Selectați pagina

Ioan Bălăei – Năcazul

Ioan Bălăei – Năcazul

NĂCAZUL

Ioan BĂLĂEI

 

Comandantul companiei de grăniceri Straja, maiorul Tudose Pamfil, era, la gradul său, unul dintre cei mai în vârstă şi experimentaţi ofiţeri din unitate.

L-am cunoscut la scurt timp după ce am fost numit şef de stat major la un batalion de grăniceri de la frontiera pe Dunăre. Aveam gradul de căpitan şi eram absolvent al Academiei Militare Generale, într-o vreme când numărul licenţiaţilor în ştiinţe militare era încă destul de mic.

În planul cu principalele activităţi ale batalionului, era prevăzut să se desfăşoare, în luna august, o aplicaţie tactică grănicerească, în compania de frontieră comandată de mr. Tudose.

Comandantul batalionului m-a întrebat dacă vreau să conduc această aplicaţie, care era deja pregătită şi aprobată de Brigadă. Aplicaţia era cu trupe şi infractori marcaţi, constituind un mijloc de antrenare şi perfecţionare a comandanţilor de subunități în conducerea şi planificarea pazei frontierei, în rezolvarea practică sau gestionarea, cum am spune astăzi, a unor situaţii concrete şi complexe în raionul de responsabilitate, cu participarea întregului efectiv.

Infractorii şi contravenienţii de frontieră „marcaţi”, erau, de fapt, cadre de la batalion, care acţionau cu identităţi false, potrivit unui scenariu riguros întocmit pe baza obiectivelor şi scopurilor stabilite. Lansaţi de pe fluviu sau din interior, trebuiau să ajungă la malul Dunării şi în sens invers, pe direcţiile probabile de deplasare a infractorilor, lăsând indicii până în locul prevăzut. Erau instruiţi să se supună necondiţionat la prima somaţie.

Pentru comandantul companiei şi cei doi locţiitori ai săi, din care unul politic, precum şi pentru comandanţii pichetelor, majoritatea activităţilor de conducere şi execuţie în paza frontierei se realizau în mod concret, unele informaţii, măsuri şi documente având însă indicativul aplicaţiei pentru a se deosebi de o situaţie reală.

La aplicaţie participau toate cele patru pichete ale companiei, precum şi organele de cooperare ale Ministerului de Interne, cele ale Administraţiei locale, grupele de sprijin ale grănicerilor şi gărzile patriotice, cu o parte din efectivele lor sau numai prin comandanţii de subunitate, după caz.

Aplicaţia s-a derulat în condiţii bune, situaţiile create fiind rezolvate în mod corespunzător, iar cea mai mare parte a infractorilor şi contravenienţilor marcaţi au fost cel puţin semnalizaţi, dacă nu chiar reţinuţi în dispozitivele de pază ale pichetelor. Comandantul companiei, mr. Tudose, fără să exceleze în argumentarea, pe baza legislaţiei şi regulamentelor, a deciziilor luate şi a măsurilor stabilite, a reuşit, ajutat de experienţa şi capacitatea sa organizatorică, să adopte hotărâri corespunzătoare.

În penultima zi a aplicaţiei, după peste 30 de ore trăite în tensiunea firească a unor situaţii de frontieră cu grad sporit de dificultate, ce necesitau eforturi şi solicitări susţinute, s-a creat o pauză operativă, în care a fost pregătită o masă de prânz normală. Urma să fie servită într-un chioşc de lemn din curte.

Compania de grăniceri, de fapt comanda companiei, formată din cadre, funcţiona într-o casă veche, abandonată, la care i s-au adus o serie de modificări, fiind reparată şi racordată la rețeaua de apă şi canalizare a localităţii. Au fost amenajate bucătăria, spălătoria şi uscătoria, precum şi o serie de magazii şi depozite. Împreună cu comanda companiei, era şi un pichet de frontieră, cu efectivele destinate îndeplinirii misiunilor într-un raion cu o dezvoltare de front de 15 km.

