Întoarcerea în timp (X)
VREMURI ŞI OAMENI
PENSIONAREA
Motto:
Aş vrea să făuresc o cale bătută
Prin deşertul uitării
Spre străbunele glorii
Despre care puţini ”aezi” mai cântă
Ion MAZERE
Purtat de gânduri prin trecutul cum necum cunoscut am auzit repetat opinia multora – ce-a fost a fost, se ştie, ce va fi… nu prea. Şi, nu prea îmi vine să cred că va fi cândva altfel, decât în alte forme şi în alte condiţii socio-materiale şi istorice în permanentă schimbare, schimbarea stând la baza progresului. Mai cu seamă că şi trecutul, des clamat, a fost cândva viitor cu probleme de început mai mult discutate decât atacate spre rezolvare ca în prezent.
Iar dacă stăm să ne gândim bine, fiecare la calea parcursă în viaţă, ne putem da seama vrem nu vrem, că oamenii sunt diferiţi, fizic, vocal, psihic, talent, interes, preocupare… de unde şi rezultatele activităţii sunt, diferite cantitativ şi calitativ. La care mai concură, în plus sau minus, voit ori nu, eroarea, întâmplarea, viciul… în proporţii diferite.
Realităţi care, normal îi pot crea omului unele avantaje sau dezavantaje, antrenând stări plăcute, neplăcute, dramatice ori juridice pe timpul vieţii până la pensionare şi după. De fapt, asupra pensionării vom stărui ceva mai mult, cât ne permite spaţiul în Gândul Anonimului.
Ghiţă – Teorie!…repeta colegul de taifas trecut la pensie anul acesta, cu o pensie care îl nemulţumeşte, motiv pentru care ”tună” cât îl ţine gura.
Sandu, şi el pensionar, mai şugubăţ, îl tachinează-ce Ghiţă, dacă există o eroare de calcul se poate îndrepta, dacă nu, caută să găseşti alţi vinovaţi, începând cu tine.
Şi, să nu uităm că trăim şi muncim noi nu alţii în ţara noastră, în pas de manevre politice, fără să găsim după revoluţie cadenţa, deşi ne aflăm în U.E. şi NATO, sprijiniţi zdravăn cum se susţine iar, unii cred fără rezerve, alţii nu fie nu le înţelegem bine limbajul, interesul şi credinţa lor, în valută euro, botezată, canonizată şi slujită soborniceşte în renumitul templu numit SCHENGEN, cu uşile închise, să interzică deocamdată intrarea ”ereticilor”, care încă mai cred că sărăcia majorităţii populaţiei se datorează păcatului marilor păcătoşi, îmbogăţiţi fără Dumnezeu, limită şi lege.Păcat!–zicem şi credem noi – Doamne, păzeşte de mai rău, după cum a început să se prăbuşească industria şi nu numai, în câţiva ani ajutoraţi după cum se ştie.
Deleanu, pensionar mai vechi, născut în anul 1924, a încercat şi văzut multe, se destăinuieşte oarecum mai diferit.
-Pe timpul copilăriei mele, la ţară, eu nu am auzit de pensionaţi şi pensie, iar diferenţa de etate era cunoscută şi recunoscută de copii, părinţi şi bunici care îşi trăiau restul vieţii fără pensie, alături de cel care moşteneşte casa părintească.
Dar iată, de atunci, într-o viaţă de om, pe plan economic s-au produs schimbări uriaşe, cu urmări greu de bănuit. Agricultura după al doilea război mondial s-a mecanizat, iar plusul forţei de muncă din comuna natală Luna s-a îndreptat spre Industria Sârmei din Câmpia Turzii, concomitent cu industrializarea. Iar ISCT de la 1800 angajaţi, în câţiva ani ajunge la peste 10 000. Asemănător au stat lucrurile şi în alte părţi din ţară.
