Întoarcere în timp (XI) Vremuri şi oameni
Motto:
”Acum îmi aduc aminte
De prin îndepărtat popasul
drumul străbătut cu pasul
În viaţă dor fără cuvinte!”
Ion Mazere Luneanu
Ghiţă, îţi mai aminteşti de băcănia cu făgădău, din mijlocul satului a lui Ijak evreul, singurul străin în habotnicie după credinţă şi neam,
noi copii în timpul acela. Au trecut anii şi am plecat cu serviciul. Într-o zi, coborând dealul pe lângă Frezaş, ce să văd? Pe locul acela n-au mai
rămas decât resturi ale treptelor de beton şi pârâul din apropiere ce curgea în jos pe lângă Purecu şi Puicuţa. Acum s-a canalizat să curgă în ”sus” pe lângă biserică şi monumentul eroilor, acoperit cu plăci de beton, iar în locul caselor modeste, majoritatea acoperite cu paie, au apărut altele de cărămidă acoperite cu ţiglă, modernizate. Drumul european ce trece prin sat a fost asfaltat. În sat este lumină electrică, apă la robinet şi câte altele…, alte vremuri şi alţi oameni, însă copii mai puţini. În rest, ce mai zi frumoasă, cu soare plăcut, totuşi am rămas retras cu privirea ţintă pe resturile acelea de trepte, ce îmi provoacă o nostalgică proaspătă amintire, rămasă în memorie de parcă a fost ieri…
Cum între cele două războaie mondiale, copii fiind, reţin – în sat totul şi toate se orânduiau ca într-un ritual repetat, când sătenii de dimineaţa până seara târziu îi vedeam pe loturile lor de pământ, răstigniţi pe oarnele plugului, coada sapei… cât e câmpul de mare, la arat, semănat, prăşit…sau culesul roadelor, baza existenţei lor. Alţii, cam douăzeci, săracii satului, străbăteau calea zilnic la Câmpia Turzii (14 km dus şi întors) să-şi câştige existenţa ca muncitori necalificaţi la Industria Sârmei, întreprindere apărută după primul război mondial, într-o zonă eminamente agrară, ei, prima generaţie de muncitori, ca o ironie a soartei, numiţi de localnici ”fabricanţi”.
Dus de imaginea treptelor şi amintiri, parcă vedeam ca odată grupul de fabricanţi: HadaOtaviei, Tănase a lu’ Catagole, Sângele; DinuNeica; Teofil-Nanu, Simion şi fratele Ioan- Ciuri; Nemeş Simion a lui Curea; Deleanu Nicolaie şi fratele Nihăilă Chimineu; Ioan-Văleanu şi Gâdălean-Hâitu. Aceştia şi alţii, nu odată la ieşirea din schimb la ora 15, străbătând calea spre casă, se mai opreau pe acele trepte să-şi mai dreagă suflu
înainte de despărţire. Uneori, când aveau pe ce, de regulă când luau plata, mai gustau câte o tărie. Obosiţi de trudă şi drum, momentul părea mai degrabă a parastas, stând cu spinările încovoiate, priviri duse şi ţoiurile în palmele lor înnegrite de arsura sârmelor trefilate. Rar, se auzea urarea – Noroc! şi ca la comandă, ridicau ţoiurile mai mult pupându-le, apoi iar tac, cine ştie la ce se mai gândeau, de nu cumva la sărăcia de acasă şi mulţimea de copii – încotro în viitor, după cum ei nu bănuiau iniţial. Din grupul acela de ortaci, figura lui Gâdălean, mi-a rămas mai aparte, probabil pentru înălţimea de 2 m, prin care îşi domina prietenii, mătăhălos, cu nasul mare şi coroiat, încărunţit şi tuns scurt, soldăţeşte; îmbrăcămintea, o salopetă decolorată, cu pete galbene şi arsuri de acid sulfuric. Avea trupul puţin îndoit spre stânga, nu din naştere, ci din cauza muncii grele la tobele de trefilat sârmă groasă, poreclit şugubăţ – Hâitu.
