ÎNTOARCERE ÎN TIMP (VIII)

GRĂNICERU (II)

Liniştea Ţării

Fără a considera posibil să detailăm în două articole, limitate de spaţiul revistei, prezenţa şi rolul grănicerilor secole în şir de strajă şi apărare la hotarul şi poarta cetăţii româneşti. Mai cu seamă că poporul român sedentar şi paşnic în evoluţia sa a avut şi are nevoie continuu de linişte şi pace pentru a-şi asigura existenţa materială şi social-morală prin propria sa muncă. Deoarece munca efectivă, indiferent de profilul ei este singura acţiune care produce valori reale şi stabilitate, inclusiv perpetuarea neamului pe acelaşi teritoriu moştenit de la strămoşi.

Nu prin jaf şi cotropiri teritoriale, cum a fost începând cu năvălirile barbare despre care hrisoavele vechi mai amintesc ca de o fatalitate istorică. Vremile acelea au trecut, dar unele năravuri vechi, catadicsite astfel, au rămas.

Mai aproape de noi, cum necum, ţări mai puternice şi vecine ori învecinate în virtutea „dreptului” de la ele putere, în timp, au cotropit prin forţă, au anexat teritorii străine şi au ţinut în robie alte popoare decenii sau secole întregi – în est Rusia, în sud Turcia şi în vest Imperiul Habsburgic, apoi Austro-Ungar. Dominaţii nemiloase şi prădalnice care au menţinut în zonă şi la frontierele istorice, vremelnic desfiinţate, continuu tensiuni, teroare şi suferinţe, urmate de sărăcie şi înapoiere pe toate planurile. Împrejurări în care grănicerii, sau cum s-or fi numit ei din vechime, au fost primii care au plătit scump tribut cotropitorilor, nu de puţine ori cu viaţa, că despre grăncieri este vorba în cele ce urmează.

Spre exemplu, în timpul Imperiului Habsburgic ţăranii români exploataţi crunt şi umiliţi de nobilii şi nemeşii maghiari, fără nici un drept consideraţi naţie tolerată, deşi erau majoritari în Transilvania, ne mai putând răbda s-au răsculat în mod repetat la 1703-1711, 1735-1738, 1744, 1759-1761, 1784, ca să impună prin forţă respect şi drepturi egale, indiferent de naţie şi religie.

Împărăteasa Maria Tereza, în condiţiile date, pentru a-i pacifica pe români şi concomitant cu interesul de întărire a centralismului şi mărirea autorităţii conducerii imperiale, aflate în Războiul de şapte ani cu Prusia, a decis prin Consiliul Aulic în 1761, înfiinţarea a trei regimente de români, şi anume două regimente de grăniceri şi unul de dragoni, de asemenea, trei regimente secuieşti (două regimente de infanterie şi unul de husari). Cu înfiinţarea acestor unităţi a fost împuternicit generalul Buccow, comandantul armatei imperiale în Transilvania. S-a creat, astfel, o situaţie complexă, cu urmări nebănuite.

La 10 mai 1763, când efectivul Regimentului 2 de grăniceri români Năsăud, în care românii s-au înscris cu speranţa că astfel vor scăpa de iobăgie, a fost chemat pe câmpul de lângă Salva (rămas în istorie sub denumirea de “Mocirla”) să depună jurământ, de faţă fiind generalul Buccow şi mitropolitul român Petru Paul Aron, a ieşit în faţa frontului ţăranul grănicer Tănase Tudoran care s-a adresat generalului pe un ton demn, plin de revoltă: “…De doi ani suntem cătane, dar carte (document, n.n.) n-am căpătat…dar pentru ce să fim tot robi, să n-avem nici un drept, copiii să fie proşti, ori vom învăţa ceva ori ba? Aşa nu vom mai purta armele… că şi sfânta religie să ne-o batjocoorească ofiţerii imperiului. Jos Armele!”

