FIR ÎNTINS

Ioan BĂLĂEI

 

Undeva la malul Dunării, în câmpia Teleormanului, funcţionau mai multe amenajări recreative, nu le spun turistice datorită destinaţiei lor despre care mă voi explica în continuare.

Fiecare judeţ limitrof Dunării şi nu numai, de la intrarea ei în ţară şi până la vărsare, avea astfel de amenajări mai mult sau mai puţin dezvoltate după rangul proprietarului.

În primul rând, se situau cele ale judeţenelor de partid, apoi ale M.A.I. şi urmau celelalte instituţii şi întreprinderi de stat mai mari sau mai mici, aparţinând diferitelor ministere, asociaţii, centrale etc. Bineînţeles că aveau căutare zonele favorizate de relief, dar şi cele de câmpie cu multe porţiuni împădurite, vegetaţie bogată şi pajişti cu iarbă mereu proaspătă, întreţinută de apele fluviului.

Mi-a fost dat să cunosc mai multe astfel de amenajări pe timpul când, inginer fiind, lucram ca specialist în hidroamelioraţii şi sisteme de irigaţii. În toate, distracţia principală era pescuitul şi tot ce ţinea de pregătirea la foc a peştelui dar şi a altor bunătăţi cu fum şi miresme ademenitoare din bucătăria românească de la iarbă verde.

Apoi găseai, în funcţie de pretenţiile vizitatorilor, aceştia fiind cu ranguri înalte la nivel central şi local, precum şi funcţionari importanţi din zonă acceptaţi de şefi, terenuri de sport, popicării, ringuri de dans, cinematograf în aer liber, piscină, locuri de plajă şi jocuri pentru copii etc.

Zona prezenta şi alte distracţii deosebite, fiind un adevărat paradis al plantelor, animalelor şi păsărilor. Aici, vânătoarea fiind restrictivă, întâlneai frecvent iepuri şi căprioare până la  vulpi şi mistreţi, iar dintre păsări, raţe şi gâşte sălbatice, fazani şi uneori chiar lebede. Restul florei şi faunei oferea întreaga paletă a formelor şi culorilor câmpului, a florilor, fructelor şi păsărilor cântătoare din pădure.

Recunosc că, sentimental, sunt profund legat de aceste ţinuturi de la Dunăre unde am trăit o vreme şi unde s-a născut unicul meu fiu, Călin, care pare a fi moştenit din frumuseţea şi măreţia locurilor din întinderea şi liniştea apelor, dar şi din zbuciumul valurilor şi ameninţarea lor, atunci când sunt înfuriate.

Sper din toată inima ca, odată şi odată, să am posibilitatea să le dezvălui eu şi nu altcineva nepoţelelor mele, Alina şi Oana, locurile de neasemuită frumuseţe în care tatăl lor a crescut pe plaiurile Teleormanului, mamei sale, Doina, dar şi ale Făgăraşului bunicii Rozalia, mult regretata ,,Buni”, care l-a iubit pe Călin ca nimeni altcineva pe lume.

Ca specialist dar şi pescar amator, pot să vă spun că asanarea bălţilor din lunca Dunării, construcţia digurilor de incintă pentru obţinerea de noi suprafeţe agricole, politica promovată în vechiul regim, a condus la distrugerea zonei umede, la dezechilibrul habitatului favorabil populării cu peşte, păsări şi animale, inclusiv în delta fluviului.

Populaţia din zonă, dependentă tradiţional de pescuit, creşterea animalelor, agricultură şi viticultură, reclamă de ani de zile reinundarea vechilor suprafeţe, a lacurilor şi refacerea sistemului de irigaţii, măsuri anunţate până la urmă de guvern pentru perioada următoare.

