LAGĂRUL DE PRIZONIERI RUȘI ȘI DE EVREI DE LA CRĂCIUNEȘTI; POVARA TĂINUIRII

Ioan BEMBEA

Nesomn. Noapte lungă de iarnă, mă întorc pe o parte, mă întorc pe alta, răsucesc perna sub ceafă, dar somnul tot nu vine. Rar mi se întâmplă așa ceva. Mare lucru, gândesc eu, pentru cei ce adorm când se culcă, e un bun de care nu ne dăm seama decât atunci când nu-l mai a avem. Închid ochii, doar-doar mă va fura somnul și, tot ca să adorm, număr oile, multe, multe de tot, dar Moș Ene nu vine. E întuneric total, așa ca și cum l-ai putea tăia cu cuțitul, ca în nopțile îndepărtate ale copilăriei, de unde dau iarăși năvală amintirile, că în câteva clipe poți parcurge o viață întreagă. Aud iar șoaptele de atunci ale părinților mei…
Începuse războiul și, nu numai la orașe, ci și la sate, venise un ordin ca seara să fie camuflate toate geamurile încât nicio rază de lumină să nu se vadă din exterior, că avioanele inamice, știam noi, unde văd lumină acolo lansează bombe. La prăvălia din sat se vindeau coli mari de hârtie albastră-violet, groasă, de culoare închisă prin care nu trecea lumina. Mama acoperise toate geamurile de sus până jos cu o astfel de hârtie iar seara când sufla în lampă în casă se făcea un negru dens-dens, de puteai să-ți bagi degetele în ochi, apoi cu mâinile întinse, pipăind, se îndrepta spre geam și răsucea în sus vergeaua de care era lipită hârtia, o făcea sul și o agăța sus deasupra ferestrei pe cele două cuie făcute cârlig. De afară pătrundea lumina plăcută a nopții de iarnă; se vedea clar zăpada de pe acoperișul șurei și tot așa crengile negre ale prunilor de pe marginea grădinii, iar când era lună, se zărea conturul culmilor crestate ca un ferăstrău de înălțimea brazilor. De prin curțile caselor băteau rar dar autoritar câinii, semn că auzeau prin păduri, în depărtare, urletul lupilor. Seara când întârziam la săniuș, toate casele păreau pustii că aveau geamurile negre, lipsite de lumină.
Se apropia Crăciunul și, de două ori pe săptămână, marțea și joia seara, mergeam la „probe” de colindat. Ne adunam, copii din vecini, la unchiul Vespazian că el cânta frumos și știa toate colindele. Pe fiecare în parte ne asculta cuvintele colindelor apoi cântam toți laolaltă, cu băieții lui, Petrică și Macarie, că și ei aveau glas plăcut și ureche bună: Craii auzind s-au dus / Steaua-i îndruma de sus…
Ne întorceam acasă, cu Sabin, pe lumina zăpezii. Câinele Ursu ne întâmpina bucuros la punte în fața porții dând din coadă și făcând tumbe prin zăpada groasă necălcată și nu ne lăsa să trecem mai departe fără a ne juca puțin și cu el. La ușă ne scuturam bine ghetele de zăpadă pe ștergătoarea din cetină de brad. Când deschideam ușa, de la întunericul de afară, lumina palidă a lămpii ni se părea orbitoare. Cinam, mămăligă fierbinte cu lapte rece apoi, ca „sărătură”, întingeam mămăliga în untul topit, ce sfârâia în tigaie răspândind un miros plăcut…
Seara adormeam cu teamă, că tata nu era acasă, venea doar din când în când sâmbăta seara după ce se făcea întuneric. De la Abrud venea pe jos și, deși era rupt de oboseală, ne lua pe fiecare în brațe, ne strângea într-o îmbrățișare prelungă și ne săruta pe față. Nu era bărbierit și ne înțepa cu fața lui aspră, dar ne plăcea. Numai Elvira, mai mică, nu se lăsa îmbrățișată, îl împingea, „ești aspu” îi spunea și avea dreptate, era aspru, țepos, pentru pielea ei finuță la numai trei ani. Când tata primea solda, că fiind mobilizat nu primea salariu, ci soldă, ca în armată, ne aducea „dulcețuri”, adică niște bomboane tari, aromate, de diferite culori; roșii, galbene, verzi, parcă le simt și acum, după atâția ani, gustul dulce-acrișor! Aveau forma de zmeură sau de sâmbure de prună.
La început, după ce a fost concentrat, de la tata primeam doar scrisori pe care le citea mama seara târziu după ce ne culcam noi. Citea și plângea iar nouă copiilor, care pândeam de sub țol, ne era frică să nu moară tata și greu se mai prindea somnul de noi. Tot atunci mama rupea o foaie din caietele noastre de școală și, cu peniță și cerneală, scria răspunsul la ultima scrisoare. Scria și plângea și nouă ne era tot mai frică.
