INVOLUȚIA MINERITULUI ROMÂNESC 1990 – 2019

Dr. ing. Alexandru PĂTRUȚI

Într-o dimineață superbă de toamnă, la un pahar de
vin în podgoria Budureasca, colegul și prietenul meu
Gheorghe Indre a adus în discuție un subiect care întotdeauna
pentru mine are un gust amar. Și nu gustul aromat al vinului
pelin ci gustul amar al unei realități crude care, în câteva zeci de
ani, a dus practic la dispariția unei întregi industrii din România
– industria minieră.
Domnul Indre, eu și toată generația noastră am învatat
că “munții noștri aur poartă” și că resursele minerale interne
pot asigura necesarul pentru întreaga economie romanească, ba
chiar mai ramâne și pentru export.
Așa se face că în anul 1989, în industria minieră din
România lucrau direct cca. 350.000 persoane și indirect, cca. 700.000 persoane, iar activitatea de extracție a
substanțelor minerale solide se desfășura în 120 de mine și cariere, iar cea de preparare în 23 de uzine (1). Și
toate aceste cifre nu includ activitatea de exploatare a rocilor utile și a apelor minerale naturale.
În perioada 1990-2007, statul român a depus eforturi financiare deosebite pentru susținerea industriei
miniere acordând subvenții în valoare 6,156 miliarde de dolari, la care se adaugă o pierdere din exploatare de
1.729,4 miliarde de dolari (2).
Din păcate rezultatele acțiunilor de restructurare din aceea perioada nu au avut rezultatele scontate, cea
mai mare parte a sumelor fiind cheltuită pe drepturi salariale și nu în investiții pentru modernizare, astfel încât
în 2007, an care a marcat încetarea subvențiilor, mineritul românesc s-a prabușit.
Începând cu anul 2007 în România practic a încetat exploatarea zăcămintelor polimetalice și
auroargentifere excepțiile fiind exploatările de minereuri polimetalice de la Baița (jud. Bihor) și Mănăila (jud.
Suceava), care au continuat cu intermitențe și producții nesemnificative, iar producția de cupru s-a redus
semnificativ, exploatarea și prepararea minereului de cupru continuând doar la carieră Roșia Poieni.
Din cele 36 de mine pentru minereuri metalifere, mai este deschisă doar cea de la Băița, toate cele 26 de
mine în care se exploata lignit au fost închise și doar două mine de huilă din Valea Jiului sunt considerate de
autorități viabile, dar perspectivele de continuare a exploatării sunt sumbre.
Exploatările de uraniu din România au asigurat în totalitate necesarul pentru grupurile 1 și 2 ale centralei
de la Cernavodă până în anul 2015, când contractul de furnizare încheiat între Nuclearelectrica și Compania
Naționala a Uraniului a fost reziliat, iar necesarul de uraniu a fost importat.
În prezent, singura exploatare de uraniu rămasă (Crucea-Botușana) este în curs de închidere, iar uzina
de preparare de la Feldioara necesită modernizări substanțiale.
Uzina de preparare de la Feldioara alături de uzina de preparare de la Roșia Poieni sunt singurele care
mai funcţionează din cele 26 de uzine aflate în funcțiune, pană în 2006.