După Revoluţie cu schimbările politico-istorice intrăm în economia capitalistă, cu industrie super dezvoltată, bazată pe automatizare, robotizare şi conducerea cibernetică, a avut şi are nevoie de România ca piaţă de desfacere, ca prim ajutor şi se continuă. În timp ce industria noastră cu utilaje învechite, fără investiţii şi sprijinul promis de U.E. s-a prăbuşit în câţiva ani, ISCT de la 10 000 de angajaţi a ajuns la aproximativ 300, pe cale de faliment, nu singura…
Astfel, forţa de muncă devenită plus din agricultură şi industrie, care n-a mai găsit locuri de muncă pe plan intern, peste două milioane cetăţeni români au emigrat în toată Europa şi în celelate continente.
Iar ritmul nesaturat al schimbărilor noatre cu potenţe limitate de investiţii, insistent cerute, dau de gândit României şi fac obiectul altor analize, ca să revenim la problema propusă mai concret, pensionarea.
DECRETUL 421/1980 DE PENSIONARE
Era pe la începutul lunii octombrie când aşteptam cunoscutul decret cu precizarea, în acea perioadă avansarea la gradul de colonel se făceau pe bază de decret prezidenţial pentru fiecare caz în parte
La început decretul, l-am receptat ca având o rezonanţă duioasă din care nu puteam desluşi limitele între bucurie şi nostalgie. Era un fel de semnal tainic, a cărui dor neîndurător mă provoca la multe, aici îmi apăsa sufletul, ori mă înviora făcându-mă să nu am astâmpăr.
Ostentativ eram îndemnat să realizez lucruri intime ce nu le-am realizat în ani de zile, încât aveam impresia că îmi fuge pământul de sub picioare. Simţit-am remuşcări pentru documentele istorice adunate greu şi nepuse în valoare prin publicare. Îmi venea să plec şi să străbat cât mai multe raioane de graniţă, să întâlnesc colegi de armă şi foşti subordonaţi, doream multe şi nu ştiam ce să fac mai întâi.
Sunt greu de înţeles aceste atracţii imaginabile, de vor fi citite de cineva, a frontierei româneşti, ca o dulce bucurie ce vine de departe, dacă nu ai slujit-o cândva zile şi nopţi cu demnitatea cerută, când ultimele pregătiri cu predarea a tot ce am, decretul de pensionare făcut cunoscut printre altele şi precizarea, ofiţerul de rezervă are dreptul să poarte ţinută militară cu ultimul grad dobândit, în diferite ocazii comemorative.
În zilele imediat următoare, privind atent în jur şi aproape în relaţii diverse cu foştii şefi direcţi şi diverse cadre importante, o cumplită tristeţe m-a cuprins ca aflat oarecum în mijlocul unei indiferenţe ca un străin, nu fost cadru militar. Multe, prea multe elemente de ordin sufletesc lipseau la C.T.Gr. atunci, încât îmi năvăleau în minte o mulţime de întrebări chinuitoare cărora nu le puteam da un răspuns adecvat. De ce lipseşte climatul uman, nu de funcţie ori pensie, ci de căldură sufletească, prezente… prin absenţă.
După atâtea întrebări şi gesturi şi gândeam – unde este răsplata morală a celor în drept ca simplu gest oferit celor care pleacă după zeci de ani de strajă intereselor statale la margine de ţară, unde foarte uşor puteai plăti scump o eroare neintenţionată, comparativ cu acea gratitudine de moment, ce costă aşa de puţin la despărţire – lipsă.
Toate aceste frământări şi iluzii, poate exagerate, dar aşa le-am simţit atunci, se încheie cu realitatea crudă din ziua despărţirii, conducerea lipsă.
