O POVESTE DE VIAȚĂ

Ioan BĂLĂEI

O zi toridă de vară a anului 1917 în orașul cu cetate de la poalele munților Făgăraș. Oamenii comentau veștile venite de pe front unde, la Mărăști, Mărășești și Oituz, Armata României ducea lupte grele pe coroana Carpaților meridionali și pe Siret, pentru respingerea ofensivei armatelor germane și austro-ungare în încercarea lor de a ocupa și ceea ce continua să rămână în Moldova, teritoriul statului român.
Familia Colceriu își avea originile în orașul transilvănean, români neaoși ce trăiau de generații sub asuprire străină, în imperiul austro-ungar, fiind lipsiți total de drepturi naționale și sociale, nerecunoscuți ca națiune trăitoare alături de unguri, sași, secui și alții.
Colceriu Beniamin, capul familiei, un bărbat între două vârste, de statură mijlocie, puternic, luptător hotărât pentru libertate, cu rude printre ,,Memorialiștii Ardeleni” reușise în ciuda opreliștilor și a restricțiilor ungurești să-și încropească un mic atelier de reparat căruțe și șarete.
Era un om frumos, cu ochii albaștri, frunte înaltă, cu o mustață stufoasă, răsucită așa cum se purtau bărbații pe atunci. Avea o familie destul de numeroasă cu patru băieți și două fete, iar soția Victoria glumea spunând că ea vrea în continuare să aibă cât mai mulți copii cu bărbatul pe care-l iubește!
Cu un an în urmă în august 1916 România a intrat în război împotriva Austro-Ungariei, Armata Română a trecut la ofensivă în Ardeal, dincolo de Carpați, cucerind Brașovul și ajungând până la Sibiu.
La intrarea trupelor române în Făgăraș, Victoria, soția lui Beniamin, a ieșit în stradă cu flori, cu haine și mâncare, iar pe unii răniți i-a adus în casă și i-a îngrijit.
În septembrie, ofensiva Armatei Române a fost oprită. Comandamentul german a dislocat trupe numeroase de pe frontul din Vest și a trecut la contraofensivă reușind să învingă trupele românești și pătrunzând în sudul țării cucerind văile Jiului, Oltului și Prahovei și marile orașe, inclusiv Bucureștiul.
La revenirea trupelor austro-ungare, Victoria Colceriu a fost arestată de jandarmii unguri și dusă pe jos din post în post până la Brașov unde a fost judecată și condamnată la cinci ani de închisoare pentru primirea ostașilor români. A fost eliberată condiționat întrucât era gravidă.
În ziua amintită la început, în vara anului 1917, la poarta casei, unul dintre puținii poștași rămași în oraș a adus o scrisoare.
– Scrisoarea este de la București, spuse Colceriu, ne scrie familia Zamfir unde-i Maria noastră.
Una din fetele familiei, Maria, fusese încredințată unei familii înstărite din București care avea rude în Făgăraș. Acolo, Maria avea grijă de cei doi copii de 4-5 ani ai proprietarului, se ocupa de curățenia casei, învăța treburile gospodărești și frecventa lecțiile unei școli pentru domnișoare.
Exista pe atunci acest obicei ca fete tinere din Ardeal aparținând unor familii bune să fie date la București cu recomandare la cunoștințe unde să lucreze, beneficiind totodată de o pregătire și educație adecvată. De regulă, întoarse acasă, fetele se căsătoreau cu șanse mai bune.
Colgeriu citi cu atenție scrisoarea:
– Ne scriu prietenii din București spuse el, că acolo viața este din ce în ce mai grea, alimentele s-au raționalizat, sunt trupe de ocupație, restricții de circulație, s-au înmulțit hoții, tâlharii, există tot felul de pericole și amenințări. Mă gândesc dacă nu ar fi mai bine să o aducem pe Maria acasă!
– Ne cer ei asta în scrisoare, întrebă Victoria?
– Nu, dimpotrivă, ne scriu că le este de ajutor și cu ea pot supraveghea mai bine copiii.
– Atunci să o mai lăsăm, dar hai să le trimitem cu unul din băieți și cu prieteni de-ai lui niște pachete cu alimente, îmbrăcăminte și alte lucruri trebuincioase. Băiatul nostru, Augustin, poate face rost de o delegație de serviciu pentru București, spuse în final Victoria.
În anul următor 1918, mari evenimente s-au petrecut în toate provinciile românești iar românii și-au intensificat acțiunile pentru eliberare și unitate națională în condițiile în care marile imperii se dezintegrau, revoluțiile cuprinseseră Europa, în Rusia bolșevicii au ajuns la putere, împărații au abdicat iar soldații armatelor nu mai vroiau să lupte în război.
Atelierul lui Colceriu avea în continuare de lucru, ba chiar au sporit comenzile îndeosebi pentru reparațiile căruțelor, trăsurilor, atelajelor de tot felul.