Era la Sighetul Marmației pe granița cu Ungaria, la podul de peste Tisa. Tunurile erau față în față, dincoace și dincolo de Tisa, mascate cu crengi de copaci, dar adversarii se vedeau clar, așteptau doar ordinul de a trage, ca să se omoare unii pe alții. Și podul era minat, ca să nu vină ungurii peste noi, numai că jocurile s-au făcut la Berlin, Roma și Viena iar armata română a primit ordin să se retragă și așa tata împreună cu ostașii camarazi a ajuns tocmai la Iara, aproape de noua graniță de pe Feleac, dincoace de Cluj. Erau cazați pe la casele oamenilor și nu prea le sosea la timp nici hrana, ba tot aici sosiseră și o mulțime de refugiați români, de frica maghiarilor care comiteau adesea omoruri în masă. În aceste complicate condiții, foștii ostași de pe graniță au fost trimiși acasă, „lăsați la vatră” dar numai provizoriu.
După ce a început războiul cu rușii, alte concentrări, încât au fost culeși aproape toți bărbații de pe la sate. La Bucium, ocupația principală a localnicilor era mineritul și așa aici a sosit, la Primărie, vestea că cei care doresc să scape de front pot să lucreze în minele de cărbune de la Petroșani, fiind mare lipsă de cărbune pentru trenurile ce mergeau tot mai departe spre front, pe teritoriul nesfârșit al Rusiei Sovietice. S-a înscris și tata cu un cumnat al său AugustIn, soțul surorii sale Lenuța, aveau și ei doi copii, noi eram patru și nu trebuia să rămânem orfani… Mult mai bine în mină decât pe front, dar tinerii nu erau admiși, numai bărbații mai în vârstă și cu familii numeroase.
Lucrurile s-au complicat însă la întocmirea actelor; trebuia să dovedești că ai lucrat în mină și așa s-a aflat că tata este miner dar și artificier miner, că știe să lucreze cu dinamită. Nu a fost trimis la Petroșani, ca unchiul meu, ci a primit Ordin de chemare să se prezinte la Unitatea Militară de la Crăciunești, o localitate între Brad și Deva pe unde se construia o cale ferată și trebuiau dislocate cu dinamită niște stânci.
Era pe la începutul lui septembrie, încă nu secerasem ovăzul, că nu era copt, dar tata a fost nevoit să plece. L-a secerat mama ajutată de o mătușă și de vecine, dar mai greu a fost cu adusul snopilor acasă cu carul cu boii pe drumurile acelea prăpăstioase de la Detunata, cu roțile din spate împiedicate. Mai ajutam și noi copiii, cât puteam; căram snopi, mânam boii, mergeam înaintea lor să nu se abată de la partea bună a drumului, ca să nu se răstoarne carul.
Nu vreau, dar prea mă abat cu fapte mărunte de la firul principal al povestirii mele, dar așa e viața cu sumedenie de întâmplări, legate unele de altele ca într-un ghemotoc de fire pe care greu le mai poți separa, de aceea cer cititorului înțelegere și răbdare.
Ajuns la Crăciunești, nu departe de Băița, la locul indicat pe Ordinul de chemare, tata este întâmpinat la o gheretă de un ostaș – santinelă și dus la biroul comandantului, un colonel de care a aflat ulterior că se numește Stavrescu, un regățean foarte dur. Acesta, după ce i-a luat Ordinul de chemare și Livretul militar, i-a făcut prima instruire: „Aici vei lucra ca civil, dar sub regim militar. Văd că ești artificier, eu am cerut un artificier miner, cu mine ai noroc că nu ești pe front în fața mitralierelor rusești, dar nici aici pericolul nu e cu mult mai mic; lucrăm cu prizonieri ruși și cu evrei, comuniști bolșevici, toți sunt foarte, foarte periculoși.” Face o pauză, răsfoiește Livretul militar apoi: „Ai gradul de sergent, deci cunoști ordinea militară și în special secretul militar. Îți atrag atenția că nu ai voie să scoți o vorbă despre tot ce vezi și afli că se petrece aici. Dacă nu păstrezi secretul militar, te așteaptă Curtea Marțială și… știi tu, plutonul de execuție, doar suntem în stare de război. Ai familie, copii, nu te juca cu focul. Ce ai de făcut îți va spune plutonierul intendent.” După răspunsul „Am Înțeles!” colonelul îi arată ușa, semn că trebuie să plece.