În mijlocul colegilor mai apropiaţi, păream ca o pasăre cu aripile frânte, care ar vrea să zboare, dar nu mai poate, iar sufleteşte mă simţeam ca în – taverna mohorâtă din “Împărat şi proletar” a lui Eminescu, în sala înceţoşată de fum, cei prezenţi mai mult vegetau într-un dialog banal. Dintre colegii mai apropiaţi, colonelul Vatrici Mircea a excelat prin amintiri plăcute şi colonelul Suciu Ioan, lunean după tată, s-a remarcat prin intervenţii de reţinut, însă nu de natură să schimbe atmosfera glacială, care pusese stăpânire peste noi. O atmosferă, repet, asemănătoare cu a cetăţeanului turmentat din ”O scrisoare pierdută” a cărui replică “dar eu cu cine votez?” ni se potrivea tuturor celor prezenţi.
Şi, ca un făcut, după mai bine de 30 de ani de la ziua pensionării, cu cele trăite atunci mi-a fost dat să retrăiesc ceva asemănător. Aflând la sfârşitul lunii iulie 2013 că fostul nostru commandant care a condus trupele de grăniceri 20 de ani, şi-a dat sufletul într-un azil de bătrâni, deşi are urmaşi şi nepoţi (nu cunosc detalii). Iar la înmormântare am întâlnit câţiva colegi, puţini, şi nimeni din partea M.Ap.N. sau de la comadamentele de armă cu care a colaborat, inclusive de la Inspectoratul Poliţiei de Frontieră, care a preluat paza frontierei de la grăniceri, în anul 1999. Într-un cuvânt, o înmormântare în care decedatul a fost uitat de toţi şi toate, chiar de pe timpul vieţii, ca dovadă că şi-a sfîrşit zilele într-un azil de bătrâni. O situaţie pe care am regretat-o, fără a face vreo legătură cu ceea ce a fost atunci.
Aici toate au luat sfârşit în C.T.Gr. şi resemnaţi, împreună cu camaradul Suciu am plecat spre casă, însă continuu să fiu frământat gândindu-mă ca omul- am fost eu în cariera mea militară confruntat cu tot ce pot îndura? O să pot găsi în continuare alte forme de exprimare a resurselor potenţiale şi de a le pune în valoare, în noua postură? Şi ca un răspuns la prima întrebare: Nu trecuseră nici cinci zile ca pensionar militar cu nostalgia şi zbuciumul sufletesc nealintat gândurile mele zburau mereu spre unitatea de grăniceri Turnu-Măgurele, considerând o întâlnire de rămas bun cu cadrele de acolo un veritabil prilej tămăduitor pentru starea mea morală, încă nevindecată.
Deoarece de Turnu-Măgurele, unde am fost comandant 11 ani, mă leagă cele mai sincere prietenii şi plăcute amintiri de muncă şi de oamenii săi fundamentate pe rezultatele de care îmi amintesc cu respect, rămaşi în memorie: maior Bălăei Ion, acum general în rezervă, locotenent-colonel Manole Andrei, maior(r) Ursu Porfir, locotenent-colonel Mitroi Virgil, maior Hainagiu Emil…
Acolo mi-am desăvârşit plăcerea şi dorinţa de a căuta şi cerceta vestigii istorice şi arheologice cât ţinea lungimea frontierei între Jiu şi râul Vedea, aproape de Giurgiu. Preocuparea constituie şi în prezent un suport moral pentru mine.Nu întâmplător, în starea morală în care mă aflam atunci am considerat ieşirea la pensie de la Turnu-Măgurele, din mijlocul cadrelor pe care le-am iubit şi care m-au urmat cu devotament şi încredere în situaţii normale sau de cumpănă şi din cazarma amenajată din temelii cu toate utilităţile necesare pazei frontierei cu satisfacţie căutată.