Orașul era în fierbere. În cursul verii s-au intensificat întrunirile, adunările, manifestările partidelor politice românești care cereau ieșirea Transilvaniei din imperiu, declararea independenței și unirea cu România. Printre fruntașii mișcării unioniste erau și cei 3 băieți Colceriu, doi dintre ei întorși de pe front.
În august, Maria, care avea 19 ani, s-a întors acasă. Se părea că întoarcerea ei în timpul evenimentelor amintite a trecut neobservată. Și totuși, în octombrie, ea a născut o fetiță botezată într-un cadru restrâns cu numele de Rozalia Magdalena, la dorința proaspetei bunici Victoria.
Vestea nașterii unei fetițe cu tatăl necunoscut a trezit fel de fel de comentarii și aprecieri nefavorabile Mariei și familiei Colceriu în cartier și chiar în oraș.
La întoarcerea ei acasă, Maria a fost primită cu răceală și reproșuri privind comportarea datorită căreia a ajuns subiectul comentariilor negative și exemplul detestat oferit familiilor din oraș care aveau domnișoare. Bătrânul Colceriu a fost de nerecunoscut câteva zile, s-a certat cu toată lumea, ba chiar a închis atelierul o zi întreagă, timp în care a adunat membrii familiei și le-a cerut să nu povestească în oraș întâmplarea. Totuși, la vederea fetiței pe care a luat-o în brațe, ochii i s-au împăienjenit și a rostit ca pentru sine ,,Doamne ajută, sunt bunic și noi creștinii trebuie să ne iubim și să iertăm greșelile vieții. Rozalia, fii binevenită în familia noastră!”. Apoi i s-a adresat Mariei:
– Vei locui cu fetița împreună cu fratele tău Iulian, învățătorul. El și-a construit o casă mare și vei avea o cameră separat. Acolo ai alimente iar maică-ta Victoria îți va face rost de hăinuțe și celelalte lucruri necesare.
Tu, timp de un an, nu vei lucra la atelier decât duminica, în cursul săptămânii vei avea grijă de fetiță. Duminica o să aibă grijă de copil maică-ta. Mă aștept, Maria, să fii cuminte și harnică, copilul are bunic. Să nu te plângi și să nu te vaieți. Când îți trebuie bani îmi ceri numai mie. Ne-am înțeles?
Îți mai cer ceva. Vreau s-mi spui cine este tatăl copilului. Am acest drept. Aștept răspuns!
Din păcate, Colceriu nu a primit răspuns la toate nelămuririle sale. A aflat că la gazda Mariei venea mereu în vizită un prieten de familie, avocat cunoscut în București. Acesta făcea lecții cu copiii lui Zamfirescu. Așa a cunoscut-o pe Maria. Fiind necăsătorit, deși, după părerea Mariei, avea peste 30 de ani, a cerut să vină Maria la el acasă să-l ajute la curățenie. S-a dus de câteva ori, iar el i-a cumpărat dulciuri, înghețată și limonadă. Apoi gazda nu i-a mai permis Mariei să se ducă la avocat. Până la urmă acesta despre care Maria spunea că se numea Wili, a emigrat în America unde și-a pierdut urma și nu se mai știe nimic despre el.
La 1 Decembrie 1918, Colceriu împreună cu alți fruntași ai Partidului Național Român din oraș și cu doi dintre fiii săi, precum și cu numeroși localnici, s-au dus cu trăsurile și căruțele la Alba Iulia, fiind prezenți la Marea Adunare a Românilor care au hotărât Unirea Transilvaniei cu țara mamă România.
În anii următori afacerea familiei a mers, atelierul s-a dezvoltat, Colceriu a obținut împrumuturi de la băncile românești reușind să devină un important furnizor de mijloace de transport hipo pentru armată. Victoria, soția lui, i-a mai dăruit încă 3 băieți, dintre care cel mai mic era Gheorghe (Gigi).
A crescut și numărul lucrătorilor atelierului îndeosebi fierari, tâmplari, pielari, rotari, cei mai mulți fiind tineri întorși de pe front.
Printre lucrătorii noi, câțiva erau din Ardealul de Nord care, la liberarea din unitatea militară din Făgăraș, au rămas în oraș.
Un tâmplar de lângă Carei, Borota Ioan, sfătuit de un camarad făgărășean, s-a angajat la atelierul de trăsuri renunțând la întoarcerea acasă. Era un bărbat înalt, blond, statură atletică și energic.
Aici, la atelier, a văzut-o pe Maria, care pregătea și servea mâncare angajaților. Era foarte drăguță, harnică și vorbea frumos cu oamenii. De câteva ori, au discutat împreună iar Borota a început s-o caute mereu cu privirea, aținându-i calea și reușind să-i atragă atenția. Într-o zi i-a propus și s-au întâlnit duminica în oraș în drumul ei spre casă. Astfel că, după mult timp, Maria s-a apropiat și a vorbit cu un băiat. S-au înțeles să se mai întâlnească dar să nu spună nimănui despre aceasta și să se ferească de ochii lumii.