Reducerea drastică a activității de exploatare și preparare a condus la diminuarea activității, uneori pană la dispariția
uzinelor de producere a utilajelor miniere și la dispariția în totalitate, a combinatele metalurgice de prelucrare a metalelor
grele (Cu, Pb, Zn, Ag, Au), concentratele de cupru și polimetalice care se mai produc în țară fiind exportate.
Practic, în prezent, mineritul românesc se reduce la exploatarea lignitului, a sării, a cuprului, a rocilor utile,
nisipurilor, pietrișurilor și apelor minerale naturale. De altfel, singurul sector care a cunoscut o dezvoltare importantă
după 1989 este exploatarea apelor minerale naturale.
Dar, după apariția Legii minelor nr. 61/1998, activitatea de concesionare pentru explorarea resurselor minerale
s-a desfășurat acceptabil, Agenția Naţională pentru Resurse Minerale având programată Runda 100, aprobarea de către
guvern a licențelor de exploatare negociate și semnate de ANRM și agenții economici este extrem de greoaie. S-a ajuns
în situația absurdă în care sunt aprobate prin hotărâri de guvern 356 licențe de exploatare (cvasimajoritatea aprobate în
perioada 1998-1999) și cca 600 licențe de exploatare în procedura de aprobare, iar agenții economici cu capital de stat sau
privat care au investit și executat activitățile de explorare nu pot trece la activitatea de exploatare.
Și această dificultate se adaugă celor legate de accesul la terenuri, clasificarea informațiilor geologice, multitudinea
de avize și autorizații ce îngreunează pană la imposibilitate activitățile de exploatare a resurselor minerale.
După 1989 în România nu a început niciun proiect major de exploatare a resurselor minerale, singurele proiecte
importante (Rovina, Certej) fiind în etapă obținerii autorizațiilor sau În litigiu (Roșia Montană).
În actuală strategie minieră a României (2008 -2020), viitorul mineritului nu este optimist: „condițiile geominiere
și caracteristicile mineralogice ale zăcămintelor din România sunt complexe, iar parametrii privind calitatea se situează la
limita inferioară, raportat la calitatea zăcămintelor similar exploatate în prezent pe plan mondial, cu tehnologii performanțe
și cu productivităti de 5-12 ori mai mari”.
Viziunea nu este mult mai optimistă nici în Strategia minieră până în 2035 în care se menționează perspective bune
pentru resursele nemetalifere (sare, minerale industriale, roci utile, roci ornamentale ) și mai puțîn încurajatoare pentru
resursele metalifere îndeosebi cele polimetalice (Cu+Pb+Zn).
România deține încă resurse apreciabile de minereu de Cu (circa 443 milioane de tone) majoritatea în zăcământul
de la Roșia Poieni aflat în exploatare, dar, din păcate, toate combinatele metalurgice au fost lichidate, iar concentratul
produs se exportă.
Minereurile aurifere (Au+Ag, Au+Cu) totalizează resurse apreciabile, doar în cele trei proiecte menționate anterior
(Roșia Montană, Rovina, Certej), fiind omologate rezerve ce conțin 760 tone de aur. Rămâne de văzut dacă aceste proiecte
se vor dezvolta și dacă având în vedere conținuturile mici de aur (media sub 1,5 g/t) pot fi exploatate rentabil.

Sectorul apelor minerale naturale poate fi în continuare dezvoltat, resursele identificate asigurând consumul
intern, iar o creștere a exportului este posibilă având în vedere recunoaşterea internaţională a calităţii apelor minerale din
România.
Sunt multe de spus despre involuția industriei miniere din România. Certitudinea este că, alături de condițiile
nefavorabile obiective, legate de particularitățile geominiere și caracteristicile mineralogice ale zăcămintelor din România,
nepriceperea și lipsa de interes a autorităţilor au adus această industrie în pragul colapsului. Putem doar să sperăm că prin
adoptarea unei legislații moderne în sectorul minier și atragerea de investiții, acesta să fie revitalizat și viziunea viitoarei
strategii miniere “România 2035 – ţară cu minerit durabil, transparent şi curat – factor de progres economic, pentru
bunăstarea cetăţenilor” să se îndeplinească.
Până atunci,
Noroc bun!
Dr. ing Alexandru PĂTRUȚI, Consilier științific CNR – CME
Bibliografie
1. Hotărârea nr. 615/2004 pentru aprobarea Strategiei industriei miniere pentru perioada 2004-2010, wwwlege5.
ro.
2. Strategia industriei miniere pentru perioada 2008-2020, wwwcnsmeridian.ro.
3. Strategia Miniere a României 2017 – 2035, wwwmmediu.ro.
Alexandru Pătruți

Consilier Științific, Comitetul Național Român al CME
Alexandru Pătruți a absolvit Facultatea de Geologie și Geografie din cadrul Universității București,
specializarea Inginerie Geologică și Geofizică în anul 1984, iar din 1999 este doctor în geologie al aceleiași
universități. Are o experiență de peste 30 de ani în domeniul resurselor minerale și energetice, atât în
lucrări de teren cât și în coordonarea activității la nivel național (Secretar de stat în Ministerul Economiei,
Comerțului și Mediului de Afaceri, Președinte al Agenției Naționale pentru Resurse Minerale). Este
laureat al Premiului Gr. Cobalcescu al Academiei Române, membru în diverse asociații profesionale și
autor a numeroase lucrări stiințifice prezentate la simpozioane și congrese interne și internationale. În
prezent este consilier stiințific în cadrul Comitetului Național Român al Consiliului Mondial al Energiei