Pentru asigurarea tehnică şi materială, exista o grupă de transport şi gospodărie, întrucât compania, pentru cei aproape 50 km de frontieră, cât avea raionul său de responsabilitate, era dotată cu un autoturism de teren, o autoutilitară, un camion şi un tractor cu remorcă, având plug, disc şi grapă pentru recondiţionarea fâşiei arate. La acestea se adăugau autoturismul şi camionul pichetului. Un adevărat parc auto cu şoferi militari în termen, înlocuiţi treptat cu salariaţi civili. Din nefericire, regimul permanent de economii făcea ca norma lunară de motokilometri pentru autovehicule să fie cu mult sub necesarul minim al misiunilor operative în paza frontierei de stat.

De primăvara până toamna, târziu, compania primea întărire o barcă metalică, având un motor puternic şi un echipaj format din doi marinari grăniceri ai divizionului de nave grănicereşti subordonat brigăzii.

La masa servită în chioşcul din curte, am fost împreună cu ceilalţi doi ofiţeri ai companiei şi ofiţerul de la batalion care arbitra pichetul de la reşedinţă. S-au pregătit la bucătărie de către spălătoreasa localnică, la care se apela atunci, când veneau oaspeţi, o mâncare de pasăre, mămăligă cu caş şi ceapă verde şi, la desert, un mare pepene roşu. Toate din „gospodăria ajutătoare”, cum se justifica mândru plutonierul de companie. Adevărul este că, la fiecare subunitate, în curte sau pe un teren alăturat, la marginea localităţii, repartizat de primărie sau cooperativa agricolă de producţie, se cultiva o grădină cu zarzavat, erau ţinuţi câţiva porci şi cel puţin o vacă, pe lângă animalele de serviciu în pază, cai şi câini.

Cum se întâmplă de obicei, la masă s-au discutat tot felul de lucruri. Mr. Tudose mi-a povestit despre viaţa orăşelului, despre condiţiile asigurate cadrelor şi familiilor lor care locuiau cu chirie, la un singur pichet existând o casă a cadrelor cu trei apartamente modeste., construită în urmă cu câţiva ani, odată cu cazarma subunităţii. Bineînţeles că mi s-au spus toate neajunsurile referitoare la hrănirea, echiparea şi cazarea efectivelor, la lipsa mijloacelor tehnice de pază, de legătură şi multe altele, având în vedere că eu venisem de curând în unitate şi eram interesat să cunosc situaţia reală din subunităţi.

Maiorul Tudose era un om agreabil, amabil, uneori glumeţ şi sfătos, preocupat mereu să nu se înţeleagă cumva că se plânge şi că el cu subordonaţii nu şi-ar îndeplini în cele mai bune condiţii atribuţiile. Nu a uitat să-mi relateze excelentele sale relaţii de cooperare cu organele Ministerului de Interne şi gărzile patriotice, unde erau încadraţi ca instructori foşti ofiţeri de grăniceri, precum şi aprecierile deosebite ale organelor locale de partid şi de stat la adresa companiei de grăniceri şi a lui personal, ceea ce s-a şi confirmat în zilele aplicaţiei.

Avea maiorul obiceiul ca, vorbind despre neajunsurile din serviciu, ca şi despre lipsurile din copilărie, din tinereţea sa de la ţară şi ucenicia la oraş, precum şi de evenimentele de frontieră negative, abaterile disciplinare şi accidentele de tot felul din subunitate, să le denumească folosind un singur cuvânt: „năcazuri”.

Astfel că, mereu, mr. Tudose avea câte un „năcaz”, la care tot el îşi spunea: „Lasă că scăpăm noi de el şi el de noi!”

La masă erau aşezate şi păhărele mici de ţuică, iar la un moment dat, după ce s-a tot codit, Tudose a apărut ţinând la spate o sticlă cu ţuică astupată cu un dop de cocean.