Patronul Colceriu a aflat de întâlnirile tinerilor și, într-o zi, l-a chemat pe angajatul său Borota.
– De unde ești de loc, Ioane?
– Din comuna Moftinu Mic de lângă Carei, răspunde tânărul fără sfială.
– Și ai familie acolo?
– Da, am părinții și doi frați mai mici. Acasă avem ceva pământ pe care-l lucrăm și avem și niște animale, cai, vite și porci. Eu am învățat meserie la un tâmplar din Carei. Un timp, am lucrat la el și, cu banii câștigați, am cumpărat câteva vite.
– Sunteți români ori unguri?
– Români. Tata a și făcut pușcărie la Budapesta pentru asta. A participat la Carei la o adunare în care își cereau drepturile. Când au venit jandarmii, unguri s-au bătut cu ei și au fugit în pădure. I-au prins pe români și i-au judecat la Budapesta. Tata a stat doi ani la închisoare.
– Și tu de ce ai rămas aici?
– Păi am un camarad din Făgăraș cu care am fost pe front. El m-a sfătuit să mă angajez la dumneata că se câștigă bine și ești un om bun. Apoi aici sunt câmpuri și păduri frumoase iar noi ne-am strâns în țară la un loc și poate o da Dumnezeu să ne fie și nouă românilor mai bine.
Colceriu l-a privit cu blândețe și l-a bătut pe umăr.
– Doamne ajută măi flăcău! Spune-mi, ești cumva însurat?
– Ba, am vorbit cu o fată care în lipsa mea s-o măritat. Mi-o scris părinții. Așa că ce să mai fac acasă?
– Bine. Uite ce vreau să-ți mai spun și să-mi răspunzi cinstit. Am auzit că o placi pe una din fetele mele, îi drept?
– Da, o plac pe Maria. Am vorbit cu ea. Îi frumoasă și harnică. Ne face și ne dă de mâncare. Ne-am întâlnit și în oraș. Mă jur că nu i-am făcut nimic și n-ai de ce să fii supărat pe mine!
– Știu și ești cunoscut a fi un om serios. Uite, vreau să-ți spun ceva la care tu să te gândești bine și peste o săptămână să-mi răspunzi, bine?
– Da!
Borota își scoase batista și își șterse fruntea.
– Stai jos aici pe bancă, lângă mine! Nu vreau să lungim vorba, așa că fii atent. Dacă îți place Maria și ții la ea, eu sunt gata să ți-o dau de nevastă. Dacă nu o vrei, las-o în pace și vezi-ți de treabă. Ea trebuie să-și facă un rost acum cât este tânără. Ai înțeles? Dacă ai gânduri serioase eu nu am nimic împotrivă să vă luați și să vă faceți o familie. Vă promit să vă ajut. Vă cumpăr aici în oraș un loc de casă cu grădină mare. Tot eu vă construiesc o casă cu tot ce vă trebuie, unde să puteți trăi bine și să aveți copii.
– Colceriu se ridică de pe bancă, își puse pălăria pe cap și vroia să plece. Făcu câțiva pași după care se întoarse.
– Trebuie să-ți mai spun ceva. Maria are o fetiță de 3 ani care nu are tată sau mai bine zis nu-l cunoaștem noi. Fetița nu se desparte de mama ei. Asta este situația, mai zise Colceriu. Peste o săptămână să-mi spui ce ai hotărât.
Cei doi s-au despărțit fiecare ducându-se în treaba lui.
Nu peste mult timp Borota s-a căsătorit cu Maria și a înfiat-o pe Rozalia. Cei doi tineri au lucrat apoi tot anul la casa cu grădină construită pe strada Câmpului, nr 26, în oraș. Colceriu și-a respectat promisiunea iar casa era dintre cele mai mari și frumoase din cartier.
În anii următori, familia Borota s-a mărit. S-a născut întâi o fetiță Victoria, care la câțiva anișori s-a îmbolnăvit și a murit. Apoi familia Borota a avut încă doi copii, pe Mărioara și pe Nelu.
După 7 clase Nelu și Mărioara au continuat studiile, Rozalia a fost dată să învețe croitoria și astfel să ajungă mai repede să câștige un ban.
Până în anii treizeci afacerea familiei Colceriu a prosperat, dar, după o vreme, comenzile mari ale armatei onorate de atelier n-au mai fost achitate și, ca urmare, firma a dat faliment.