Comândarea
Parcă se aud clopotele, trase cu opriri scurte, intervine Neica, ortacii ciulesc urechile, da, dovadă că un sătean e condus la locul de veci. Trezit din apatie, Gâdălean înclină deţu – Sâ-i fie tărâna uşoară! S-a dus şi ăsta, era vorba de Nihăilă a Vlădoaiei gazdă mare.Timp în care privirea le-a fost atrasă de alaiul mortuar. Sicriul, în dricul unui car frumos împodobit cu lipidee multicolore. Carul tras de 4 boi cu colaci în coarne. Piţoc, sluga, ca un majordom de ţară premenit, înaintea boilor.
Luli ţiganca, figură emblematică, omniprezentă, cu cana de apă şi tindeu, folosite de preoţi la sfârşit. Inaintea mulţimii, 4 prapori purtaţi de fini, cu colaci anume şi tindeie ţesute în 21 de iţe. Sicriul, obiect de lux lucrat de Sitany la Câmpia Turzii, cu timp înainte şi păstrat în podul casei, să-l aibe la timp potrivit. Lângă sicriu, bocitoarele din rândul rudeniilor bune de gură şi îmbrobodite de li se vedea numai nasul, se întreceau în a jeli pe răposat. După preoţi şi familie, aproape tot satul,o parte de fală pentru a-şi etala starea, unii săraci cu speranţa că vor fi iertaţi de dubla de mălai împrumutată pe timpul iernii, alţii cu gândul la pomană. Cei mici se scânceau pe lângă mame, să ciugulească din ţipăul primit şi înfăşat în şort, neavând răbdare până acasă să-l împartă frăţeşte. Aşa a fost. Acum … cu capelă la cimitir totul este mult mai simplu…
Ce faci dom’ Ijak? Se aude o voce – Trag mă obloanele, nu vedeţi că trec cu mortu’? Gâdăleanu: N-aveţi teamă, că nu-l aduc aici. Toţi izbucnesc în râs, mai mult mânzeşte. Râs terminat într-o tuse, de parcă ieşeau ochii din cap lui Gâdălean. Ho! Gloabă, Deleanu îl loveşte după ceafă şi îi plimbă ţoiul pe la nările iritate – ştii ce-i tusea Hâitule? Dacă mi-i spune – Marşul morţii. Și iar se aude un hi, hi, hi-it al ortacilor. Dacă-i aşa,
nu-mi pare rău că în faţa ei toţi suntem egali şi îşi sterge cu mâneca faţa de sudoarea care l-a toropit. După ce trecuse cu mortul, în prag apare Bursucuţ, un omuleţ pricăjit, un fel de nimeni în îmbrăcăminte, în nădragi, cum mai era luat în râs uneori, cu pete negre pe faţă şi câţiva dinţi la vedere, ochii duşi în fundul capului, dovadă a intoxicării cu plumb. Credeţi că a scăpat de gura muierii, lelea Măriucă? – Ia şi tu omule, zi liberă să ajuţi la săpat groapa lu’ baciu Nihăilă. O fi el gazdă mare şi noi săraci, da-i vecin, aşa se cade. Aşa a făcut omul, dar până aci, deoarece groparii au cam fost uitaţi de ai mortului, încât îi curgeau balele lui Bursucuţ după un vinars. În prag, mai apare şi Aurel Papu, pe care vorbele mamei sale – Haida Aurel dragă şi tu la comândare, să nu ne vorbească satul, e naşul nostru, nu l-au convins să treacă de făgădău. Noroc mă! Le urează Gâdălean, noilor sosiţi – da` ce i-a spus popa găzdăcoiului, Bursucuţ ridică din umeri, timp în care suge ca o ventuză din deţul adus de Ijak, nu prea îi convine, mai gustă puţin – Lasăţ-îl în pace, intervine Catagole – o zi o rămas liber şi se mişcă ca şi cum ar muri mâine. Mai ai de tras măi – nimeni în