LA TURNU-MĂGURELE
În ziua de 29 octombrie 1980, continuă Deleanu, invitat de comandantul unităţii, maiorul Bălăei Ioan, mă prezint la Turnu-Măgurele în ţinută militară, pentru prima şi ultima dată. În sala de festivităţi mă întâmpină comandantul cu urarea “Bine aţi venit şi success în noua funcţie!”Bine spus, fiindcă aveam atâtea de făcut, pe care nu le-am terminat după atâţia ani. Cei prezenţi răspund cu aplauze şi cu “Mulţi ani, trăiască!”…Pentru moment am avut impresia că mă aflu pe altă lume ce demult nu-mi mai aparţine practic, când sentimentele cultivate şi rămase aici la Turnu-Măgurele au găsit cale liberă şi cîmp de manifestare.
Comandantul, ardelean, din Cîmpia-Turzii, vecină cu Luna, satul meu natal, ambii am lucrat împreună, chiar aici, la Turnu-Măgurele şi ne cunoşteam bine ca militari, plus preocupările extraprofesionale ca pensionari, exteriorizate în Gândul Anonimului, suflet duios, cu o voce blajină, a evocat momente semnificative din viaţa unităţii şi a fostului commandant, cu rezultate de neuitat, în cinci ani consecutiv, unitate de frunte. În sală se aflau, alături de întregul personal al unităţii, ofiţeri, subofiţeri, angajaţi civili, şi câţiva foşti ofiţeri, ieşiţi între timp la pensie: Coman Teodor, Ruxanda Ion, Nicolae, Chelaru Ioan, Creţu Gheorghe, Ene Ioan, Jerca Gheorghe, a căror pasiune şi dăruire au rămas încorporate în rezultatele şi aprecierea unităţii.
Au urmat în continuare opinii diverse, impresii, fotografii, gânduri de viitor, pentru că timpul e timp, şi speranţele speranţe, se furişau în cele mai tainice amintiri. De data aceasta chiar unele detalii mai aspre ori dure, care în zile şi nopţi de activitate au mai apărut din întâmplare, deveneau plăcute în asemenea momente de adio.
Personal, am intervenit cu câteva versuri scrise de mine, practică mai puţin uzitată pe timpul activităţii, ca aluzie la ceea ce ar putea să fie o preocupare ulterioară, gustate de cei prezenţi cu plăcere în asemenea condiţii de adio şi bun rămas…
La despărţire am mai aruncat o scurtă privire asupra cazărmii şi oamenilor care mă însoţeau cu bucurie că nu-mi venea să cred cum în memorie se derulau liber secvenţe atât de mişcătoare din sectorul unităţii pe unde m-au purtat paşii în 11 ani.
Acum, în “aventura de rămas bun îmi mai stăruie în memorie fragmente ale urmelor de cetăţi şi castre, asupra cărora o să mai revin, ctitorii ale strămoşilor la Bechet, Celei[1], Islaz, Turnu-Măgurele, Zimnicea. Şi mărturisesc că la îceput nu mi-a fost dat să cred bogăţia de atâta istorie şi legendă remarcată în zona de frontieră cuprinsă între râurile Jiu şi Vedea.
În Islaz unde a străjuit căpitanul Pleşoianu cu potecaşii săi, căruia i-a revenit şi misiunea istorică să asigure securitatea întâlnirii conducătorilor revoluţiei din 1848. Iar Popa Şapcă din Celei şi-a dezlegat credincioşii de păcatul de a se ridica la luptă împotriva ordinei despotice străine.
Parcă văd şi acum pe potecile străbătute de grăniceri relicve istorice scoase de plug şi rămase în memorie, care amintesc de străbuni ca şi de potecaşi, stegari, dorobanţi sau cum s-or mai fi numit ei pe timpuri, care au trudit şi apărat ce e al nostrum şi la nevoie s-au jertfit, ocrotind leagănul ş aria în care s-a format şi a rezistat atâtor nelegiuri poporul nostru.