Un plutonier cu mustața bogată, destul de bătrân pentru a mai fi militar, îl ia în primire și îl conduce prin lagărul de prizonieri împrejmuit cu sârmă ghimpată. Erau mai multe barăci lungi cu sute de paturi suprapuse dar și alte barăci, tot din scândură, cu dormitoare mai mici pentru militarii de pază. I se repartizează un pat într-o încăpere cu șase paturi metalice din care numai patru erau ocupate adică aveau saltea, pătură și pernă. Dintr-o magazie, sub semnătură, i se dă în primire o pătură sură, aspră și foarte uzată, un cearșaf, o pernă mică și o față de pernă. „Vei sta în dormitor cu încă patru civili, mecanici pe utilaje, dar ai grijă; unul este condamnat, martor al lui Iehova, aici face detenția, nu l-a dus pe front că refuză să pună mâna pe armă, a primit doi ani de închisoare, să fiți cu ochii pe el să nu fugă. De astăzi intri în porție și de mâine începi lucrul. O să-ți aduc legitimația de liberă intrare și ieșire din lagăr. Dă-mi livretul să-ți scriu corect datele personale.”
Rămas singur, abia acum are răgazul să-și arunce ochii în dreapta, în stânga. Era o zi senină de vară prelungită în zilele lui septembrie. În preajmă peste tot stânci înalte de calcar străjuiesc satul. În albul strălucitor al pietrei de var, pe tot peretele până sus, stau agățate petice de verdeață, smocuri de iarbă, arbuști sau arbori mari ce se încăpățânează să trăiască aici vârându-și rădăcinile prin crăpăturile rocilor. Ici-acolo, câțiva copaci și-au îngălbenit frunzele, semn că toamna e aproape. Prin această zonă stâncoasă, trebuia să-și facă loc viitoarea calea ferată ce duce spre Brad.
Trecuse bine de amiază și soarele cobora lent spre pădure. Până la ora mesei când soseau prizonierii și toți cei de pe șantier, întors în dormitor, își scoate din rucsac lucrurile aduse de acasă: un ștergar, briciul de bărbierit, un săpun mare făcut acasă și câteva obiecte de îmbrăcăminte, mai groase, pentru când va fi frig, le așază la capătul patului, că în cameră în afară de paturi, o sobă rotundă din fontă, o masă și două scaune nu era alt mobilier. Ba, ca să nu greșesc, mai erau câteva cuie mari, piroane, pe post de cuier, bătute în peretele de lemn nu departe de ușă. Obosit, că venise mult pe jos, se întinde puțin pe pat dar îndată sosesc colegii de cameră. Fac cunoștință. Unul, de prin Hunedoara, era șofer pe un camion basculantă, altul lucra pe un buldozer cu șenile, al treilea mai în vârstă, cu mustața răsucită în sus, Botar–baci, băieș calificat, era din Roșia Montană și lucra cu picamerul perforator, iar cel mai tânăr, recrutul ce nu voia să pună mâna pe armă fiind martor al lui Iehova, era ajutor de șofer, tot pe basculantă.
Pornesc împreună spre sala de mese. Aici, o ciorbă de zarzavat, gustoasă, cu multă varză, iar felul doi o tocană de cartofi cu ceva osuțe ce aduceau, după gust, a carne de oaie. Pâine neagră, la porție de 200 gr. Apă nu bea niciunul, e lesne de înțeles, deși pe masă se găseau pahare și o cană conică înaltă, albă din tablă emailată, mai strâmtă în partea de sus, cu apă rece și limpede.
După ce camarazii de masă află că noul sosit e din Bucium Poieni, tânărul condamnat pentru religie, Căbulea Vasile, le spune că el a fost la coasă în trei veri la rând în Bucium, fiind de la Lupșa, din Geamăna, trecea doar muntele și venind pe lângă Detunata cobora la Poieni. „Am acasă coasă bună, taie ca briciul, și cute potrivită. Se câștigau bani frumoși, că buciumanii nu se zgârcesc și mâncarea era mâncare: ciorbă de fasole verde ori de cartofi noi, cu smântână cătă vrei, apoi caș, slănină, brânză cu ceapă verde ori castraveți iar în loc de apă, lapte acru răcoritor. Carne mai rar aveau și ei, din aceea friptă, păstrată în untură la borcan, ca și la Lupșa. Unii ne îmbiau și cu băutură, cu rachiu alb, dar noi nu bem că așa spune religia noastră, că de la băutură vin apoi toate păcatele. Am un prieten, tot la credință, sănătos și harnic, mergeam amândoi. Unde am lucrat, gazdele mulțumite ne-au chemat și pentru anul viitor. Toamna mergeam la cules de porumb pe la Turda, ne întorceam cu doi-trei saci de cucuruz. Dacă vrei să muncești și nu ești mofturos, îți găsești ușor de lucru. Nu era rău. Să vă mai spun ceva: iarna, înainte de Crăciun, duceam cu calul, duminica, mere, ponice și bătule, la târg la Poieni; câte o pereche de desagi și îndată le vindeam, că unde e aur, umblă și banul.”