Dar să revenim la vechile amenajări aparţinând unor instituii şi destinate şefilor de la partid şi activului acestuia. Să nu credeţi că ele, astăzi, ar fi dispărut, dimpotrivă, s-au înmulţit şi diversificat, fiind vândute, închiriate, transformate în societăţi turistice private, fie transformate în adevărate rezervaţii şi parcuri aparţinând unor bogaţi oameni de afaceri, milionari, miliardari şi, bineînțeles, demnitari ai statului. Toate aceste locuri le vedem astăzi împânzite de bodyguarzi, securizate cu instalaţii sofisticate de supraveghere şi păzite mai ceva ca vechile obiective economice şi militare.

La unul din locurile de agrement la Dunăre, numit sugestiv ,,Plătica”, se anunţau din când în când vizitele unor ştabi de la Bucureşti, moment în care se declanşau pregătiri febrile şi acţiuni de protecţie în zonă.

Evenimentul care ne prilejuiește povestirea de faţă s-a petrecut într-o vară frumoasă şi călduroasă, când, la judeţeana de partid, s-a anunţat venirea unor şefi de secţie de la C.C. al P.C.R., care răspundeau şi de structurile militare din teritoriu, ceea ce trebuia să se înţeleagă că şefii, care veneau cu familiile lor ca să petreacă două zile la Dunăre, erau cei care stabileau sau avizau cadrele ce urmau să ocupe funcţiile de conducere de la judeţ.

Vă daţi seama că, în plan local, fierberea era foarte mare şi că primul secretar al comitetului judeţean de partid a convocat pe toţi cei care aveau atribuţii organizatorice, administrative şi financiare, precum şi şefii gospodăriei de partid pentru pregătirea operaţiunii. Bineînţeles că n-au lipsit nici activiştii consiliului culturii pentru întocmirea programului cultural-artistic. La baza de agrement s-a deschis imediat un adevărat şantier pentru amenajarea şi extinderea spaţiilor cu destinaţii recreative, sportive şi de alimentaţie specifică la iarbă verde.

În timp ce şefii judeţului şi bineînţeles cei de la Bucureşti pescuiau şi se distrau la ,,Plătică”, lumea de rând pescuia la Dunăre în porţiunile aprobate de grăniceri, la ,,Totiţe”, un lac amenajat de filiala de pescuit şi vânătoare din Turnu-Măgurele, la Suhaia, în canalul de irigaţii care aducea apă din Dunăre şi pentru Întreprinderea Piscicolă, la vărsarea râului Olt în fluviu, mai târziu la Năvodari, tot la Dunăre, acolo  aveam un coleg Titi Georgescu, unde începuse şantierul hidrocentralei Turnu-Măgurele – Nicopol, proiect abandonat ulterior. Călin, fiul meu, a bătut, cu unchii săi Constantinescu Marian şi Nelu, pescari pasionaţi şi ei, toate zonele amintite, dar şi Călmăţuiul, un râu de şes în care se găseau peştişori foarte apreciaţi în partidele sportive recreative.

În general, lunca Dunării nu mai avea lacurile şi bălţile de odinioară, ele fiind desecate şi terenul restituit agriculturii, studiile specialiştilor arătând că erau mai rentabile culturile de cereale şi produse agricole, comparativ cu producţia de peşte în condiţii naturale.

Revenind la pregătirile pentru primirea la Dunăre a şefilor de la Bucureşti, aparţinând unor înalte structuri centrale de partid, despre vizita recreativă am aflat de la un funcţionar judeţean, mai exact un activist de partid, fost inginer fruntaş în producţie dar mult deosebit de ceea ce însemna politrucul consacrat.

Ne-am cunoscut şi împrietenit repede având opinii şi consideraţii asemănătoare privind fenomenele vieţii politico-sociale specifice construcţiei societăţii socialiste multilateral dezvoltate în etapa cultului personalităţii genialului conducător. Astfel, ne-am ocupat împreună de o acţiune cultural-sportivă dedicată unei sărbători naţionale cu care prilej ne-am cunoscut şi am rămas buni amici. Ori de câte ori ne întâlneam, schimbam impresii la un pahar de vorbă şi ne-am convins că aveam încredere unul în celălalt, ceea ce nu era puţin lucru pe atunci.