La îndemnul lui Tănase, grănicerii s-au împrăştiat şi nu au depus jurământul. Răscoala a continuat, apoi, în localităţile de baştină ale grănicerilor în zilele următoare prin demonstraţii pentru drepturile promise, tensiuni, insubordonări, dezertări şi confruntări cu jandarmeria locală pentru descoperirea şi arestarea conducătorilor.

La 12 noiembrie, acelaşi an 1763 a început procesul conducătorilor răscoalei grănicerilor, cu următoarele condamnări:

“-Tănase Tudor din Bichigiu să fie frânt cu roata de sus până jos, iar capul lui să fie legat de roată.

-Vasile Dumitru din Mocod, Moni Grigore din Zarca şi Vasile Oichi din Telciu să fie spânzuraţi, iar trupurile lor să fie lăsate pe loc de pierzanie ca pildă de groază pentru alţii.

– Încă 15 grăniceri ţărani au fost condamnaţi la moarte prin spânzurare, dar au fost graţiaţi, cu obligaţia să treacă de zece ori printre loviturile de vergi ale unui număr de 300 de soldaţi.”

Din cauza eşecului, a tensiunii create şi posibilitatea ca răscoala să nu se extindă şi la Regimentul 1 Orlat, în formare, Maria Tereza intervine cu patenta din 16 martie 1764 unde precizează pentru ţăranii români înscrişi în regimentele grănicereşti, o serie de avantaje tentante: scutirea de obligaţii iobăgeşti şi chiar împroprietărire cu pământ, înfiinţarea de şcoli cu predarea în limba română în satele grănicereşti, grănicerii merituoşi puteau fi avansaţi până la gradul de ofiţer, salariu pentru serviciile prestate…În cele din urmă, după drepturile câştigate, cu jertfe de sânge, Regimentului 2 Grăniceri depune jurământul la 15 august în Năsăud, înscriind pe drapelul său de luptă “VIRTUS ROMANA REDIVIVA” (Virtuţile romane reînviate).

O realitate simţită şi neînfricat exprimată, deoarece formarea regimentelor grănicereşti româneşti era şi în favoarea transilvănenilor, pentru apărarea familiilor, a avutului şi a pământului strămoşesc, pentru păstratrea speranţei într-un Ardeal liber…Am folosit acest exemplu, poate în exces, pentru a justifica de ce misiunea grănicerilor este o misiune de luptă şi în timp de pace în multiplele şi dificilele complicaţii care presupun prevedere, demnitate, fermitate şi jertfă, la o adică…Că opinii diverse despre ce este frontiera şi ce fac grănicerii pot să apară. În două cuvinte – Frontiera este LIMITĂ şi SIMBOL a suveranităţii poporului, iar grănicerii o apără de când este frontieră şi înainte de a exista armată. Mai pe scurt sau în detaliu, frontiera este sau ar putea fi privită prin efectele pe care ea le poate produce pe plan economic-social, strategic, moral şi istoric, aflate în continuă mişcare.

Ce este ea (adică frontiera)? “Barieră sau poartă de trecere? Linie de apărare? Zonă de refugiu? Vamă protectoare sau zonă de contact? Periferie sau zonă privilegiată de cooperare? Diferenţiere absolută dată de mii de ani sau zonă de omogenizare prin osmoză? Linie de separaţie categorică sau zonă de confluenţe? Zid de netrecut sau zonă de migraţie şi fluctuaţie permanentă? Zonă prin care un popor se diferenţiază de alte popoare sau zonă în care un popor îşi dă mâna cu alt popor? Limită de cunoaştere sau limita dinaintea plecării într-o permanentă ofensivă a cunoaşterii? De ce frontiera pune totdeauna problem discutabile şi nu numai? Este o realitate vie, o zonă generatoare de discuţii, tensiuni şi confruntări, pe de o parte mişcări naturale de populaţii, şi, pe de altă parte de fenomene ale expansiunii”.