Borota s-a angajat la fabrica de explozivi și dinamită construită în Făgăraș la poalele munților. Orașul s-a dezvoltat, a devenit reședință de județ, tradițiile istorice și culturale ale românilor din Țara Făgărașului fiind din ce în ce mai cunoscute în țară și străinătate.
Călătoriile ciobanului Badea Cârțan, de loc din satul Cârtișoara de lângă Făgăraș, care s-a dus la Roma să vadă pe Columna lui Traian istoria românilor, a devenit o legendă. Ziarele vremii din Italia au publicat pe prima pagină imaginea românului Badea Cârțan în fața monumentului cu titlul ,,A coborât un Dac de pe Columnă!” Dacul din fotografie era un român din Țara Făgărașului!
Când a intrat în clasa a IV-a, Rozalia a fost, împreună cu alți copii, însoțiți de învățătoarea lor doamna Badiu, la biserica Brâncoveanu, unde au participat la o slujbă de Bobotează.
La ieșire, învățătoarea a luat-o de mână și i-a spus:
– Acum ești fetiță mare. Cred că este bine să-ți cunoști toate rudele și unde sunt ele în țară, fiindcă nu se știe ce ocazie vei avea să le întâlnești. Te sfătuiesc s-o întrebi pe mama ta Maria. Ai face bine s-o întrebi și de ce tu nu semeni de loc cu frații tăi și neamurile din familia Borota, bine?
Rozalia n-a știut ce să răspundă. A ridicat din umeri și a intrat în grupul colegilor. Nu a fost surprinsă de cele spuse de învățătoare. Auzise vorbindu-se pe la atelier și în oraș când se ducea trimisă la cumpărături că mama Maria a fost plecată doi ani la București și când s-a întors a născut-o pe ea fără să fie căsătorită.
Când era în clasa a 7-a, i-a spus tatei Borota că ar vrea să urmeze în continuare liceul. I s-a spus că, întrucât în familie erau patru și numai unul câștiga bani, ea va învăța croitoria pentru a ajunge să aibă salariu.
S-a interesat cum poate urma școala de croitorie care funcționa în oraș. A aflat și ce acte îi trebuia la înscriere. Așa a ajuns într-o zi când era singură acasă, să-și caute actul de naștere în cutia unde știa că sunt ținute hârtii importante. Acolo a găsit un certificat de la Primăria orașului Făgăraș în care a citit că ea Rozalia a fost înfiată de domnul Borota Ioan.
Nu a spus un timp nimănui ce a aflat. Apoi nu s-a putut abține și a întrebat-o pe mama Maria dacă este adevărat. Ea a recunoscut și i-a promis că îi va spune totul când va fi mai mare. Până atunci i-a cerut să nu mai întrebe pe nimeni alte lucruri.
Când a terminat școala elementară și a intrat la croitorie, într-o zi a fost chemată de mama care i-a spus.
– Draga mea, a venit de la București un domn care dorește să te vadă. A trimis un vecin la mine. Spune că este tatăl tău. Eu nu vreau să-l văd și nici nu mă interesează. Am auzit că este plecat din țară. Un nemernic pe care-l urăsc. A fugit ca un tâlhar. Mi-a transmis că mâine la ora 13.00 te așteaptă în fața cinematografului. Poartă pălărie și ochelari de soare. În mână va avea o revistă.
Tu faci ce vrei. Dacă te duci, să-i spui din partea mea să-i fie rușine pentru tot ce mi-a făcut și că Dumnezeu nu-l va ierta! Dacă nu vrei să-l vezi, stai acasă și lasă-l în pace. Cine știe ce mai plănuiește.
Rozalia s-a dus la întâlnire mânată și de curiozitate. L-a văzut și s-a dus spre el. I s-a părut trecut de patruzeci de ani, cu păr ondulat, grizonat, un bărbat de statură mijlocie care s-a apropiat vrând s-o îmbrățișeze. Rozalia l-a respins și s-a retras câțiva pași.
La întrebările lui a răspuns cu ,,da” și ,,nu”. A spus că-l cheamă Wili și vine din America. N-a vrut să-și dea adresa motivând că încă nu s-a stabilit într-un oraș anume. A invitat-o pe Rozalia la cofetărie. A refuzat și s-a așezat pe o bancă din părculețul aflat în apropiere. Ea l-a întrebat dacă nu mai are și alți copii. A răspuns că nu are și că la început vroia s-o ducă pe ea în America.
A mai cerut să-l însoțească la cel mai mare magazin din oraș întrucât vroia să facă niște cumpărături. Acolo a cumpărat pentru Rozalia îmbrăcăminte și încălțăminte pentru toamnă și iarnă și obiecte trebuincioase la școala de croitorie. A rugat-o să-i dea un plic mamei din partea lui.
S-au despărțit tot fără să se îmbrățișeze. A plecat acasă cu o trăsură plină cu pachete. Maria a întrebat-o dacă vrea să-i spună ceva.