Pe zi ce trecea, noii camarazi își spuneau episoade din viață, vorbeau despre copii, despre familie, pe unde au lucrat, dar cel mai povestitor de departe era Căbulea, pocăitul din Lupșa, care nu se temea de închisoare, „că și acolo la deținuți, prin el, trebuie să ajungă cuvântul lui Iehova – Dumnezeu al cărui serv sunt. Arma este obiectul crimei, iar omul nu are voie să ucidă”, de aceea, el nu pune mâna pe pușcă, spunea fără nici un fel de frică, deși încălca legea.
Ieșiți la muncă, mulți ca furnicile, echipele de evrei îmbrăcați în hainele lor civile, așa cum au fost luați de acasă, cu lopeți, târnăcoape și roabe pregăteau terasamentul pentru viitoarea cale ferată. Se lucra pe un traseu lung și din loc în loc erau alte barăci – lagăre împrejmuite cu sârmă ghimpată. Prizonierii ruși erau tineri și se cunoșteau după îmbrăcămintea lor militară cu rubașcă și bonetă sau chipiu rotund peste părul lor blond. Au fost descălțați de bocancii lor zdraveni cu talpă groasă și au primit în schimb tot felul de vechituri, bocanci casați, de prin depozitele cazărmilor.
În multe locuri între stâncă și cursul apei nu mai era loc pentru calea ferată, trebuia ruptă roca iar uneori se făcea tunel. Aici se lucra cu perforatoare iar tata umplea găurile cu dinamită, punea capsa și fitilul, aprindea chibritul și striga tare de tot: Foc! Foc! Foc! Foc! pentru ca nimeni să nu mai fie prin apropiere. Fugea și el spre un adăpost unde nu puteau ajunge pietrele sau bolovanii ce zburau de suflul de explozie.
Pentru că se muncea și duminica, civilii meseriași angajați aici aveau dreptul la zile libere când erau învoiți să plece acasă după ce își primeau solda.
Era mare bucurie când sosea tata acasă, nu numai că ne aducea bomboane dar era cu noi și era așa de bine. Și mai era ceva, eram tare nerăbdători, eu și Sabin, să aflăm ce îi mai spune mamei seara în șoaptă după ce ne culcăm și ei credeau că noi am adormit. Aveam paturile aproape și auzeam tot, deși vorbeau încet. Ne-a sporit curiozitatea când i-a spus mamei că e mare secret ce îi spune ei și să nu scape cumva o vorbă către cineva că îl poate costa viața, „curtea marțială și glonțul”, așa a spus, și nouă ne era frică să nu moară tata împușcat.
Din șoaptele acelea pe întunericul adânc al nopții ploioase de toamnă am aflat că pe front armata română a capturat o mulțime de prizonieri ruși, bolșevici, care au fost aduși aici pe șantier și puși la muncă, dar că, la început, nu aveau unde dormi și au fost închiși în ocoale mari împrejmuite cu sârmă ghimpată pe un câmp sub cerul liber. Pentru iarnă le ridică ceva barăci. Au început să moară din ei, se îmbolnăvesc de atâta frig; toată noaptea, cât e ea de lungă, să stai afară pe pământul rece de unde s-a cules porumbul, în ploaie și vânt… „Mare batjocură pe ei săracii și alte și alte neplăceri că nici nu-ți pot spune tot ce e pe acolo. Pentru evrei sunt barăci, că ei sunt mai demult aduși aici pe șantier.” Auzeam clar cuvintele tatei. Și așa am mai aflat că mulți prizonieri, ca să nu înghețe de frig, își umpleau pantalonii, în jurul picioarelor cu frunze uscate și cu iarbă, că aveau haine de vară și acolo aproape tot timpul sufla vântul. Nici rubașca subțire și largă nu prea ținea de cald. Mâncare puțină de tot; câte un castron de ciorbă – apă chioară – cu câte un cartof ici-acolo… Nu toate ciorbele erau la fel, a doua zi prin castroane înotau câteva bobițe de arpacaș și ceva varză care se vedeau bine prin zeama aproape limpede.