Răspunsurile la întrebările pe care le ridică frontiera sunt,  de fapt, probleme practice şi nu numai, de rezolvarea cărora se ocupă grănicerii în proporţii diferite şi în raport de condiţiile etapei istorice, a legislaţiei interne şi internaţionale, la care România este parte, indiferent de regimul politic intern. Deoarece circulaţia persoanelor şi a mărfurilor total nu poate fi oprită, niciodată, cel mult reglementată.

*

*    *

În discuţii diverse cu Deleanu, fost grănicer în condiţii vitrege, acesta, continuă să se destăinuie cu privire la viaţa şi misiunea grănicerilor pe baza celor trăite de el ori auzite de la alţii, într-o notă persnală, repet, la limita dintre realitate şi imaginaţie:

Grănicerul aşa a fost totdeauna cum o dovedesc faptele şi a rămas tot aşa în folosul neamului, fără să-l împiedice nimeni şi nimic să rămână acelaşi din totdeauna.

Aşa a fost şi a rămas tot aşa un străjer zelos de veghe la hotarul şi poarta cetăţii timpurilor de a cărei măreţie şi prosperitate nu a avut parte de cele mai multe ori, fără să-l împiedice să rămână acelaşi.

Custode prin tradiţie şi gospodar al frontierei n-a ezitat niciodată să-şi investească truda în teritoriu fără recomandare şi dobândă, singurul domeniu unde aceste convenienţe nu au valoare – satisfacţia fiind deplină şi osteneala mărturie.

În ale traiului s-a dovedit că nu este pretenţios, la pâinea uscată şi mucegăită, când avea poftă şi cu cine glumi repeta cu tâlc – o să găsesc bani – deşi nu se bucura de atâţia „pierduţi”.

La pas de manevră pe margini neumblate şi fără drumuri pietruite s-a adaptat din pruncie să acopere cu pasul distanţe mari şi în condiţii nefavorabile considerând că-i mai normal aşa – decât să-i roşească obrazul mai bine să-l doară tălpile. Noroc cu robusteţea sa proverbială deoarece de câte ori a fost pus în situaţii să înfrunte bărbăteşte nesiguranţa şi suliţele umilinţei pornite din ogiva vânăt cărnoasă a îmbuibaţilor şi piloşilor, de atâtea ori s-a dovedit exponentul celor din jur şi a populaţiei din zonă, instalându-se în fruntea acestora în lupta pentru mai bine, înfruntând deopotrivă aceleaşi privaţiuni.

Umblatul cu mănuşi nu-l caracterizează din considerente practice, să poată pipăi mai concret realitatea. Când i se „aruncă” mănuşa – cavaler – nu stă pe gânduri.

De râs, râde rar, mai mult clipind din ochi, când îl alintă soarele puternic, sau îl mângâie vântul ca şi cum s-ar teme să nu spargă monotonia în care de regulă se află singur. În zâmbetul lui natural de aceea mijesc toate simţurile, cum dau din muguri toate florile primăverii. Uneori râde totuşi singur, scurt şi searbăd: hi, hi, hi … de el şi de alţii când foarfecă noroiul, sau înfulică pante abrupte, râs pe care nu-l consideră batjocură – mai degrabă îndemn, hi, hi…că până departe nu mai este mult.

Acţionând mai mult de unul singur îţi dai seama de ce este atât de scump la vorbă. În nici un caz, m-am convins din cuminţenia lui – nu se deduce că nu e capabil să riposteze prin grai şi faptă când are motive sau este provocat, spune ce îl doare şi nu-i doare pe alţii. Uneori are totuşi senzaţia ca o reminiscenţă că nu întotdeauna adevărul se poate spune, păcat!

Când „porniţi” de sus să-l ajute – o vai! El constată cu tristeţe cum străbate lumina prin crăpătura uşii pichetului de grăniceri şi ajutorul prin geamul spart de la dormitor, spărturi pe unde puiul de vânt îi aminteşte, dar nu-l încălzeşte şi nici setea nu i-o astâmpără – găleata găurită de vremuri, spânzurată cu frânghia ce greu ajunge la apa fântânii fără cumpănă.