Satisfăcut pe deplin, repet, de tot ce am văzut, auzit, trăit şi reamintit, aici, la unitatea de grăniceri Turnu-Măgurele, alături de soţie, şi ea profund impresionată, am reluat drumul spre Bucureşti. Era o zi plăcută cu soare şi atmosferă calmă de mi se părea că are o anumită legătură discretă cu momentele savurate anterior. Ajuns pe terasa numită Hanul Diligenţei, situată la doi kilometri est de Turnu-Măgurele, m-am oprit, de data asta să mai arunc o privire asupra zonei cât pot cuprinde, inclusiv frontiera. Din acest punct am simţit cum ochiul mare al soarelui derulează secvenţe inedite ale oraşului devenit municipiu cu sprijinul celebrului combinat de îngrăşăminte chimice.
Priveam din acel punct oraşul fost garnizoană, scăldat în lumină şi acoperit de istorie de pe timpul romanilor, dacă facem o scurtă incursiune în trecut. De atunci şi până azi se întinde aici istoria milenară a poporului român, cu urme rămase mărturie în urcuşul său, înscriind aici acte memorabile de ţinut minte, pentru noi, actualii grăniceri, unde şi cum şi pe ce pământ călcăm, ca şi datoria ce ne revine. De pe gorganul din apropierea hanului, în continuare cuprind cu privirea locuri remarcabile ce poartă pecetea trecutului, al apariţiei romanilor rămase în zidurile castrelor Turriss, Flămânda, Racoviţă şi Vedea, din apropierea municipiului Turnu-Măgurele şi a localităţii Islaz, dincolo de Olt.
Puţin vizibil, mai degrabă intuit decât văzut, apare Alutanusul, frontiera romană pe malul Oltului, remarcată prin castrele cu resturile rămase la Islaz-Verdea şi Racoviţă, Izbiceni… Boiţa şi Transalutanus, a doua frontieră (dublură) care porneşte de la est Flămânda, spre Putineiu… Roşiori, Rucăr. În acest cadru, mai la vest de unde mă aflu, în zona de graniţă Celei-Dolj, aproape de malul Dunării (la trei kilometri vest de Corabia), castrul Sucidava. Parcă-l văd aievea, ca al doilea ca mărime, importanţă istorică şi arheologică în partea de sud a României.
De amintit cu acest prilej că după retragerea Legiunii a V- Macedonica de la Potaisa-Turda (271 d.H.) la sud de Dunăre, în localitatea Oescus (Bulgaria, vizavi de Celei), pe teritoriul nostru,în mod preventiv, Legiunea a V-a Macedonica a folosit întăriturile de pământ a tribului dac al Sucilor. Apoi, pe timpul împăratului Constantin cel Mare (303-336 d.H.), Celeiul se transformă într-o bază militară romană de unde aveau să pornească expediţii victorioase împotriva populaţiilor năvălitoare din Nord şi Est şi să recucerească zona de câmpie din Muntenia, remarcată în perioada de vârf de Brazda lui Novac, care porneşte din Turnu-Severin şi trece prin Craiova, Voineasa Mare, Osica, Uruieni. Iar podul peste Dunăre, Roşiori, al doilea, construit la Celei de împăratul Constantin cel Mare şi inaugurat în anul 328[2], servea din punct de vedere economic şi militar zonei de câmpie din Oltenia şi Muntenia.
Din locul unde mă mai aflu fizionomia municipiului Turnu-Măgurele mi se înfăţişează ca o imagine concludentă a creaţiei, luptei şi muncii care a clădit alături de cetatea simbol Turnu-Măgurele, cetăţile industrializării. Consternat ca în faţa unui templu uriaş, predomină Combinatul de îngrăşăminte chimice, unul din cele mai mari din ţară, care, cu coloanele sale zvelte îţi lasă impresia că sprijină cerul. Acum, când scriu aceste pagini…
Blocurile de locuinţe sclipesc în lumina soarelui. În marginea de sud a oraşului, unitatea de grăniceri, în oaza de verdeaţă a copacilor apare coborâtă din basm. Aici parcă soarele îşi împrăştie cu mai multă dăruire razele, ca fenomenul osmotic dătător de viaţă şi belşug să fie mai evident ca în altă parte. Iar grănicerii, alături de relicvele străvechi se vor urmaşi ai tradiţiei în noua postură.