Întâmplarea face ca în una din zile dintr-o coloană de evrei ce treceau cu lopeți ori cu târnăcoape pe umăr spre locul de muncă să se audă strigat de cineva: „Petre, Petre!” și să-l salute făcându-i cu mâna. Prin mâna ridicată reușește să-l identifice pe cel care îl strigase, era pe rândul din mijloc într-un detașament; nu-l vede bine și nu-l recunoaște. Acesta își schimbă locul, vine la margine, să poată fi văzut, și ridică iar brațul. Îi vine cunoscut după glas și totuși nu-și dă seama cine ar putea fi. De sub șapca croșetată sub formă de căciulă, la spate i se vede părul roșcat, creț. Fiind nebărbierit și părul de pe față; perciunii, barba, mustața aveau aceeași culoare roșcată. Acum îl recunoaște, era, sigur, Zilberman, un vechi camarad din perioada de instrucție militară de la Alba Iulia. Fuseseră chiar prieteni, că aveau în dormitor paturile alăturate. Era din Sebeș, iar tatăl lui avea o prăvălie de fierărie, că odată, când a plecat într-o permisie, tata l-a rugat să-i aducă un kilogram de cuie de potcovit boii, caiele, că nu se mai găseau pe la Abrud. I-a adus mai multe, o cutie întreagă, de 2 kg și nu a vrut să primească bani pe ele. Gestul lui le-a legat și mai mult prietenia.
Dar pe Zilberman îl cunoșteau nu numai camarazii din plutonul lui, ci toată compánia, după o întâmplare ieșită din comun. În armată se cerea ostașilor multă ordine și disciplină. Periodic era controlată ținuta lor vestimentară; dacă nu le lipsesc din nasturi, dacă nu au cumva stropi de noroi pe pantaloni, bocancii lustruiți, proaspăt bărbieriți. Controlul era atât de amănunțit că adesea se cerea soldaților să-și întoarcă buzunarele pe dos, ca să se vadă dacă nu cumva există scame pe la cusături. Pedeapsa se aplica pe loc; câte o pereche de palme și o cizmă de ofițer la spate. La un astfel de control inopinat lui Zilberman i se găsește în buzunarul de sus de la tunică un săpun rotund, cilindric, de bărbierit, că nu toți aveau și uneori te mai trezeai fără săpun. Furios dar și bucuros de o așa ocazie, ofițerul îl scoate pe ostaș în fața frontului, arată tuturor săpunul apoi ordonă: „Să-l mănânci!” Îl obligă să-și deschidă gura, îi împinge săpunul, apoi tot el îi apasă și freacă fălcile ca săpunul să facă spumă după care îi fulgeră o pereche de palme și îl trimite la loc în front. O liniște încremenită exprimă uimirea și indignarea mulțimii de ostași. Numai seara în dormitor, unul, Pașca din Albac, un moț nu se poate stăpâni: „De aveam cartușe în pușcă, îi găuream țeasta aia de om rău și prost” cu referire la căpitanul regățean Iliescu.
Iată că năpasta a căzut din nou pe bietul Zilberman, acum era vinovat că este evreu și adus în lagărul de muncă forțată împreună cu mulți-mulți alți bărbați din neamul său, toți fiind „vinovați” că s-au născut evrei. Sunt îmbrăcați în hainele lor de acasă, pestrițe, adică de tot felul. Mulți, deși era frig, purtau pălării pe care le țineau adesea cu mâna ca să nu le ia vântul. Lucrau în echipe pe un traseu lung ce va deveni cale ferată. După ce prin dinamitare era ruptă câte o stâncă, pentru evitarea accidentelor, artificierul se prezenta la fața locului și verifica cu atenție dacă au explodat toate capsele și toată dinamita, după care era adusă o echipă de prizonieri ruși sau de evrei cu roabe, baroase și lopeți pentru așezarea pietrelor pe terasament. Bolovanii mari erai sparți cu baroase grele până se fărâmițau apoi cu roabele ajungeau la locul potrivit.
Muncă grea de ocnaș, iar dacă nu-ți făceai norma nu primeai porția de hrană, devenind apoi, prin înfometare, și mai sleit de puteri după care, cu o căruță din sat, ajungeai la cimitir, la groapa comună săpată de camarazii tăi.
Când a venit din nou tata acasă, am aflat lucruri și mai îngrozitoare de pe acel șantier. Se făcuseră barăci pentru toți prizonierii și nu mai dormeau pe câmp dar ce folos că acum mureau și mai mulți; muncă grea, frig, mâncare tot mai puțină… De două-trei ori pe săptămână duceau câte o căruță plină de morți la cimitir, îi adunau de prin dormitoare. Care nu se mai putea ridica să meargă la masă și la lucru rămânea în pat, nu-i mai aducea nimeni de mâncare, nici măcar apă, și după câteva zile, hai cu oasele lor în căruță și la groapă cu ei, că se îngroziseră sătenii de atâta amar de morți, tot băieți tineri. Sătenii știau tot ce se petrece în lagăr că ei erau obligați să presteze servicii de transport cu boii și cu caii: lemne de foc, materiale de construcții, aprovizionarea cu alimente, transporturi ocazionale. Tot ei duceau și morții la groapă, sus, în cimitirul de pe deal.