Aşa s-a făcut că, într-o zi, m-a informat puţin îngrijorat că la ,,Plătica” vin şefi de la Bucureşti şi el face parte din grupul care răspundea de programul cultural-sportiv. De subliniat că, printre responsabilitățile sale împreună cu cei de la filiala de pescuit şi vânătoare, era şi organizarea partidei de pescuit în Dunăre la care era sarcină de partid ca oaspeţii neapărat să prindă peşte.

Până aici, toate bune şi frumoase, numai că, spunea el, în Dunăre, nu se prindea peşte la comandă, astfel că nici pescarii localnici pasionaţi nu puteau anticipa când şi unde vor mânca ,,mustăcioşii” cum sunt denumiţi crapii.

Bineînțeles că i-am dorit succes în misiunea de mare răspundere primită, sfătuindu-l atât cât mă pricepeam ca în locul unde vor pescui ,,Ştabii” să arunce momeală în Dunăre câteva zile la rând ca să se adune peştii.

A trecut ceva vreme, timp în care preocupările mele profesionale ce erau legate de buna funcţionare a sistemelor de irigaţii din sudul ţării m-au purtat în diferite zone din spaţiul aflat între râurile Jiu şi Vedea.

Apoi într-o zi am avut plăcerea să-l reîntâlnesc pe inginerul Coman, cel de care vă povesteam în legătură cu petrecerea şefilor la Dunăre. Mi-am amintit de misiunea sa şi m-am grăbit să-l întreb cum s-a descurcat în cazul programului recreativ de la baza ,,Plătica”.

Iată ce mi-a relatat, bine dispus şi cu satisfacţie, autorul întâmplării:

,,Am să-ţi povestesc numai episodul cu partida de pescuit care reprezenta pentru mine lucrul cel mai dificil, întrucât partea artistică şi sportivă era asigurată de ansamblul folcloric judeţean iar baza sportivă satisfăcea toate pretenţiile. Aşadar, pentru pescuit, am aruncat în Dunăre în locul pregătit un camion de uruială folosită la ferma piscicolă aflată la câţiva kilometri, pentru hrana peştilor. Apoi am dus câţiva pescari recunoscuţi să verifice dacă trăgea peştele. Rezultatul? Catastrofal! Nimeni n-a prins nimic.

Ce era de făcut? Bineînţeles că m-am sfătuit cu şeful filialei de pescuit şi vânătoare, un tip de caracter şi încredere. În criză de soluţii, mi-a venit o idee ce-i drept destul de fantezistă, care, la prima lectură cum se spune, părea de domeniul anecdotic, a povestirilor pescăreşti. Şi totuşi am hotărât să încercăm.

În ce consta soluţia? Păi să încercăm să agăţăm în undiţele, respectiv lansetele pescarilor aflaţi la petrecere, peşti prinşi în lacul piscicolei şi aduşi într-un loc ascuns de la mal în aval de locul de pescuit.

Uşor de spus, greu de făcut. Am hotărât să încercăm şi să acţionăm numai noi doi fără alte ajutoare.”

Îl ascultam pe inginer şi deşi el vorbea serios eu n-am încetat să zâmbesc şi să glumesc arătându-mi neîncrederea într-o astfel de adevărată aventură pescărească.

Ştiu că planul nostru vă pare irealizabil şi totuşi l-am aplicat, continuă inginerul. Iată cum am procedat. Cu o seară înaintea venirii oaspeţilor la ,Plătica” am dus peştele la malul Dunării şi, într-o porţiune cu vegetaţie bogată, l-am pus în apă într-o plasă. Erau crapi de 2 – 3 kilograme aduşi de la piscicola. Cunoscătorii recunoşteau crapii de crescătorie de cei de Dunăre. Totuşi ne-am gândit că, la o petrecere cu bere şi vin, nu va fi sesizată diferenţa mai ales în drumul spre grătar.

În dimineaţa cu pricina, m-am instalat în apropierea locului de pescuit, verificând şi alte pregătiri desfăşurate în zonă, colegii mei din colectivul de organizare asigurându-se că toate lucrurile sunt puse la punct.