Mai la sudul sudului, Dunărea unită cu Oltul ca un brâu argintiu încinge acest cot de pământ românesc cu multe relicve prin care îşi fac simţită prezenţa strămoşii. Sunt locuri sfinte, repet, ale istoriei noastre, pe unde au trecut şi lăsat urme pe timpuri Mircea cel Bătrân,, Vlad Ţepeş, Radu de la Afumaţi şi Mihai Viteazul, încercându-şi paloşele cu culorile semilunei. Împovărat peste poate de atâtea câte am revăzut şi reamintit din acel scurt popas aş fi dorit să le iau cu mine, ca pe nişte comori sufleteşti, de care greu îţi vine să te desparţi definitiv, deşi le-am văzut de atâtea ori, atunci aveau un farmec mai aparte.
După impresionantul popas de pe gorganul de la Hanul Diligenţei, reiau drumul către casă.
În perioada cât am funcţionat la Turnu-Măgurele, vara la castrul Sucidava-Celei, zile întregi asistam la campania de săpături şi cercetări arheologice, ocazie benefică pentru a afla evoluţia romanilor şi a frontierei în partea de sud a României.
În ziua de 7 iulie 1976, în drum de la Turnu-Măgurele spre Bechet, într-o problemă de serviciu, m-am oprit puţin la Celei, unde în campania de vară, ca în fiecare an, se efectuau săpături şi cercetări arheologice pe teritoriul castrului antic Sucidava. La acea dată, profesorul D. Tudor, mulţi ani conducătorul cercetărilor arheologice pe teritoriul Olteniei, supraveghea personal doi colaboratori care înlăturau pământul de pe un bloc de calcar, cazut la 1-2 m de la baza zidului, care avea pe mijloc săpat un canal cu profil dreptunghiular, in sectiune de forma literei U, şi îl examinau pentru a descoperi eventuale înscrisuri ori simboluri. Când mă vede, profesorul îmi spune:
-Ei, tocmai bine ai picat. Ce crezi, despre ce poate fi vorba cu acest bloc de piatră?
Intrucat stiam ca poarta Castrului Sucidava, in partea de sud, nu este cunoscuta, doar intuita, privind mai atent la partea zidului existent in dreapta, neunitar, m-am gandit si am exprimat, ca daca s-ar decoperta partea zidului, adaugat si s-ar gasi pe zidul vechi un canal vertical asemanator formei de pe blocul de piatra din fata noastra, ar putea fi vorba de poarta Castrului care culisa, in plan vertical in sus si in jos, nedescoperita pana la aceasta data.[3]
Profesorul intervine prompt:
-Nu se poate, pe atunci nu existau asemenea forme de construcţii.
Eu am plecat şi m-am întors după două zile. La înapoiere m-am oprit din nou la Celei. În lipsa mea a fost întors blocul de piatră, fără nici un indiciu, în plus a fost inlaturata şi partea de zid mai nou, si au aparut pe pe zidul vechi contururile presupuse. În mod clar, era vorba de poarta cetăţii. Când mă vede, profesorul strigă:
-Şapcă, (custodele castrului căruia i se adresează era urmaş a lui Popa Şapcă de la 1848), adu un exemplar din lucrarea mea “Sucidava”.
Primesc cu emoţie cartea şi o deschid. Pe pagina de gardă a scris o dedicaţie :
care o redăm în facsimil în rândurile de mai sus.
În una din zile trecute îl întâlnesc pe colegul de arme Manole care, din obişnuinţă mă întreabă “Ce mai faci, ce crezi de pensionare”? Neştiind ce doreşte să afle, am dat din mâini şi am ridicat din umeri. Nu ştiu ce a înţeles. Asemenea întrebări am primit şi de la alţii. Răspund acum: Cu trecerea timpului m-am convins că numai noţiunea de pensionar e comună şi egală tuturor pensionarilor, în rest pensia depinde de profesie, funcţie, locul de muncă în timp, perioada (ani), legislaţia la momentul dat, puterea economică… de la caz la caz şi de la om la om.