– Pentru mine omul acela este un străin și nu doresc să-l mai văd. Nu am nici un fel de sentimente pentru el. Eu te iubesc pe dumneata și țin la familia noastră. Despre întâlnirea de astăzi n-am să spun nimănui.
– Bine! Despre cumpărături poți să spui că le-am făcut amândouă cu banii strânși din economii pentru intrarea ta la școala de croitorie. Hai să ne vedem de treabă, spuse Maria îmbrățișând-o. Adevărul este că episodul acesta a rămas în amintirea Rozaliei toată viața.
În gospodărie lucra cot la cot cu mama, dar chiar și când frecventa cursurile de croitorie acasă lucra uneori îmbrăcăminte pentru vecine și prietene.
Duminica și sărbătorile își vizita rudele și ieșea cu cele câteva prietene pe care le avea în oraș unde mergeau la o cofetărie și se plimbau pe ,,Corso”.
La croitorie, a cunoscut o fată din cartier pe nume Rodica, de la care a împrumutat niște cărți cu povestiri și poezii. A găsit-o mama seara târziu citind. I-a stins lumina, vorbindu-i despre economii. A înțeles că poate citi numai atunci când învață seara fratele și sora ei.
În oraș exista o sală unde se organizau seri dansante cu tinerii, duminica și la sărbători. Sala se numea ,,Apollo” și era proprietatea unui patron de restaurant. La intrare, se plătea un bilet de 5 lei și un paznic asigura ordinea. S-a dus și Rozalia de două, trei ori la sală. Acolo Rodica i-a făcut cunoștință cu un băiat drăguț venit din Moldova. Era singur în oraș și lucra la C.F.R. în gara Făgăraș. Locuia la un cămin al C.F.R.-ului, fiind impiegat de mișcare. S-au împrietenit și de fapt acolo la sală au învățat amândoi să danseze.
Rozalia se făcuse o fată foarte frumoasă, avea păr ondulat și ochi căprui, era delicată însă cam timidă. Avea o voce foarte plăcută și învățase multe cântece ascultând radioul cumpărat de Borota, care și el iubea muzica și știa să cânte la vioară.
Rozalia și băiatul moldovean pe care îl chema Costache Bălan s-au întâlnit de mai multe ori în oraș. Au fost la cinematograf și s-au plimbat în parc. Mama Maria a aflat de la vecinii care i-au văzut în oraș. A întrebat-o pe fată despre ce băiat este vorba și după ce s-a lămurit i-a spus să-l invite acasă și, dacă este serios, va veni și-l va cunoaște.
Costache a venit și le-a spus că are în Moldova încă 3 frați și 6 surori, că tata a murit și el a fost la facultate dar n-a mai avut bani de taxe și a întrerupt după care a urmat o școală C.F.R. de unde a fost repartizat la Făgăraș.
Era un băiat simplu, serios și cuminte. Mama Maria l-a plăcut și l-a chemat să vină mai des pe la ei. Dragostea celor doi tineri s-a dovedit adevărată iar plăcerea de a fi împreună se citea pe fețele lor. Până la urmă, la începutul anului 1938, cei doi s-au căsătorit și s-au mutat împreună în casa familiei Borota unde era spațiu suficient.
Nu peste mult timp, Costache a fost mutat cu serviciul la Sighișoara. După aproape un an, Costică, cum îi spunea Rozalia, a fost mutat din nou. În Europa începuse războiul și în România se adunau nori amenințători. La mobilizare, ceferiștii au rămas pe loc în instituție, iar familia Bălan a ajuns cu serviciul soțului la București.
Fiind nevoită din nou să se mute și să-și reorganizeze treburile gospodărești, Rozalia a găsit o locuință cu chirie în cartierul Rahova, pe strada Făt Frumos. Era o casă tip vagon cu mai multe familii, unele cu copii și o curte mare ce dădea în strada pe care circula tramvaiul spre centru și cu care Costică putea ajungea în gară la serviciu.
Rămasă acasă Rozalia trebăluia cât era ziua de mare, ajutându-se cu celelalte familii. Ea reușise să-și amenajeze cu toate cele necesare camera și bucătărioara. A învățat repede împrejurimile, știa de unde să facă cumpărături, să se târguiască și, ca ardeleancă, se descurca în toate situațiile.
La începutul verii, Rozica și-a dat seama că vor avea un copil. La aflarea veștii, Costică a reușit din toată sărăcia vremurilor să organizeze o mică petrecere cu două familii prietene și câțiva vecini din curte. Au mâncat niște pâine cu salam și au băut un vin alb de casă, toate cumpărate de la o băcănie din colț.
Datorită pregătirilor de război, viața devenise scumpă și grea. Nu se găseau alimente, multe produse printre care pâinea, carnea și laptele erau raționalizate, speculanții vindeau la negru alimente ce nu se găseau pe piață.