Am fost anunţat că oaspeţii au trecut pe la comitetul judeţean de partid şi se îndreaptă cu maşinile spre locul de agrement. Ultimii lucrători au plecat, iar eu mi-am făcut de lucru în baza sportivă. De cu seară, la mal, în tufe, am lăsat şi un dispozitiv din lemn de câţiva metri care avea la capăt un cârlig cu care urma să ajung la firele de naylon ale lansetelor duse de curent în apropierea malului.

După un timp au sosit maşinile cu oaspeţi şi bineînţeles toată pajiştea şi păduricea s-au umplut de lume zgomotoasă, familiile cu copii au ocupat locurile de joacă, au început întrecerile de volei, tenis, popice, iar pescarii şi-au instalat grăbiţi sculele.

Mie, drept să spun, nu-mi stătea gândul decât la ceea ce aveam eu de făcut şi, în consecinţă, aşteptam să sosească momentul potrivit pentru a trece la acţiune. De câteva ori, am fost să văd cum şi-au instalat pescarii lansetele şi mai ales dacă le supraveghează permanent. Apoi am hotărât să las suficient timp pentru pescuit astfel încât să vedem dacă se prinde peşte în mod natural, situaţie în care nu mai era necesară intervenţia mea.

A trecut un timp, grătarele au intrat în funcţie, lăzile cu gheaţă erau doldora cu bere, vin şi coniac iar pescarii treptat au început să-şi părăsească pe rând posturile. Era drept că s-au prins câteva plătici şi săbioare mici. În schimb, nici un peşte mai serios.

Încet, încet, atenţia pescarilor s-a diminuat şi se auzeau exprimate în formule variate nemulţumirile că nu mai are Dunărea peşte.

Ironiile se înmulțeau la adresa gazdelor care nu au fost în măsură să-şi îndeplinească sarcina de partid de a găsi un loc unde să se prindă peşte. Treptat celelalte preocupări şi miresmele îmbietoare au atras oaspeţii peste tot în zona de agrement.

Probabil au renunţat la planul iniţial, mai ales că pescuitul nu mai era în centrul atenţiei, am intervenit eu întrerupând povestea inginerului.

Nici vorbă, continuă Coman, m-am hotărât să pun câţiva peşti în lansete. Aşa că am pătruns în tufe, m-am dezbrăcat, am intrat în apă şi cu dispozitivul cu cârlig (un băţ mai lung) am prins pe rând câteva fire ce treceau prin faţa mea şi le-am scos cu plumbii la mal. Apoi repede am scos din plasă câte un crap şi l-am agăţat bine în cârligul unei undiţe. Cred că am făcut figura asta la 4 – 5 lansete, apoi am eliberat cu grijă crapul în apă.

M-am grăbit să ies şi, îmbrăcat, m-am îndepărtat de locul cu pricina. N-am ajuns prea departe şi am auzit agitaţie la mal şi câteva strigăte. ,,Trage măi!!!

Priveam de la distanţă forfota de la mal şi numărul în creştere al curioşilor care au salutat cu urale scoaterea primului crap. Lucrurile se derulau bine din punctul meu de vedere şi veselia fiind generală iar oaspeţii bine dispuşi mă felicitam pentru soluţia adoptată.

Am auzit când au fost scoşi şi ceilalţi crapi agăţaţi în cârlige de mine, astfel că toată lumea era mulţumită. Bineînţeles că nu toţi pescarii au prins, dar nu-i de mirare la pescuit când unii prind şi alţii nu”.

Crezi că nu şi-a dat seama nimeni de păcăleală? îl întreb.

,,Probabil că unii au bănuit ceva, dar colegii mei nu aveau nici un interes să mă deconspire. Şi, până la urmă, n-am făcut mare lucru, în comparaţie cu alţii. La vizitele ,,şefului cel mare”, vizite de lucru, se vopseau vacile şi iarba, s-au legat merele în copaci şi mistreţii în pădure. Uite că am adăugat şi eu ceva la legende, am pus peşti în undiţele şefilor”.