Aşa s-a născut părerea unora care îi cercetează greutăţile, nevoile şi manifestările, el mai puţin familiarizat cu prefăcătoriile, că este libertin sau naiv şi nu îndeajuns de pregătit teoretic, susţinând de multe ori lucruri fără a cunoaşte realitatea – fără îndoială diferită a celor care vin în control şi pleacă… de a celor care rămân şi îndură.

Cu toate ocările, greutăţile şi tentaţiie centrifuge, că oameni suntem, el nu a părăsit postul de pază până nu i-a venit la soroc schimbul, rămânând legat de aceeaşi casă românească de ţară, primul care întâmpină oaspeţii în prag sau taie pofta neaveniţilor; cultivând un gen de ospitalitate din bătrâni. Excesiv de omenos – un fel de „naivitate”, de candoare în felul lui. Păcat că unii, fie nu-l înţeleg, fie din meschinărie îi manipulează sinceritatea, pervertindu-i sensul. El însă rămâne acelaşi.

În fâşia lui de responsabilitate, grănicerul se comportă ca unica autoritate, mândru şi bătăios când are pentru ce şi are întotdeauna dacă se respectă şi stă cu şezutul pe butucul lui; pentru aceasta face din noapte zi, iar din zi nu face sărbătoare, sau din negru alb, ori din corb privighetoare, chiar dacă a încercat cândva să cânte la îndemnul vulpoiului.

Observator pentru pază pe timp de zi, dinainte de Primul Război mondial

Boala îl prinde rar că tot nu are cine i-o certifica. În definitiv grănicerul suferă mai mult de „dor” şi se tratează cu leacuri natur şi vrerea – Nu te lăsa …

De dormit el nu doarme ca ceilalţi oşteni din alte arme continuu, 7-8 ore, ci iepureşte, în serii, lăsând impresia altora că doarme o zi şi o noapte amestecând seara cu dimineaţa. În aceste condiţii, neavând dimineţi obişnuite numai fâşie arată, (care indică urmele trecerilor ilegale peste frontieră), iar spălatul pe faţă capătă sensul spălatului cu faptele vremii, sau a scăldatului în rouă şi marea de lumină. În timp ce văzduhul lasă să-i cânte în inimă fanfara razelor de soare. Cu cât se lasă mai mult primenit şi împrospătat de soare şi cer, cu atât mai mult hotarul ţării apare sigur şi sfios ca floarea de Nu mă uita.

Grănicerul este la postul său mai mult decât ziua şi noaptea, permanent, în timp ce ziua şi noaptea se succed. Ziua i se pare scurtă iar noaptea cu lună îl deranjează nu pentru că ar fi necinstit, ci pentru că stelele luminând discret, ca nişte pumnale înfipte în beznă îi dau mai multă siguranţă, mărindu-i marja de omniprezenţă peste tot…

Iarna grănicerul nu hibernează şi nu-i pare rău, ştie că urmează primăvara. Astfel când primăvara ninge flori de cireş şi pleznesc mărţişoarele sălciilor pletoase lângă vechea fântână, el deschide uşa şi geamurile pichetului prin care intră prima rândunică să-şi dreagă cuibul. Apoi dă drumul mânjilor cu clopoţei pe grumaji şi stea în frunte să zburde, trezind iarba amorţită de iarnă sub privirea binevoitoare a câinelui-lup dresat, pe care nu-l interesează povestea preţului mânzului înscris pe copita mamei chiar dacă-i mai aleargă în joacă prin curtea pichetului.

Câtă sugestie de viaţă, satisfacţii şi optimism se cristalizează în substanţa primăverii ca şi în tinereţea robustă a grănicerului care nu pot fi împrumutate sau cumpărate de la băcănia din colţ, numai trăite dar nu oricum şi oriunde, ci numai acolo, alături de el la pichet, zi şi noapte continuu.