— Să trăiţi, tovarăşe căpitan. Vreau să vă raportez ceva, dar vă rog să nu vă supăraţi, că eu cunosc regulamentele şi ţin foarte mult la disciplina militară. Nu este nici o nenorocire, vă spune un grănicer bătrân care toată viaţa a trăit în condiţiile grele de frontieră, de cele mai multe ori în câmp, în locuri izolate, nu ca acum, în localitate, deci nu este nici o nenorocire dacă servim şi noi un păhărel de ţuică înainte de masă, ca tot românul.

— Nu ştiu de ce faci o introducere aşa de lungă. Dumneata eşti gazda, cel mai mare comandant militar din garnizoană, aşa că poţi avea iniţiativa când ai oaspeţi.

— Gazdă, gazdă, dar dvs. aţi interzis cu desăvârşire consumul de alcool peste tot în timpul aplicaţiei. Eu zic că acum nu suntem pe timpul aplicaţiei ci în fosta curte a unui cetăţean.

— Interdicţia rămâne valabilă, am răspuns, dar acum şi aici, dacă doriţi, puteţi servi o ţuică. Mie nu-mi place ţuica, iar berea mă balonează, aşa că prefer o apă curată de fântână.

— Să trăiţi, am înţeles. Numai că eu vă servesc cu ceva special. Ştiţi că eu sunt din Scorniceşti. Aici s-a oprit aşteptând reacţia mea!

— Foarte bine. Eu sunt din Făgăraş şi se face şi acolo o ţuică bună.

Tudose s-a aplecat spre mine şi, oarecum conspirativ, mi-a şoptit:

— Eu sunt din Scorniceşti, cu „şăfu”, comandantul nostru suprem. Aici ridică privirea şi apoi continuă. Am locuit aproape de dânsul, cred că suntem şi ceva rude. Îi cunosc bine toate neamurile.

— Bravo, felicitări. Poţi fi mândru, dar şi promovat!

Mr. Tudose râse încântat.

— Dvs. glumiţi, dar să ştiţi că puteam face şi eu, ca alţii, să mă duc la rudele „şăfului”, care mă cunosc, şi să cer şi eu o funcţie mai bună.

Apoi, brusc, deveni serios şi se rugă smerit.

— Totuşi, vă pun un păhărel. Cine ştie, poate şi ţuica asta este făcută de rudele „şăfului”. Aici, din nou privi în sus, mulţumit.

— Pune, să nu te refuz, dar nu pot să beau, întrucât la 22 de ani am avut hepatită şi de atunci nu beau decât un pahar, două, de vin, la o petrecere.

A turnat repede în păhărele, după care a ascuns sticla sub masă. S-a ciocnit cu urările de rigoare şi prânzul s-a derulat normal.

După-amiază, am conturat activităţile conform programului de desfăşurare, s-a executat şi un exerciţiu parţial de apărare a obiectivului, respectiv a micului port de la Dunăre, unde au participat şi comandanţii de plutoane şi de grupe dintr-o companie de Gărzi patriotice prevăzută în planul unic.

Au fost rezolvate apoi şi alte situaţii specifice atribuţiilor celor doi locţiitori şi, către ora 23:00, l-am chemat pe maiorul Tudose.

— Tovarăşe maior, începând de acum până mâine dimineaţă nu veţi mai avea situaţii de rezolvat. Cadrele  care nu sunt planificate în paza frontierei se pot odihni, inclusiv dvs. O puteţi face acasă sau aici, cum doriţi. Şi eu am să mă odihnesc puţin în biroul plutonierului de companie. Aveţi întrebări?

— Nu. Să trăiţi!

— Vă salut, odihnă plăcută!

Maiorul a ieşit din birou. Mi-am scos şi eu vestonul şi cizmele şi m-am întins pe patul metalic. La câteva minute, s-a auzit o bătaie în uşă. Apoi şi-a făcut apariţia, intrând timid, mr. Tudose.

— Permiteţi să raportez: Am hotărât să nu merg acasă. Mai bine rămân aici. Poate mai este nevoie de mine. Pot şi aici să mă odihnesc puţin.