Întâmplarea pe care v-am povestit-o a fost auzită în cercuri restrânse, eu nu le-am spus-o decât prietenilor. Bineînţeles că ne-am distrat copios. Unii au crezut, alţii nu. Astăzi lumea nu se mai miră. La Dunăre, unii au închiriat porţiuni de fluviu, şi-au instalat acolo tot felul de proprietăţi, au făcut amenajări fastuoase de care beneficiază numai cei avuţi. Oricine are bani poate beneficia de toate serviciile şi fanteziile posibile, iar bogaţii pescuiesc în toate colţurile lumii, Dunărea fiind un loc prea modest şi neinteresant pentru ei.

Pe vremea când pescuitul avea mai puţine condiţionări şi mai multe lacuri ale asociaţiei, am petrecut împreună cu Călin multe zile minunate la partide în locuri frumoase din natură, cu rude şi prieteni credincioşi şi astăzi acestei pasiuni sportive. Doresc să-i pomenesc pe verii mei Colceriu Gigel (Gheorghe), Neluţu şi Costică din Făgăraş, Arnăutu Costel şi Andrei din Iaşi, apoi colegii şi prietenii Mocanu Dumitru, Moise Romică, Dulgheru Nicuşor, Lică Iulian, Pascal Mihai, Cernea Marius, Ionescu Marius, Cernea Iulian, Buhăniţă Eugeniu, Polivanov Dumitru din Bucureşti, Mechenie Ion, Mălăescu Florin şi Monica, Grădinaru Petre, Apopei Ion, Scutelnicu Dumitru, Ivaşcu Zaharia, Caliniuc Mihai, Spălăţelu Ion din Iaşi. Când nu prindeam nimic le aminteam uneori de soluţia folosită la ,,Platica”, majoritatea considerând-o ca fiind doar o poveste pescărească mincinoasă. Dumneavoastră ce credeţi?

Astăzi pescuitul a devenit o afacere. Lacurile şi bălţile sunt proprietăţi private unde, dacă sunt amenajate pentru pescuit sportiv, contra unei taxe se poate distra oricine. În general, un pensionar, dacă doreşte să pescuiască, poate face acest lucru odată pe săptămână, cheltuind astfel aproape toată pensia. De la an la an, proprietarii au redus cantităţile de peşte introduse în lacuri şi bălţi, motivând costurile ridicate. Ca urmare, au crescut continuu taxele de pescuit, în timp ce peştele s-a împuţinat, nemulţumind pescarii simpli nevoiţi să renunţe la una din puţinele lor distracţii. Cui îi pasă de ce fac şi suferă oamenii? Asociaţiile de pescuit sportiv rămase şi ele fără bani aproape că nu mai au lacuri de pescuit. Le-au rămas râurile şi pâraiele poluate, fără peşte, unde membrii cotizanţi îşi pierd vremea degeaba. Lor nu le pune nimeni peşte în undiţă.

Zilele trecute, m-a sunat vărul meu de la Făgăraş, Colceriu Gigel. Surpriză, mi-a spus că este pe unul din lacurile de acumulare de pe Olt de lângă Făgăraş şi că pescuieşte la ,,obleţi”, apa nefiind îngheţată deşi suntem în ianuarie. M-am bucurat şi mi-am dat seama cine este pescar cu adevărat. I-am urat ,,fir întins” şi ,,fir smucit”, precum şi apropierea cât mai grabnică a primăverii în speranţa că, poate, în acest an, vom fi din nou alături pe malul Oltului.

Te îmbrăţişez cu drag Gigele!

P.S. Recent mi-am luat un nou telemobil şi am semnat un nou contract. Toată operaţiunea a fost deosebit de reuşită datorită agentului Vodafone, Laurenţiu Pană, care, cu răbdare şi profesionalism, mi-a dat toate explicaţiile şi informaţiile necesare! Ce bine ar fi fost ca în tinereţe să fi beneficiat noi, pescarii, de un asemenea aparat minunat!

Ioan BĂLĂEI