Unul dintre săteni mergea săptămânal cu căruța la Deva de unde aducea câte un butoi de petrol, ce era raționalizat, dar uneori se întorcea cu butoiul gol că nu tot timpul era petrol la depozit, iar atunci în barăci nu mai licărea nicio lampă. Asta se întâmpla des și ținea zile la rând. Chiar dacă se întorcea omul cu căruța fără petrol, drumul până la Deva nu era totuși în zadar. Nu se știe cum, dar evreii din împrejurimi aflaseră de aceste transporturi și trimiteau prin căruțașul binevoitor pachete cu îmbrăcăminte și hrană rudelor din lagăr. Cei puși de pază se făceau că nu văd și nu știu nimic și astfel bagajele-colete cu adresa pe ele ajungeau la destinatari. Cu mare interes, deținuții evrei căutau în colete scrisorile cu vești de pe acasă dar nici acestea nu le aduceau motiv de bucurie. Peste tot evreii erau prigoniți în fel și chip.
În cele câteva zile, cât era tata acasă, nu avea o clipă de răgaz. Odată, prin octombrie, deși pământul era umed și cleios, a scos cu plugul cartofii, recoltă bună, cartofi mulți și mari de tot. Mama și noi copiii îi culegeam repede de pe brazdă cu gălețile și îi aruncam pe pajiștea udă de la marginea ogorului să se mai spele de noroi, apoi altă și altă brazdă. Sabin mergea înaintea boilor iar tata ținea coarnele plugului. Două care pline de cartofi am dus acasă. Când a trecut valea a oprit boii și a aruncat multe găleți de apă peste cartofi până au rămas albi și lucioși după care i-am descărcat în curte de unde, după ce s-au zvântat bine, după plecarea tatei i-am sortat și i-am dus în pivniță. Tot în grabă, cu carul cu boii tata a adus lemne din pădure, fânul de la Runcuri și, pentru a primi ceva bani, a adus și câteva care cu minereu aurifer de la mină la șteampuri pentru vecinul Vespazian, văr cu tata.
Frânt de oboseală, la plecare l-am auzit pe tata spunându-i mamei: „Orice aș face, numai să nu mă mai duc în iadul de acolo, că nu mai rezist la câte văd și la câte aflu că se petrec în lagărul morții, că nu-i pot spune altfel.” „Doamne, cum poate îngădui Dumnezeu așa ceva? Mai bine nu-mi spuneai, că tot acolo mă gândesc și eu” îi răspunde mama.
De câte ori venea tata acasă, tot alte și alte lucruri de groază petrecute în lagăr am mai aflat trăgând cu urechea, ori seara după culcare, ori în timpul zilei când veneam de pe afară pe neașteptate și părinții erau în pline discuții iar ei credeau că eu nu știu despre ce este vorba.
Greu de dus și apăsătoare sarcină este să afli știri de mare taină și să nu ai voie să le spui altora, să-ți mai eliberezi sufletul, să te ușurezi împărțind și altora din povara ta. De multe ori la școală am vrut să-i spun lui Todoruț, colegul meu de bancă, sau chiar doamnei învățătoare despre soarta prizonierilor ruși și despre evreii din lagărul de la Crăciunești dar nu am cutezat, de teama să nu-l împuște pe tata, să rămân fără tată, că așa i se spusese încă de la început că „dacă se află ceva din lagăr, Curtea Marțială și glonțul, doar suntem în stare de război.” Așa stând lucrurile, am purtat cu mine peste ani această îngrozitoare poveste de care doresc și sunt chiar dator să mă eliberez, de dragul adevărului și spre luare-aminte, câte grozăvii și ticăloșii generează un război pe care prea mulți, mai ales oamenii politici, din motive cu totul nejustificate, îl doresc. Prin propagandă dirijată politic, ne creăm, chiar și în zilele noastre, acum sub ochii noștri dușmani imaginari, dar nu fără ascunse interese.