În această situaţie, ca pensionar spiritul uman de regulă abandonează balastul de prejudecăţi şi se prezintă mai liber şi mai pur în nuditatea sa. Şi constituie prilej de reflectare a căii de parcurs în viitor, în unele privinţe în dezacord sau diferit în ceea ce am gândit până atunci. Imediat simţi altfel ceea ce cunoşteai şi făceai odată, deoarece în sinea fiecărui om e o lume cât toată lumea exterioară care, raportată la individ ar însemna::Ce folos de lumea mare şi frumoasă, dacă eu rămân nevăzut şi fără importanţă!Ca pensionar ai oarecare sentiment că te afli în afara lumii şi a preocupărilor ei. O stare incomodă la ceea ce ştii şi experienţa pe care o ai.
Respectând unitatea de aspiraţii pe toate planurile, ca o dorinţă a pensionarului, întâmplări zilnice în timp se modelează docil, ca o humă ascultătoare după natura posibilităţii şi caracterul celor care le suferă. Nu prea ai încotro şi mulţi, poate prea mulţi îşi găsesc refugiu în consternare.
Totuşi, pensionarea nu este o simplă poveste, ci o justă punere de acord a ceea ce a fost cu ceea ce urmează, a unor stări sufleteşti cu mutaţii spirituale, materiale, de logică, viaţă şi diverse probleme variabile care corespund sau nu cu crezul, aspiraţiile, puterea fizică şi materială spre care ai ţintit în viaţă, cu nevoia de adaptare la realitatea dată, cu reuşite ori nereuşite pe măsura dorinţei.
Numai aceste câteva opinii ar putea avea darul sustragerii pensionarilor de sub incidenţa hazardului. Ca să nu mai amintesc că sunt destui, ba chiar prea mulţi pensionari cu pensii mici, în mari nevoi, bolnavi, fără asistenţă medicală şi socială cuvenită, care cad pradă diverselor prejudecăţi…
În concluzie, fiecare pensionar are o poveste a sa, iar acolo, în ungherele sufleteşti îi furnică gânduri intime ale atâtor dorinţe, lăsate deoparte sau păstrate aproape după puterea pe care o are, faptele posibile se întregesc, căpătând semnificaţii sugestive, tânjind după ceea ce eşti, dar poate mai puţin decât vrea.
Evenimentele aparent imperturbabile, gesturi abia schiţate, reflexii anemic mărturisite răsfrâng naiv şi condensat întregul complex al evenimentelor şi stărilor care îl încearcă, ca pe mine amintirile despre care am scris prea puţin. În lumea asta, a micilor ori marilor contemplări pe care perspectiva timpului pentru mine le-a încremenit să mi le ofere acolo unde, alcătuind terenul fertil al amintirilor ce încep să se depene…
10 decembrie 2013
Ion Mazere Luneanu
[1] CELEI comună obişnuită în judeţul Olt la 3 km vest de Corabia; semnalată în secolele II-I î.e.n. cu denumirea Sucidava ca centru de conducere a tribului Geto-dac cu denumirea Suci delimitat pe malul Dunării între Jiu şi Olt (vezi D. Tudor, Sucidava Ed. Meridiane 1966 p. 9-33 şi în continuare)
[2] A fost la kilometrul fluvial 634,75, lung de 2430m, acoperind şi lunca inundabilă.Cel mai lung din Europa în acele vremuri, Arhitect Theophilus. Pentru inaugurare în anul 328 s-a bătut o medalie de aur cu chipul împăratului şi imaginea podului( vezi Oltenia Romană, Ed. A IV-a p.420)
[3] D. Tudor, Oltenia Romana, ED. 4, EDitura Academiei 1979 pag. 423