nădragi! Uită-te aici, arătându-i pe cei din jur – fabrica ne rupe oasele, iar puţinul pământ primit la împroprietărire nu ne ajunge, că nu suntem nici muncitori la stat, incapabili să ne susţinem drepturile, nici ţărani liberi îndestulaţi. Am fost şi am rămas nişte nevoiaşi ai nimănui. Asta îi! şi-l scutură de piept pe Bursucuţ – Noroc mă! Domnul Ijak deşi îi auzea pe cei prezenţi vorbind multe, nu se amesteca în discuţiile lor. Afacerile îl obligau să fie bine cu toţi, în plus evreul cu o apariţie mai aparte printre săteni, cu o bărbiţă sură, pantaloni negri, cămaşă albă cu mânecile suflecate, taior negru cu dungi albe şi creionul după ureche, să noteze că mai da şi pe datorie. După cum s-a văzut erau şi interese bilaterale, el negustor şi de mărunţişuri utile sătenilor, iar sătenii i-au asigurat lu’ dom’ Ijak şansa să se integreze în panoplia satului, alături de popă, dascăl şi moaşa comunală. După atâta timp, îmi amintesc cu haz cum în băcănia lui Ijak am auzit prima transmisie radio, adică o voce omenească, ce venea dintr-o cutie ma speriat enorm, făcând legătura cu necuratul din poveştile mamei.
Amintindu-mi de una şi alta mi-am dat seama că negustorul avea un singur scop major, să câştige cât mai mulţi bani, dorind ca într-o zi măcar Zeldi şi Laibi, dacă Iehova îi ajută, să facă comerţ mai mare oriunde în lume. Motiv pentru care trebuie adunaţi bani, iar banii îi fac nevoiaşii aceştia că sunt mulţi. E o lege nescrisă a comerţului – lasă-i pe clienţi să vorbească ce le poate mintea, nu te amesteca în vorbele lor, tu
serveşte-i să vină şi mâine… Pe cei amintiţi deşi nu-i vedeam, îi simţeam chiar foarte aproape, aproape, deoarece iam cunoscut în copilărie, iar un timp am păşit alături spre Câmpia Turzii prin noroi, praf, arşiţă şi
ger. Le-am auzit glasurile molcome şi intuiam dulcea lor iluzie ce le copleşea speranţa scăpării din sărăcie.
O speranţă că te miri pe ce se baza de le conducea constant paşii istoviţi spre acelaşi punct: fabrica şi înapoi la prunci, înafară de instinctul patern greu încercat al unor săteni ”fabricanţi” ce-i făcea mai mult săraci şi datori. Tulburaţi sufleteşte de neputinţe aparent fără ieşire şi făţărniciile lumeşti, grupul lui Gâdăleanu ar mai fi băut un cui de trascău, să le uite pe toate, dar Deleanu întorcându-şi jeburile pe dos abia a mai ciugulit un leu scăpat în căptuşeala hainei. Suficient să cumpere 3 ţigări plugare. În făgădău au mai rămas şase fabricanţi. Ceremonios Deleanu rupe ţigările în două şi le împarte ortacilor. Și, să-i fi văzut când au început să tragă şase inşi cu patimă fumuri în piept, apoi lăsaţi puţin pe spate, pufăiau fumul rotocoale, rotocoale, în valuri vineţii, ca un prinosadus in stinctului sentimental de ”frăţietate”.
