele şi porumbul. La moară la Luna veneau ţăranii din toate satele din jur se făceau programări pe luni de zile înainte, iar acest fenomen s-a revigorat în Luna în anii 90 când, localnici întreprinzători au modernizat moara, au instalat, motoare electrice şi site şi au mărit mult capacitatea de măcinare. În aceste condiţii morarii din sat se bucurau
de mult respect, erau priviţi ca o categorie aparte, oameni de bază ai comunităţii a căror muncă era de mare importanţă, fapt pentru care erau onoraţi de respectul, de preţuirea şi nu arareori de admiraţia sinceră a concetăţenilor.  a sfârşitul celui de al doilea război mondial la moara mare şi impunătoare din Luna care era cea mai mare şi mai impresionantă, construcţie din sat prin soliditate şi concepţie, prin caracterul ei de spaţiu dedicat unei activităţi industriale, lucrau trei morari din sat, Iuliu Popa, Constantin Mazere şi Iustin Pogăcean, angajaţi iniţial ai proprietarului morii, oameni tineri în acea vreme, serioşi şi bine calificaţi, ei răspundeau de întreţinerea şi exploatarea corectă a motorului de antrenare, dar şi de calitatea fainii de porumb, moara nu avea pe atunci site pentru făina de grâu, răspundeau însă şi de gestionarea măcinişului, perceperea corectă a uiumului, păstrarea ordinii la măcinat şi asigurarea unui tratament egal pentru toţi clienţii morii, se luptau şi cu greutatea sacilor de boabe ce trebuiau urcaţi pe scara solidă de lemn pentru a putea alimenta coşul mori, erau prezenţi permanent între oameni şi pipăiau granulaţia făinii de porumb caldă şi aurie, pentru a face reglajul corespunzător cu aşteptarea lor privind granulaţie, întregul eşafodaj de lemn pe care erau amplasate cele două instalaţii de măcinat cu piatre trepida tot timpul funcţionării într-o respiraţie egală, specifică procesului, iar această dinamică permanentă avea nevoie de intervenţia periodică a expertului pentru a menţine distanţa dintre pietre la dimensiunea dorită. Munca la moară era tonică, ea avea un rezultat concret şi de regulă pe feţele oamenilor în acel spaţiu se putea citi întotdeauna o lumină aparte, oamenii erau solidari şi se ajutau, iar la momentul plecării cu sacii în căruţă mulţumeau cu recunoştinţă morarilor pentru eforturile, competenţa şi sprijinul acordat. Dialogând permanent cu oamenii, morarii erau foarte cunoscuţi, deprinşi cu o ştiinţă aparte a comunicării, cu hainele de lucru acoperite de făină ca de o zăpadă proaspătă ce marchează înnobilarea întregii firi cu albul purificator al frigului stenic de iarnă, iar din această caracteristică a muncii lor deriva şi o parte din puterea personală de a înfrunta încercările vieţii pentru a-şi asigura lor şi familiilor lor resursele necesare traiului decent. În familia morarului Iuliu Popa şi a soţiei sale Maria, la 4 august 1940 vede lumina zilei Ioan primul copil din cei 6 câţi au avut împreună. Era o perioadă grea de mari încercări pentru ţară, era la numai 4 zile după semnarea Diktatului de la Viena şi toată suflarea românească din Transilvania resimţea acut durerea pierderii Ardealului de Nord, judeţul Turda pe teritoriul căreia era situată comuna Luna, era primul judeţ neafectat de rapt şi dintr-o zonă aflată în centrul Transilvaniei ajunsese zonă de graniţă, zonă în care se refugeau sau se retrăgeau de groaza invadatorilor familiile de români din Ardealul cedat. Pe lângă Ioan în familia Popa s-au mai născut şi au crescut Ileana, născută în 1943 în timpul războiului, Iuliu născut în 1945, Maria născută în 1948, Dumitru născut în 1950 şi Vasile născut în 1956. Ioan Popa şi-a petrecut primii ani ai copilărie în anii războiului şi imediat de după război, perioadă de mare încărcătură emoţională colectivă, în care evenimentele şi încercările au făcut să prevaleze sentimentul dragostei faţă de ţară şi al patriotismului alimentat de suferinţa neamului, de lipsurile materiale ce trebuiau înfruntate şi necesitau solidaritate şi într-ajutorare, cum a fost cea manifestată în timpul secetei din Moldova din 1946, care a adus în Luna mulţi copii amărâţi şi înfometaţi, mulţi oameni plecaţi în bejenie în căutarea de alimente şi soluţii de supravieţuire, mai apoi în anii tinereţii, adolescenţei şi studenţiei au urmat transformările sociale radicale, marcate de experienţa colectivizării forţate de prigoana împotriva bisericii şi a tradiţiilor româneşti, de importul unei culturi artificiale de împrumut
adusă, de la răsărit. Pentru un copil inteligent şi sensibil şi mai târziu pentru un tânăr şi un adult instruit educat, crescut şi format în dragostea faţă de ţară şi popor toate evenimentele menţionate au lăsat urme adânci dar au şi contribuit la formarea unui caracter puternic, a unei personalităţi umane cu o demnitate remarcabilă plină de curaj şi forţă care au permis afirmarea atât în plan profesional, cât şi în planul vieţii culturale şi sociale. Ioan – şi-a început studiile, 7 clase în comuna natală, Luna, în perioada 1947-1954 după care a urmat cursurile liceului din Câmpia Turzii între anii 1954-1958.