— Cum doriţi. V-am spus că până mâine dimineaţă nu mai avem situaţii în cadrul aplicaţiei. Dacă va fi ceva real în frontieră, asta-i altceva.

— Eu am venit să vă raportez, fiindcă aţi ordonat că vreţi să ştiţi tot timpul aplicaţiei unde mă găsesc. O să mă odihnesc aici.

— Foarte bine!

— Să trăiţi!

A ieşit din încăpere, închizând uşa cu grijă. Am stins lumina şi când eram cât pe ce să aţipesc am auzit din nou o bătaie în uşă.

— Intră!

Şi-a făcut din nou apariţia mr. Tudose.

— Să trăiţi. Vă raportez că m-am hotărât totuşi să merg acasă. Ştiţi, eu am o soţie mai tânără, cam geloasă, şi să nu creadă că cine ştie unde m-am dus, aşa că mai bine mă duc acasă.

— Foarte bine, i-am spus. Eu pot să confirm doamnei, la nevoie, că aţi rămas aici.

— Vă mulţumesc! Mă duc acasă. Să trăiţi!

— La revedere!

A închis la fel de grijuliu uşa. Mă gândeam cum îşi face griji, omul, singur. Vroiam să-l eliberez de starea de tensiune, ca să se odihnească, fiindcă aplicaţia era importantă, dar la un eveniment de frontieră real, care se putea produce oricând, aveam nevoie de cadre şi militari într-o stare fizică foarte bună.

Consideram, încă de pe atunci, că trebuia revăzută concepţia desfăşurării aplicaţiilor cu subunităţile de graniţă, pentru a se evita suprapunerea unor situaţii fictive şi alte o serie de improvizaţii, peste paza reală a frontierei şi dispozitivul realizat în condiţii autentice. Aplicaţia, la eşalonul companie, ca şi la nivelul pichetelor de grăniceri, crea confuzia existenţei unor misiuni paralele, pe de o parte, în starea de normalitate la frontieră, şi pe de alta, în aplicaţie cu situaţii construite artificial.

La fel, consideram greşită concepţia apărării şi intervenţiei la posturile fluviale pe timp de pace, dar în condiţiile pericolului unei tentative de atac şi distrugere a obiectivului. Conform ordinului şi instrucţiunilor de la acea dată, pe baza unui Plan unic se realiza în porturi un dispozitiv tactic de apărare, clasic, constând într-un punct de sprijin de companie sau un raion de apărare de batalion, orientat spre Dunăre, de fapt, spre malul teritoriului statului vecin.

Se considera că este posibil un atac în forţă de pe Dunăre, frontal, probabil cu autoamfibii blindate de pe teritoriul statului vecin, pe timp de pace! Numai aşa se explica adoptarea acestui dispozitiv tactic de luptă, ceea ce era neverosimil în raport cu realitatea. Şi totuşi, observaţiile mele şi propunerile de corectare, adoptând prevederile instrucţiunilor pe Armată la particularităţile frontierei, au fost respinse de pseudo-specialişti, pe motivul că trebuia să existe un sistem unitar pentru toate obiectivele de pe teritoriul ţării.

Am şi experimentat, pe cont propriu, un sistem de apărare circular, pe mai multe aliniamente de blocare şi închidere grănicerească a obiectivului care să nu permită pătrunderea în port sau pentru căutarea-scotocirea în interior, dacă ar fi fost semnalaţi diversionişti ori terorişti. De asemenea, am şi întocmit noi planuri în acest sens, dar degeaba, proiectele mele au fost apreciate ca bune, dar ce folos, că nu respectau prevederile instrucţiunilor.