Mișcarea legionară se impunea tot mai mult în viața publică și administrație. România pierduse, prin intervenția marilor puteri, Ardealul de Nord, Basarabia și Bucovina, ceea ce a sporit dificultățile și nesiguranța din societate. Viața politică românească era profund influențată și determinată de exercitarea presiunilor marilor puteri aflate în război.
Din nefericire, s-a întâmplat ca, pe 10 noiembrie 1940, Bucureștiul să fie lovit și de un cutremur devastator care a produs distrugeri importante și pierderea de vieți omenești, îndeosebi în zona centrală cu clădiri mari și spații aglomerate.
Teama de pericole, nesiguranța, greutățile de tot felul, amenințările extinderii războiului, pierderea teritoriilor românești și exodul populației făceau tot mai greu de suportat viața în Capitală.
Rozalia aștepta nașterea copilului în prima lună a noului an 1941 și de aceea când familia Borota le-a trimis vorbă să vină tinerii de Crăciun la Făgăraș pentru a fi împreună la sărbători, a hotărât cu Costică să plece acasă la părinți.
Ca urmare, la jumătatea lunii decembrie Costică a dus-o pe Rozica la Făgăraș ,iar el s-a întors la serviciu rămânând să revină mai târziu. În săptămâna Crăciunului, au fost din nou toți împreună, Borota ajutat de copii și sub comanda mamei Maria au tăiat un porc și au pregătit toate bunătățile tradiționale românești pentru a sărbători nașterea Domnului.
Dumnezeu a ținut să facă și el un cadou neprețuit pentru familie. În ajunul Crăciunului, seara la 20.00 în timp ce la ferestrele casei copiii colindau ,,O ce veste minunată”, Rozica a adus pe lume un băiat pe care l-au botezat Ioan.
În acest fel, anul 1940 plin de evenimente dramatice și nenorociri în care viața devenise din ce în ce mai grea și cu amenințări la tot pasul, adusese în familia Rozaliei și al soțului Costache o mare bucurie și îngrijorări legate de nașterea băiatului, înregistrat în orașul Făgăraș, unul dintre cei mai tineri locuitori ai săi.
Șederea în Țara Făgărașului n-a durat mult. La scurt timp, familia s-a întors la București pentru a fi martora pregătirilor de război și apoi intrarea țării în vâltoarea conflagrației mondiale alături de Germania.
În anii următori, Bucureștiul și țara au fost angajate cu toate resursele în război, la început pentru eliberarea Basarabiei și, în continuare, pentru obiectivele Germaniei naziste. În București, s-a declanșat, în noiembrie 1941, rebeliunea legionară, a crescut violența stradală, au sporit crimele, tâlhăriile, asasinatele politice, acțiunile unor bande înarmate.
Având în vedere condițiile grele de viață și îndeosebi amenințările și pericolele de tot felul, prăbușirea frontului german și ofensiva Armatei Roșii cu probabila venire a rușilor, precum și intensificarea bombardamentelor, Costache a hotărât să părăsească împreună cu familia Bucureștiul.
Ca urmare a reușit să obțină mutarea cu serviciul cât mai departe de București alegând astfel ultima stație C.F.R. la frontiera cu Ardealul de Nord cedat Ungariei prin Dictatul de a Viena.
Aceasta era Câmpia Turzii, nod de cale ferată spre Turda, orășelul industrial agrar de pe Valea Arieșului în apropierea Munților Apuseni.
Aici s-a stabilit familia Bălan în toamna anului 1943, localitate în care a trăit aproape două decenii. În toți acești ani, au locuit cu chirie în diferite cartiere de unde și visul Rozaliei, niciodată împlinit, de a avea o casă proprie construită după dorințele și necesitățile proprii nu s-a realizat.
În ultimele luni ale războiului și apoi în primii ani după sfârșitul acestuia, Rozalia a dus greul vieții în familie. Ea a trebuit să facă față lipsei alimentelor, a produselor pentru hrană, sănătate și îndeosebi pentru întreținerea copilului. Aproape tot ce trebuia pentru traiul zilnic, Rozica pregătea acasă cu eforturi susținute. Cumpăra porumb și grâu pe care, ajutată de vecini, îl măcina la moara de pe Arieș. Avea tot timpul rezerve de făină pentru pâine și mămăligă. Făcea pâine la brutar de două ori pe săptămână.
Cumpăra de asemenea toamna un purcel pe care îl îngrășa și tăia la Crăciun. Se pricepea să pregătească toate produsele din porc inclusiv carnea și slănina afumate ce țineau până vara. Avea permanent câteva păsări de curte pe care le pregătea într-o mare varietate de mâncăruri ardelenești.
Întrucât nu se găseau dulciuri, Rozica făcea zahăr din sfeclă, apoi pregătea gemuri și magiun din prune, măceșe, cireșe și afine. Cu gemuri erau făcute apoi turtă de mălai, plăcințele și gogoșele.