Pe faţa lor uscată şi cu priviri aspre, se putea citi nemulţumirea ce le rodea sufletul. Deoarece părăsind pământul care şi aşa nu le ajungea şi punându-şi speranţa în fabrică, au ajuns să fie nici muncitor locuind la ţară şi nici ţărani îndestulaţi cu pământ. Poziţie care nu le oferea mai mult decât precara şansă de a vegeta fiecare în mijlocul unei droaie de copii fără copilărie. Adăpostiţi în sat în nişte case joase acoperite cu paie şi geamuri mici bătute în cuie. Când mucul de ţigară a început să-i ardă la buricul degetelor se aude vocea lui NANU de regulă mai tăcut:
– Gata! Plecăm, ajunge!
– Şi dacă nu ajunge, tot aia e, plecăm, completează Gâdălean.
Ies câte unul, cu picioarele împleticindu-se de zdroabă, ducând cu ei amarul în suflet, fumul de ţigară, mirosul de ulei rânced, îmbibate în salopete şi traista goală purtată în spate. Probabil unii condamnându-i de patima beţiei. Câtă vreme ei nu îşi găseau acolo decât nefericitul popas al vieţii lor umile atât la fabrică
cât şi acasă. Altfel, ei nu ştiau cum să facă să-şi potolească mânia şi în acelaşi timp să le uite un timp pe toate, pentru a putea răzbate povara vieţii purtată ca Hristos crucea. Cine putea bănui atunci că în zarva
expresiilor aparent bizare, cu râsul şi ura ce le alimentau nemulţumirea, plutea neprevăzutul cu răsturnări neaşteptate pe plan social, material şi familiar. Și, în curând vor începe o nouă experienţă de care nu mai apucă majoritatea să se bucure, deoarece egalitate nu va fi decât în lumea de apoi.
Acum, fabricanţii aceia nu mai sunt, iar fabrica ”lor” după cel de-al doilea război mondial cu schimbările produse a devenit remarcatul – Combinat Metalurgic Industria Sârmei cu o evoluţie de invidiat în mai puţin de 10 ani ajunge de la 1800 la 10000 de angajaţi. Concomitent combinatul şi-a pus amprenta şi pe evoluţia satelor din jur prin angajarea forţei de muncă ce le prisosea în urma folosirii utilajelor mecanice la lucrul pământului. Situaţie în care se ajunge ca aproape din fiecare familie unul sau mai mulţi să devină ţărani-muncitori şi destui tineri să urmeze diferite calificări ori studii superioare cu şanse sporite.
După revoluţia din decembrie 1989 cu schimbările social istorice România intră în NATO şi UE cu speranţa la mai bine, dar până în prezent nu am ”reuşit” decât să depăşim 70% planul de import produse agrare, noi, ţară agrară recunoscută. Iar pe plan industrial, să pierdem destul, ajutaţi cum suntem ajutaţi să schimbăm
utilajele vechi cu altele noi, moderne, care presupun bani mulţi ce nu prea îi avem.
Chiar şi în domeniul agricol cu pământ foarte bun, fără îngrăşăminte chimice şi irigaţii după nevoi care presupun bani şi iar bani ca să nu fim depăşiţi de alţii cu pământ mai slab, cum se mai întâmplă de fapt. Probleme care fac obiectul altui articol mai în detaliu, noi să revenim la ale noastre cu ai noştri fabricanţi.
Hilar pentru noi de atunci, de atunci au mai rămas în sat rămăşiţele de trepte şi pârâul ce curgea invers, unde poposea Gâdălean cu ai săi la ieşirea din schimb. Și, o savuroasă amintire rememorată întâmplător din plăcere. Un tablou umil pe un fond natural, ”fabricanţii” fiind numai o mică parte dintr-un sat vechi cu o istorie de invidiat, prosper economic în care au existat la un moment dat şi aceşti ortaci ce nu trebuie uitaţi, fie şi pentru faptul că orice progres nu apare din nimic. Ci are la bază truda şi jertfa altora, adesea
uitaţi, ce mi-a provocat neuitarea acelor vremuri şi oameni care au fost – fabricanţii de la Luna şi eu
nonagenar acum, copil atunci.
Ion Mazere Luneanu