Pseudo-specialişti am întâlnit şi în urmă cu câţiva ani, când unii, numiţi în funcţii de conducere pe la diferite eşaloane, au declarat că „în cadrul reformei instituţiei cu atribuţii de pază şi control la frontieră, ei au inventat principii şi procedee cum ar fi: paza frontierei pe direcţii şi în adâncime, prioritatea pazei şi controlului pe comunicaţii şi zonele adiacente, culegerea şi schimbul de informaţii în cadrul cooperării interne şi internaţionale şi probabil roata de la bicicletă. Dacă respectivii ar fi avut curiozitatea să citească regulamentele instituţiei pentru structurile de execuţie, ar fi descoperit că ceea ce ei  au „inventat”, există deja, cu deosebirea că, în trecut, adesea, lipseau resursele financiare, tehnice şi materiale pentru o valorificare şi aplicare performantă. De fapt, au existat şi în problematica pazei şi controlului de frontieră, ca de altfel şi în unele domenii, specialişti care „au scris mai mult decât au citit”.

Revenind la momentul odihnei, într-o pauză operativă a aplicaţiei, îmi amintesc că în timp ce mă străduiam să adorm a intrat din nou, spăşit, mr. Tudose.

— Ce s-a mai întâmplat? l-am întrebat puţin iritat.

—  Nimic deosebit. Totuşi, am să rămân aici să mă odihnesc, tovarăşe căpitan. Cred că soţia mea s-a culcat şi dacă o trezesc se enervează şi se supără. A trecut şi ea, alături de mine, în frontieră, prin multe „năcazuri”. Noapte bună!

Îmi devenise, oarecum, simpatic acest om, împovărat de griji şi necazuri, oricum prea ezitant uneori, ceea ce îl dezavantaja profesional.

Până la urmă, aplicaţia s-a derulat şi încheiat în condiţii bune, fiind îndeplinite integral obiectivele, scopurile şi problemele prevăzute în plan. Soluţiile adoptate şi acţiunile desfăşurate au corespuns legislaţiei de frontieră în vigoare, compania şi toate pichetele de grăniceri îndeplinindu-şi în mod corespunzător misiunile.

Au trecut câţiva ani şi, într-o altă vară frumoasă, dar c-am secetoasă, la compania de grăniceri comandată încă de acelaşi mr. Tudose, s-a înregistrat un eveniment deosebit. Între timp, fusesem numit comandantul batalionului, colonelul pe care l-am înlocuit fiind promovat la comandamentul trupelor.

Astfel, acasă, după miezul nopţii, m-a trezit telefonul. Orice apel, noaptea târziu, însemna că s-a întâmplat ceva, fie în paza frontierei, fie în alt domeniu al activităţii unităţii. Până la aflarea veştii, existau câteva momente de stres maxim. Cea mai mare teamă era să nu se fi întâmplat evenimente cu morţi sau răniţi şi furtul sau pierderea de armament sau muniţie.

— Vrea să vă raporteze maiorul Tudose, de la Castanul, îmi comunică centralistul de serviciu.

— Fă-mi legătura şi ofiţerul de serviciu să-mi trimită maşina.

După câteva minute de linişte:

— Să trăiţi! Vă rog să mă scuzaţi că vă deranjez, dar avem aici un „năcaz”!

— Spune repede ce s-a întâmplat!?

— Raportez: Ieri, spre seară, când cei doi marinari de pe barca metalică cu motor, B.M.38, s-au dus să plece în misiune, nu au mai găsit ambarcaţiunea acolo unde era amarată, la malul Dunării, la 100 m de capătul din amonte al cheului portului.

— Ştiu unde era, dar era legată cu un lanţ puternic de un copac şi asigurată cu un lacăt la capătul cheului, unde avem un post de observare permanent în port. Ce s-a întâmplat? Nu există indicii?

— Păi, nu mai există nici copacul!

— Cum nu mai există? Era un copac mare la baza malului, înalt, şi de el era ancorată barca.

— Vă raportez că nu mai există nici malul întreg, fiindcă o parte din el, pe care era copacul, s-a surpat în Dunăre.

— De ce nu spui aşa, tovarăşe maior?! Mă fierbi cu răspunsul pe bucăţi. Înseamnă că s-a surpat malul cu copac cu tot şi acesta a tras după el barca şi a scufundat-o. Unde sunt marinarii?