Seara, acasă sau în vecini, singură sau cu alte femei împletea ciorapi, mănuși, pulovere și mileuri. Spălatul rufelor îl făcea într-un lighean cu apă încălzită pe sobă și cu săpun de rufe produs tot în casă.
La călcat Rozica folosea un fier de fontă cu cărbuni. De multe ori, pentru a nu fi singură, lua băiatul cu ea și inclusiv când pregătea mâncare îi dădea și lui ceva de făcut. De aici dragostea și apropierea deosebită dintre mamă și unicul ei copil.
În anii secetei și sărăciei de după război, majoritatea surorilor și fraților soțului Costică au venit pe rând din Moldova pentru a locui la fratele lor în Câmpia Turzii. Fratele cel mare, Ioan, pictorul, Jenică cum era denumit, s-a angajat profesor la liceu, stabilindu-și domiciliul în localitate.
Întrucât orășelul cunoștea o mare dezvoltare industrială, populația fiind în creștere, fructele și zarzavaturile nu se găseau pe piață.
Sesizând o posibilitate de câștig, dorind să strângă bani pentru construcția unei case, Rozalia a făcut câteva drumuri în Oltenia de unde a adus struguri, prune, mere, varză și alte zarzavaturi. Le cumpăra din satele oltenești și apoi cu oameni plătiți le așeza în lădițe, le încărca într-un vagon de marfă C.F.R. cu destinația Câmpia Turzii. Acolo avea câțiva vecini care vindeau fructe în orașul muncitoresc. În acest fel a reușit să strângă ceva bani pentru mult dorita casă. Cu ce preț, cu ce eforturi și pericole pentru o femeie plecată de una singură în țară! Costică n-a fost de acord cu această afacere dar până la urmă a acceptat și s-a străduit să-și suplinească soția și să aibă grijă de copil. O știa pe Rozica o femeie răzbătătoare, harnică și curajoasă, capabilă să învingă greutățile și să-și îndeplinească dorințele în viața familiei sale. Mai presus de orice era devotamentul ei nemărginit și dragostea manifestată permanent pentru copil, grija pentru ca acesta să crească sănătos și să aibă de toate în ciuda sărăciei de după război.
Eforturile Rozaliei nu s-au oprit aici. După un timp s-a angajat și a lucrat succesiv într-o fabrică a uzinelor Industria Sârmei și la depozitul de lemne din localitate. Costache a fost și el mutat într-o funcție de revizor, ceea ce presupunea muncă de teren pe întreaga Regională C.F.R. Cluj.
În aceste condiții, erau zile în care băiețelul lor era singur acasă, învăța împreună cu un prieten și coleg, Ghiță Pick, se ducea la școală și uneori se ocupa de treburi gospodărești, își pregătea ceva de mâncare și făcea curățenie, laudele mamei nu conteneau făcându-l fericit.
Familia avea câteva rude în oraș și la Turda. Astfel, fratele Ioan (Jenică) și soția Lorica lucrau în învățământ ca profesori la liceu, Rozica avea o rudă din familia Colceriu, Melania Bistran cu fetele Mia și Dina. O altă rudă din familia Colceriu se afla la Turda, Augusta Sasu cu fetița Doina. Cât timp Rozalia a fost internată la spitalul din Turda, fetița i-a dus de acasă mâncare și lucrurile trimise de mama ei, dovedind multă afecțiune.
La Câmpia Turzii, mai exista o rudă îndepărtată tot cu numele Borota care avea doi băieți. Era o familie venită tot de lângă Carei.
În vacanțele școlare Rozalia își trimitea fiul la bunici la Făgăraș, acolo unde de fapt se născuseră amândoi. Cele mai frumoase zile le-a petrecut băiatul lui Rozica împreună cu verișorii lui din familia Colceriu, Gigel, Costică, Neluțu, Petrică, mergând la pescuit pe Olt și râurile de munte, făcând excursii la pădure, la mânăstiri, ascunzându-se în cetate și jucând fotbal în curtea școlii și parc.
La bunici se întâlnea și cu copiii mătușii Mărioara, Victorel, Mariana și Nicușor Streza, precum și cu surorile lui Gigel, verișoarele Gabriela (Gabi) și Veronica (Ita).
În Făgăraș se mai aflau fetele fratelui Nelu Borota și soția Coca, respectiv Sorina și Liliana, care aveau totuși cercul lor de colege și prietene pentru învățătură și distracție.
Vara, la Câmpia Turzii, în timpul liceului, băiatul obișnuia împreună cu colegii și alți prieteni din oraș, adesea și cu unii dintre profesorii tineri, să facă excursii în munții Apuseni, prima parte fiind parcursă cu ,,Mocănița” pe linia îngustă Turda – Abrud, în Țara Moților. Adesea, făceau excursii pe jos și la Cheile Turzii, aflate în apropiere de Turda.