Tata, ca să scape din acel iad, cum îi spunea mereu, asumându-și un mare risc, înainte de Crăciun, a venit acasă și nu s-a mai întors la lucru. Ca să nu fie suspectat de dezertare, și fiindcă se lucra într-o zonă unde rar mai era nevoie de dinamită, și-a cerut o învoire acasă pentru a tăia porcul. La cerere, a fost primit la raport de către comandantul lagărului colonelul Stavrescu căruia i-a cerut o permisie de câteva zile pentru motivul menționat mai sus. „Am auzit că voi, ardelenii, faceți din porc niște preparate foarte gustoase, mai ales cârnat puțin afumat, chiar sunt curios ce gust are. Adu-mi și mie, nu mult, de o gustare, două. Poate mai ai lipsă și de alte învoiri…” „Am înțeles, don’ colonel. Vă aduc” îi răspunde artificierul. „Dacă tot ai venit la mine, i-a spune-mi cum a fost cu bolșevicul acela mort în explozie? Puteai s-o pățești, pentru accident de muncă.” „S-a sinucis, a fost voia lui, nu a mai vrut să trăiască, știa că tot o să moară, că mai nu mai sunt prizonieri. Eu am respectat toate regulile; am strigat foc! foc! foc! încă înainte de a aprinde fitilul, dar când era ars mai mult de jumătate a alergat spre stâncă până la găurile cu dinamită. Degeaba strigau camarazii lui, prizonierii Alioșa! Alioșa! Net, Alioșa, net! Nu se mai putea face nimic. A dispărut în fum și praf. Să fi văzut ce a rămas din el… picioarele, un schelet cu piele. Mișună păduchii pe ei ca furnicile.” „Nu-i nicio pagubă, un bolșevic comunist mai puțin, tot mureau ei pe front, că armata română trece prin ei ca prin brânză. Forță de muncă avem, că punem biciul pe jidani.”
I s-a aprobat o permisie pentru cinci zile, dar acolo nu s-a mai întors niciodată. Abia spre primăvară, un jandarm, șeful de post, l-a luat la întrebări de ce e acasă. A cusut în grabă o minciună frumoasă și i-a spus că a fost concentrat civil ca artificier la calea ferată Deva–Brad și că depășind zona stâncilor nu mai au nevoie de serviciile lui de artificier, așa că a fost trimis acasă. Are însă grijă să nu pomenească nimic de lagărul de prizonieri. Fiindcă nu fusese dat în urmărire, este crezut, dar luat în evidență și încadrat în batalionul fix din Bucium de unde i se dă în primire o pușcă ZB și 25 de cartușe, prinse câte cinci pe un suport metalic. În fiecare duminică lua arma grea de pe cuierul de după ușă, unde o păstram, și mergea la instrucție avându-l comandant pe ofițerul locotenent, avocatul Gheorghe David.
Timpul trece, soarta războiului se schimbă, astfel că noi copiii, prin curtea școlii, nu mai strigam, cum auzeam de la oamenii mari „Noi din pielea lui Stalin / Facem cizme la Berlin, / Din pielea lui Molotov /Facem cizme la Brașov”, ci acum era la modă „O găină și-un cocoș /Antonescu net haroș!” sau „Hitler caput!”
În toamna lui 1944 nu a mai început școala ca altădată. Acum, venind dinspre Aiud pe drum de munte, treceau trupe rusești cu multe camioane după care erau remorcate tunuri cu țeava lungă. Erau și tancuri grele ce făceau un zgomot asurzitor și care scurmau cu șenilele tăioase pietrele de pe drumul ce rămânea încrestat pe toată lungimea lui. Ostașii cu armele automate la piept veneau pe cai înalți. Printre ei erau și rusoaice cu pistol la șold în toc din piele lucioasă și cu o banderolă albă cu cruce roșie pe brațul stâng. De sub bonetă le ieșea părul blond buclat, iar pe umeri purtau epoleți cu grade. Fiind toamnă, oamenii le ofereau fructe coapte, mai ales prune gustoase, iar celor ce spuneau „malako” le umpleau micile bidoane personale cu lapte, că oamenii au învățat la repezeală unii de la alții câteva cuvinte rusești. Militarii erau prietenoși și nu ne era teamă de ei, doar vitele și oile, fără clopote, erau ascunse prin păduri unde rămâneau și peste noapte. Trupele acestea treceau de la Câmpeni peste Bihor urmând să coboare la Oradea aproape de granița cu Ungaria. După câteva zile ori poate săptămâni, în satul nostru s-a restabilit iarăși liniștea; doar câteodată se auzeau bubuituri puternice despre care oamenii credeau că ungurii și nemții bombardează gara și fabricile din Turda. Avioanele zburat atât de jos printre culmi că le vedeam clar sigla și le puteam citi înscrisul de sub aripi. De teama lor ne ascundeam pe sub copaci, fiindcă știam că au mitralieră cu lunetă la bord.
