Invierea

În Rai, sufletele credincioşilor se rugau
preamărind pe Domnul, în timp ce pluteau ca nişte
licurici invizibili, prin Marea sa Lumină, iar în
Iad, dublurile trupurilor păcătoşilor se perpeleau ca
să simtă durerea fizică, în timp ce sufletele
regretau amarnic faptele săvârşite. Deodată se auzi
Trâmbiţa Învierii, cu atâta putere, încât porţile de
aur ale Raiului şi de plumb ale Iadului se
pulverizară pur şi simpliu. Sufletele individuale
coborâră pe Pământ instantaneu, cu viteza
gândului. Călătorind cu o viteză mai mare decât a
luminii, conform teoriei relativităţii einsteiniene,
timpul şi-a inversat curgerea şi evenimentele se
întorceau spre origini, fiecare suflet ajugând la
momentul de după moartea trupului pe care îl
locuise temporar, aflat în diverse faze de
degradare: schelet, carne putredă cenuşă.

După ce îţi găsiră mormintele sau urnele,
sufletele aştepau copleşite de emoţie. Şi iată că din
fiecare mormânt ieşiră 10-20 de schelete, aşa cum
ieşeau câte o duzină de persoane dintr-o maşină
mică, în filemele comice, cele destrămate se
refăceau şi încet, încet carnea începând să le
îmbrace. Cenuşa cadavrelor incinerate se aduna
refăcea scheletul pe care înflorea apoi carnea
proaspătă. După ce se întremară, sufletele îşi
reluară locurile în trupurile care începură să se
mişte. Rămăseseră pe jos, o mulţime de silicoane
pentru sâni, fese, buze, care nu se puteau întoarce
la locurile lor, la Înviere. Oamenii erau îmbrăcaţi
ca nişte cerşetori, cu ceea ce mai rămăsese din
hainele lor cu care fuseseră înmormântaţi. Erau
atât de mulţi încât nu mai încăpeau în cimitire şi
puhoiul lor se revărsa pe străzile localităţilor.
Trupurile se reîncarnau până ajungeau aşa cum îi
prinsese clipa morţii, cei mai neputincioşi şi
bătrâni, maturi şi bolnavi, copii avortaţi. Un vaier
prelung zgudui pământul: „Doamne, fă-ne
sănătoşi, aşa nu putem trăi, suntem bolnavi!”
Dumnezeu îşi dădu seama că nu puteau să
se chinuiască astfel şi-i făcu sănătoşi şi în deplină
putere, pe toţi de 33 de ani, cât avusese Fiul Său la
răstignire.

Şi oamenii însănătoşiţi începură să se
înveselească. Aveau toate simţurile aprinse,
puternice, fremătătoare, bucurându-se ca nişte
copii de tot ce le ieşea în cale. Euforia nu dură
mult pentru că îi apucă foamea. Maţele chiorăiau
pe mai multe voci, simfonia foamei cuprinsese
pământul. Omenii înfometaţi începură să adulmece
mâncarea prin toate locurile care le ieşeau în cale:
gospodăriile celor pe care Învierea îi prinsese în
viaţă. Micile magazie familiare şi supermarketurile.

Năvăliră ca un roi de lăcuste, călcându-se în
picioare, distrugând totul în cale. Neîncăpând în
spaţiile prea înguste ala magazinelor, le dărâmau
pur şi simplu pereţii, se răneau, ţipau de durere dar
se vindecau repede, acum erau nemuritori.
Supermarket-urile, erau cele mai căutate,
răsturnând rafturile, reînviaţii luau fiecare ce
apuca: preparate, semipreparate, carne crudă,
dulciuri, sucuri, băuturi. Când mâncarea era pe
sfârşite, începură cu băutura, până când unii se
agitară puternic iar ceilalţi se făcură turtă. Agitaţii
începură să se bată pe ultimele ciosvârte. „Ce ne
facem Doamne? Or să ajungă canibali!” – îl
întrebă Sfântul Petre. „Am să-i fac să trăiască fără
să mămânce. Le voi închide anusurile.”
Uitând de mâncare şi băutură, trupurile îşi
revendicau dorinţele sexuale reprimate pentru unii
de milenii pentru alţii de secole. „Ia uite ce ţâte are
fosta mea vecină, ce buci, soţia lui Aurel!” Şi
începură se se repeadă la femei, pentru cele mai
arătoase, încingându-se păruieli. Dar femeile erau
mai numeroase şi începură şi ele să se păruiască
între ele pentru bărbaţi. Iarăşi ţipete, vaiete, sânge.

„Ce ne facem doamne?” – întrebă Sfâtul Petre.
„Am să le iau şi sexul! – hotărâ Domnul.
Fără să mănânce şi fără sex, oamenii
începură să se liniştească.
„Acum ce facem cu ei?” – întrebă Sfântul
Petre. „Sunt prea mulţi ca să-i punem să
muncească şi nici nu mai au de ce.
„Îi punem să se roage!”, zise Domnul.
Şi le făcură programe de rugăciuni şi
cântece sfinte, cu pauze de plimbare prin parcurile
refăcute. Dar oamenii, cu timpul, se plictiseau tot
mai mult, deveneau tot mai apatici şi tot mai
tăcuţi. După o vreme, au izbucnit. „Doamne, ce să
facem, nu ne-a mai rămas nicio bucurie. Degeaba
suntem nemuritori. Mai bine bagă-ne înapoi în
mormânt!”

„Şi n-o să mai cârtiţi împotriva mea?”
„Nicicând!”
Şi le făcu voia. Şi lumea a continuat aşa
cum o făcuse în cele şase zile ale genezei. Apoi
adresâdu-se Sfântului Petre: „Ai văzut că am făcut
cea mai bună dintre lumile posibile?”
„Adevărat grăieşti, Doamne!”
Lucian Gruia