A absolvit Facultatea de filologie din Cluj- Napoca în 1963. Tot în 1963 la recomandarea profesorului Mircea Zaciu, a fost numit asistent la Universitatea din Timişoara, Facultatea de filologie, la catedra ,,folclor”. În 1964 se căsătoreşte cu Marioara Şipoş, născută la 07.10.1940 în comuna Pâncota, jud. Arad, asistentă la aceeaşi Universitate, catedra de matematică. În anii de studenţie s-a bucurat de aprecierea şi îndrumarea marelui profesor clujan Mircea Zaciu, şi a început să publice în revistele studenţeşti sub pseudonimul Ioan Arieşan, împrumutat de la numele Arieşului, atât de drag lui, deoarece era râul moţilor pe al cărui mal drept era situată comuna natală Luna, şi în a cărui luncă mănoasă erau culturile de cereale ale satului. În această perioadă, studiile filologice, pasiunea pentru literatură, marea sa dragoste şi adoraţie pentru cultura românească l-au determinat să se apropie de opera şi personalitatea celui mai mare filozof român Lucian Blaga, aflat în dizgraţia regimului politic de împrumut, l-a şi vizitat pe marele poet şi filozof acasă la Cluj, îndrăzneală care l-a costat, fiind înregistrată în dosarul său de cadre şi considerată în deciziile autorităţilor privind cariera lui. În cenaclurile literare pe care le-a frecventat în anii 70 a pătruns poezia lui Ioan Alexandru în care lumea satului transilvan autentic, era reflectată în imagini veridice populate cu peisaje credibile din care nu lipseau animalele ţăranilor, şi modul lor de viaţă tradiţional. În familia Popa a rămas amintirea unei întâmplări relatată de Ioan Popa în legătură cu un asemenea cenaclu în care batjocoritor şi crud unul din colegii săi conformişti, năimiţi de regim să compromită şi să minimalizeze orice formă de exprimare artistică necorespunzătoare tiparelor „limbajului de lemn”, ştiind admiraţia lui Ioan Popa faţă de tânărul poet ardelean, l-a provocat să comenteze spunând că dacă e vorba despre oi şi vaci, atunci cel mai nimerit să comenteze este tovarăşul Popa căci vine de la ţară şi el ştie bine cum este cu oile şi vacile. Ioan Popa l-a ascultat şi a replicat tăios ca o lamă de brici, „Da eu mă pricep la oi şi la vaci dar recunosc şi boii şi măgarii”. În familia lui Ioan Popa şi Mariana Şipoş clădită din punct de vedere cultural şi intelectual
pe înfrăţirea dintre număr şi cuvânt dintre limbajul formal şi arid al matematicii şi limbajul natural al limbii române, s-au născut doi băieţi, iar numele lor nu puteau fi altele decât Horia şi Iancu numele celor doi eroi şi martiri ai Ţării Moţilor, eroi de primă dimensiune ai neamului românesc care şi-au jertfit existenţa pe altarul dezrobirii şi al afirmării libertăţii românilor din Transilvania. Horea, născut la 30.04.1968, este asistent apoi lector la Universitatea din Timişoara, catedra de matematică. Căsătorit, fără copii. Iancu, născut la 22.10.1971, inginer chimist, lucrează în mediu privat. Căsătorit, urmează cu curaj tradiţia bunicilor, este tată a 5 copii. În 1970, după înscrierea la doctorat, Ioan Popa a devenit lector şi a trecut la Catedra de Şcolarizare a studenţilor străini, unde a lucrat până la 1 aprilie 1993, când s-a stins în urma unui infarct, marcat de suferinţa insuportabilă cauzată de pierderea soţiei cu numai 10 luni înainte, în 11 iunie 1992, victimă şi ea a unui infarct necruţător. Având specialitatea de folclor literar Ioan Popa a desfăşurat, (conform informaţiilor cuprinse în „Dicţionarul etnologilor romani 3” de Iordan Datcu, Editura Saeculum I. O., Bucureşti, 2001, p. 130) de-a lungul carierei sale şi o bogată activitate de cercetare ştiinţifică concretizată în câteva studii publicate în Timişoara:  Contribuţii la studiul practicii magice in Banat” (an. I, 1967, p. 151-183); „Despre relaţia narator-naraţiune-ascultător în basmul contemporan” (an. II, 1968, p. 285-295); „Un basm bănăţean: Cu trii împăraţi” (an. IV, 1977, p. 219-233) şi „Les corteges aux masques chez les roumains et chez les boulgaires de Banat” (în Folklore macedonien, în IV, 1971, nr. 7-8, p. 159-164). Contribuţia sa remarcabilă constă însă în numărul mare de înregistrări (existente în Arhiva de Folclor a Univ. din Tim.) de basme, snoave, legende şi povestiri obscene, de la talentaţi povestitori bănăţeni ai perioadei anilor ’60, cel mai bun informator al sau fiind Pavel Buzdican din Ictar- Budint, jud. Timiş. Unul dintre basmele acestuia l-a imprimat video. A realizat, de asemenea filmele etnologice (existente şi ele în arhiva amintită) „Săptămâna nebunilor” / Ciclova Romana, Prigor, Dognecea, Rudaria, 1966-1967; „Obiceiuri de nuntă din Banat” / Chizatau, Armenis, 1968, ambele în colab. cu G. Manolescu; în colab. cu G. Manolescu şi Sandu Dragoş a realizat „Mătcuţele” / Valea Timişului, 1969, „Dubasii din Godineşti”, 1971 şi „Lumea” / Pancota, 1967; în colab. cu G. Manolescu, Doina Comlosan şi Sandu Dragoş, „Maturatul. La ograzi de fete mari” / Sambateni 1969; în colab. cu  I. V. Boldureanu, „Dubasii din Avram Iancu” / Avram Iancu, 1973; în colab. cu Sandu Dragoş, „Căluşarii din Romos”, 1970, iar singur a realizat „Vraja de dragoste” / Fardea, 1956. În manuscris a rămas familiei un volum de versuri nepublicat a cărui recuperare culturală rămâne în sarcina urmaşilor, merită şi trebuie făcută.
Imensa s-a dragoste şi recunoştinţă faţă de familie şi faţă de satul natal, el fost unul din intelectualii de marcă din Luna care au participat la prima întâlnire cu Fii satului organizată în vara anului 1990, când comuna Luna a aniversat 720 de ani de atestare documentară, se reflectă în următoarele două poeme, pe care le redăm în continuare cu convingerea noastră că viitoarea publicare va îmbogăţii zestrea culturală a comunei şi patrimoniul literaturii naţionale cu expresia unui spirit creator de mare sensibilitate şi veridicitate a trăirii.