— Nu-i mai găsesc, tovarăşe comandant, şi se auzi un oftat puternic. Cred că au plecat să caute ambarcaţiunea. Nu au armament la ei. Mă gândesc că poate nu-i scufundată şi a furat-o cineva!

— Ieri a fost furtună pe Dunăre?

— A fost şi aici o vijelie, dar nu a ţinut mult.

— De ce nu aţi raportat în termenul prevăzut de la săvârşirea evenimentului? Au trecut aproape patru ore de când s-a scufundat ori a fost furată barca. O să vin acolo. Pe Dunăre, şalupa Batalionului cu maistrul Cerancica va veni cercetând malul nostru. Probabil că va trebui să daţi explicaţi şi la brigadă şi la Comandamentul Trupelor de Grăniceri. Măcar aţi anunţat toate organele de cooperare? Dacă nu, s-o faceţi cât mai repede!

Justificările nu mai ajutau la nimic. Trebuia căutată barca. Până la descoperirea ei, orice variantă era posibilă.

În raionul companiei, barca metalică era planificată în serviciu de către comandant şi executa misiuni pe fluviu, ziua şi noaptea, în cei 50 de km aflaţi în responsabilitatea companiei. Cei doi marinari ce constituiau echipajul, erau cazaţi şi prevăzuţi la drepturi împreună cu efectivul subunităţii. Misiunile lor principale constau în patrulări, cercetarea malului, pândă în locurile favorabile trecerii frauduloase peste fluviu şi pentru contrabandă, paza pe fluviu dincolo de ostroavele româneşti, controlul legalităţii unor activităţi pe Dunăre, potrivit regulilor regimului de frontieră şi de navigaţie, transportul de personal şi materiale în zonele greu accesibile de pe uscat (mlaştini, canale) etc.

Întârzierea raportării s-a datorat faptului că a existat speranţa că ambarcaţiunea a fost luată de valuri şi va putea fi găsită undeva, în aval, oprită în vegetaţia de la malul nostru.

Am comunicat imediat, atunci, noaptea, printr-un P.C.T.F., împuternicitului de frontieră bulgar, faptul că a dispărut o ambarcaţiune grănicerească şi solicitam să fie căutată la malul lor, în eventualitatea că a fost luată de o furtună, iar dacă va fi găsită să fim anunţaţi cât mai repede.

Despre acest eveniment am raportat, cu detalii, la brigadă, şi l-am informat şi pe comandantul Divizionului de nave grănicereşti, căpitanul de rangul I Uncescu, un specialist şi om de excepţie, cu care am convenit să ne întâlnim la locul scufundării bărcii metalice. Bineînţeles că raportul Batalionului şi informarea căpitanului de rangul I (comandor) Uncescu explica direct modul în care surparea malului a antrenat şi scufundat ambarcaţiunea, care nu avea atunci nici echipajul la bord şi nici armament şi muniţie.

Operaţiunile pentru scoaterea ambarcaţiei de pe fundul Dunării, la peste 14 m adâncime, au durat trei zile şi până la urmă a fost nevoie de scafandri şi o macara plutitoare. În momentul când scafandrii au localizat barca şi am raportat acest lucru, informaţia a fost socotită incertă până la scoaterea ei la suprafaţă, întrucât putea fi, foarte bine s-a spus, o barcă scufundată în timpul războiului.

Costurile scoaterii ambarcaţiunii, în condiţiile menţionate, au fost considerabile. Noroc că spiritul de întrajutorare grăniceresc şi mai ales marinăresc a găsit soluţii justificative, prin executarea unor operaţiuni similare şi în alte porturi de pe traseu.

Acest eveniment negativ nu s-a terminat fără măsuri de prevenire în viitor şi pedepse aplicate celor vinovaţi, nu puţini, de la compania maiorului Tudose şi până la Divizionul de nave grănicereşti, proprietarul ambarcaţiei.

Pedepsele ca pedepsele, bine că „năcazul” maiorului Tudose şi al nostru nu a produs victime şi oamenii şi-au continuat sănătoşi misiunile la frontieră!

Ioan BĂLĂEI

 

Arhivă