Port și azi cu mine, după atâta amar de vreme, vii aceste amintiri care m-au marcat profund și îmi revin adesea în memorie, mai ales noaptea, în nesomn, când gândurile omului hoinăresc fără opreliște peste ani și peste întinderi fără de hotar. Am vizitat cândva cu familia, cu prilejul unei excursii prin țările socialiste, lagărul nazist de exterminare de la Auschwitz și, îngrozit de ce am văzut acolo, am avut sentimentul de jenă și de vinovăție că specia umană, din care fac și eu parte, este în stare de așa crime, că se coboară, moral, atât de jos și iar mi-am adus aminte de lagărul de la Crăciunești, de micul nostru lagăr de exterminare. Nu am spus nimănui despre ce știam de acolo, la început, așa cum am mai spus, de teamă să nu pățească tata ceva rău, iar noi, toată familia, să trăim fără tata, mai târziu am fost conștient că astfel de fapte nu sunt o cinste pentru armata română și nu doream să-i aduc prejudicii de imagine; nu știam atunci că ostașul nu are voie să gândească, să-și exercite voința proprie, că el este plătit să execute, să ducă la îndeplinire voința politică a Guvernului. Militarii gândesc doar strategia și planurile de atac sau de apărare, nu cine ne este dușman și cine nu. Nici cunoscuților nu le-am spus, fiindcă sunt lucruri prea dure, ce nu se mai pot uita. Am citit multă literatură despre război, și cărți beletristice de ficțiune, dar mai ales lucrări științifice, documentate istoric și într-o discuție despre relația noastră total inamicală cu Rusia actuală, politică din care nu avem absolut nimic de câștigat, ci doar de pierdut, am povestit unei profesoare despre masacrul de la Odessa, după care mi-a dat replica „Mai bine nu-mi spuneai” și s-a scuturat ca de friguri.
Acum, în epoca internetului, curios dacă s-a aflat ceva despre lagărul de la Crăciunești și dacă se confirmă informațiile mele din copilărie, am postat „Lagărul de prizonieri Crăciunești” apoi am dat click pe „căutare”. Totul se confirmă, ba mai mult, se amplifică.
Cercetătorul ziarist Daniel Guță a descoperit în arhivele județului Hunedoara din Deva o seamă de informații despre acest lagăr pe care le-a publicat în ziarul Adevărul de Hunedoara / 18 iunie 2016 sub titlul „Povestea torționarului de ruși acuzat de moartea a 700 ostatici”. Este vorba de o anchetă făcută de poliție împotriva comandantului lagărului, colonelul Nicolae Stavrescu, dovedit că a săvârșit mari abuzuri și furturi printre care, cel mai semnificativ și șocant, deși este un fleac pe lângă celelalte „nu a cumpărat scândurile necesare pentru sicrie, cheltuieli prevăzute în buget de Ministerul de Război”, prizonierii fiind aruncați în gropi comune. Deci erau crime premeditate și… planificate de statul român. În 14 febr. 2008, Adam Popescu afirma în „Evenimentul zilei” (portal de știri evz.ro) pe baza registrului de decese că „mureau câte 16 prizonieri pe săptămână.” Cei interesați pot găsi pe internet multe-multe alte tulburătoare detalii despre acest caz, dar, pentru liniștea dumneavoastră, vă îndemn să nu o faceți.
Nu cunoștea tata numărul morților, dar știa și el că în fiecare săptămână plecau din lagăr spre cimitir câte două-trei căruțe pline de cadavre, oameni tineri, mai mare milă nu se putea… greu de suportat. Ca român, tata se simțea parcă vinovat, ca părtaș la crimă, doar sub ochii lui se petreceau aceste fărădelegi și nu putea face nimic.
Am purtat cu mine peste ani, din copilărie, pe lungul drum spre apusul vieții aceste realității îngrozitoare din anii războiului, greu de dus, dar și mai grea a fost, pentru mine, povara tăinuirii lor, de aceea cer cititorilor iertare sau să mă judece cu îngăduință pentru ce le ofer prin aceste câteva pagini de mărturisiri aducătoare de întristare…
P.S. Abordând internetul, să spun câteva lucruri și despre calea ferată Deva-Brad.
Lucrările au început în 1939 și au fost întrerupte în 1945 (din motive bănuite, după mărturisirile anterioare). Prin investiții masive (megalomane), au fost reluate în 1979, iar întregul tronson de 36 km a fost deschis în 1988. Pe traseu s-au realizat, prin lucrări de amploare, 82 poduri și podețe, 14 viaducte și 4 tuneluri. Calea ferată realizată în 50 de ani a fost folosită doar un deceniu, până în aprilie 1997 când, din cauza unei minore alunecări de teren, circulația a fost închisă pentru totdeauna iar linia demontată. Se intrase în epoca demolărilor, nu a investițiilor „megalomane comuniste” cum în batjocură le denumea primul-ministru Petre Roman tăind panglica pentru deschiderea drumului, adică liber! spre… distrugerea economiei românești.

Ioan BEMBEA, Turda, 7 mai 2021

Rodica Pandele, URSELE