TATĂL NOSTRU

Tatăl nostru
care le eşti în ceruri
eu, fiul tău, Ioan
adică Horia Emil şi Iancu Şerban;
Ileana – adică
Iancu Ştefan şi Călin;
Iuliu – adică
Brânduşa şi Cosmin;
Mitru – adică
Romana şi Stanca;
Maria – adică
Lucian;
Lie şi Victoria

Mărioara, Ştefan,
Mioara şi Călina

te rugăm să ne ierţi;
venim rar la tine;
sîntem foarte ocupaţi
cu trăitul;
stăm la rînduri
aşteptându-ne rândul

şi acum
dacă ţi-e cumva frig
O să dau puţin foc
pământului
să te încălzeşti
dragă tată
dulce tată

COMUNA LUNA

(comunicare ştiinţifică)

com. Luna
jud. Cluj
cod 3364
eu cred că
a coborât din Apuseni
pe Arieş
un bătrân pleşuv
sau cu plete
nu se ştie
a adunat desigur
nişte bărbaţi
câteva femei şi câteva fete
într-o dimineaţă
de primăvară
după mai multe ierni grele
la râu şi a spus
fire-ar să fie
hai Arieşule
să ducem luna
în câmpie

au ajuns la şoseaua
Potaissa – Luna
au întemeiat satul acesta
apoi un deal cu
pădurea mare
pădurea mică şi sus
pădurea jiurjişului

vorbele documentului
din 1270 de vânzare
Terra vacua –
Habitans nullus
sunt o porcărie
ordinară pe care nu o cred nici
copiii dintr-a doua primară
pe numele lor
Iulius
Traian Ioan Tiberius
Septimius
uneori Ilie

pe aici
copiii cresc în dragostea mamelor
încă de pe vremea
dacilor şi romanilor;
când ei încep
să facă primii paşi
Ele protejându-i cu braţele spun:
caru meu,
caru meu,
ăsta-i puişorul meu
şi, în sfârşit
caru e clar pentru oricine
din latinescu carus, cara, carum
însemnând drag, iubit
vine.

În finalul acestei sumare evocări a uneia din personalităţile de excepţie care au ţâşnit din Luna spre zarea nemuririi ţinem să mulţumim domnului Horia Popa şi doamnei dr. Otilia Hedeşan, doamnei Maria Popa şi domnului Dumitru Popa de la care am obţinut informaţiile prezentate.

dr. ing. Gheorghe INDRE