La terminarea liceului, copilul Rozaliei, deși familia îl dorea profesor, a urmat Școala de Ofițeri de la Oradea timp de doi ani și în continuare un an Școala de Ofițeri de la Sibiu. Din nefericire, în acest interval, în lipsa băiatului, familia s-a destrămat, părinții au divorțat, mama Rozica a primit o lovitură care i-a schimbat radical viața, s-a îmbolnăvit, a vândut ceea ce avea, a părăsit Câmpia Turzii și s-a întors la casa părintească din Făgăraș.
Au urmat ani grei pentru Rozalia, de parcă nu avusese destule necazuri și până atunci. Rămasă singură trebuia să reia totul de la început, fiind din nou acasă cu părinții, de data aceasta bătrâni și bolnavi. Sora Mărioara se căsătorise și plecase la Brașov iar fratele Nelu inginer, se căsătorise și el în Făgăraș unde și-a construit o casă impunătoare cu grădină.
Între timp și băiatul Rozaliei terminase studiile și potrivit specificului profesiei a fost repartizat la o unitate militară departe, undeva la una din granițele țării. Nu putea veni decât foarte rar să-și vadă mama care se îmbolnăvise și ea astfel că întâlnirile lor erau destul de rare.
Adesea Rozalia se întreba de ce viața i-a hărăzit atâta suferință și se ruga la Dumnezeu cu speranța că o va ajuta mai mult în continuare atât pe ea cât și pe fiul ei aflat atât de departe.
Ioan, ofițerul, fiul Rozaliei, urmându-și drumul în carieră, a fost mutat cu serviciul în mai multe garnizoane militare. Astfel, într-un oraș de la Dunăre, Turnu-Măgurele s-a căsătorit cu Doina, profesoară din localitate și tot acolo s-a născut și copilul lor Călin.
Venirea pe lume a băiețelului s-a petrecut în anul cutremurului din 1977, în luna ianuarie, în timp ce Rozalia se afla împreună cu fericita familie, astfel încât îngrijirea copilului devenise principala ei grijă și preocupare. După trei ani, s-au mutat apoi cu toții la București unde Ioan a fost mutat din nou în interesul serviciului.
La Făgăraș, părinții Rozaliei, fiind bolnavi, trebuiau îngrijiți permanent de cineva. În acest condiții, Rozalia a hotărât să se întoarcă acasă. Ca urmare, s-a mutat în casa părintească unde, deși ea însăși era suferindă, s-a dedicat cu toate puterile familiei. După câțiva ani, cei doi părinți Borota au decedat, moment în care casa acestora a fost vândută, iar Rozalia a trebuit să plece din nou. Fratele a obținut după demersuri repetate o garsonieră confort doi pentru Rozalia. Era un apartament într-un bloc proprietatea Combinatului Chimic Făgăraș. Aici și-a trăit ultimii ani Rozalia, o perioadă chiar l-a avut la ea pe Călin, nepotul la care ținea ca la nimeni altul.
Din nefericire și starea sănătății ei s-a deteriorat grav și cu toate insistențele fiului care venea lunar la ea, a refuzat să revină la București, dorind să rămână acolo unde s-a născut și a trăit. Întrucât, până la urmă, ,,Buni” cum îi spunea nepotul Călin, a căzut la pat și și-a pierdut vederea, a fost nevoie să fi angajată o femeie care să stea cu ea permanent și s-o îngrijească.
Au trecut anii și Călin a urmat școala și liceul la București, apoi a absolvit Facultatea de drept unde și-a cunoscut colega Mihaela cu care s-a căsătorit. Tânăra familie cu strămoși moldoveni, ardeleni, olteni și munteni s-a îmbogățit cu două fetițe minunate, Oana și Alina, cu performanțe excepționale la învățătură și cu perspective deosebite de viitor.
Băiatul Rozaliei, tatăl lui Călin a divorțat și s-a recăsătorit apoi cu Aurelia, profesoară de desen, locuind împreună în București.
,,Buni” de la Făgăraș după o grea și nedreaptă suferință, după o existență și un destin dramatic în care a cunoscut toate greutățile, neajunsurile și sacrificiile omenești, s-a stins din viață, fără să-i aibă lângă ea pe cei dragi. A plecat din această lume numai cu credința în Dumnezeu, toți cei care au cunoscut-o și iubit-o considerând-o ca fiind o sfântă.

*

La sfârșitul acestei povestiri, eu, Ioan, vă mărturisesc cu profundă emoție că Rozalia Magdalena Borota (Bălăei) a fost mama mea și bunica lui Călin.
Doamne, ai grijă de sufletul ei!
General-locotenent (rtr) Ioan Bălăei