Vara Grănicerul îşi face sanie auzind de la bătrâni că aşa e mai bine, … gospodărindu-se cum a putut, dovedind că nu este avar, s-a bucurat sincer de roadele muncii lui, ca şi ţăranul văzut des în capul lanului strângând pătimaş grăunţele cu dinţii, pronunţând pentru el – A sosit timpul! Ambii recoltând în felul lor, cu focul convingerii fără a avea timp prea mult să socotească sau să suspecteze cât din ceea ce au agonisit vor fi pus pe seama contribuţiei lor. Pentru că de pătimaşi ce erau pe muncă se tot neglijau, mulţumindu-se de prea multe ori din propriul produs cu atât cât să-şi perpetueze speţa. Pe timpuri, mai puţin îşi punea cineva problema – ce s-ar întâmpla într-un stup dacă „lucrătoarele” ar ţine seama cât consumă trântorii: care obiectiv, sunt şi ei de folos atâta cât ce-i prea mult nu-i sănătos.

Toamna sosind cu brumă, Grănicerul nu rămâne consternat când fluturii poposesc să-şi dreagă suflu pe toaca rece de la poartă, ce ţine loc de sonerie, şi ciutura de la fântână, iar puiul de vânt îi culege în surlele frunzelor de zarzăr şi îi aşează în „scoarţa” oltenească să se odihnească în linişte. Acolo tot mai rar vreun gând mai răzvrătit ori mai sensibil la ce-a fost şi ce va fi îi mai omeneşte cu „pelin”.

Grănicerul sensibil cum este la toate se ocupă şi de cultura lui, ce-i drept cu intermitenţe, la care concură condiţiile specifice: izolarea, condiţiile materiale, cazarea precară, neprevăzutul, lipsa de experienţă şi oboseala fizică, toate unindu-se îl transferă, adesea, mai degrabă în lumea viselor, dar nu a neglijat să lase mărturii despre existenţa şi faptele lui mai principale, unele anecdotice.

Astfel trecutul timpuriu şi l-a marcat pe răboj în felul său cu ghioaga şi cerneală de boz. Iar din peregrinări forţate de popoarele migratoare ori imperii vecine, puse pe acaparări forţate, grănicerii, când se înapoiau găseau călimara de scoică secată de muşte, adăpate în izul dulceag al cernelii de boz, prevestind alte furtuni enigmatice…

Nu întâmplător existenţa Grănicerului hărţuită de vremuri gâlgâie până aproape de noi mai mult prin vitalitatea sa de viaţă demnă, ca explozia unui spectacol în aer liber al cărui ecou s-a transmis oral într-o formă fără precedent până azi.

În diverse istorii şi culegeri de scrieri militare Grănicerul greu îşi găseşte loc, întâmplător, pentru scurte popasuri, deşi paradoxal el, adică Grănicerul, este moaşa care a tăiat ombilicul tuturor categoriilor de arme. Dar aceasta e o altă problemă de istorie.

Cu răbdare el speră totuşi într-un reprezentant sau mai mulţi, care să-i unească soarta trăirilor şi al amintirilor pline de parfum natural, dar şi de praf ori noroi, cât şi al firelor care i-a urzit şi ţesut propria legătură cu strămoşii artizani ai apărării hotarelor din cele mai vechi timpuri, cu ghioaga şi focul pe creste, pentru a prevesti urgia ”secăturilor”.

În hora tradiţională este permanent „cercul” Ţării fiind mare, lipsind spectatorii, el joacă fără silă şi ac de cojoc, cu foc.

De cântat ştie să-şi cânte dorul, dar îi palce mai mult să asculte pasărea plugului când se înalţă zile în şir în triluri, pe care i-ar place s-o poată întrece.

În atâtea conjuncturi inedite, Grănicerul a văzut şi s-a mirat ca poeţii de ruinele şi resturile străvechi întâlnite pe câmp, scoase de plug, unde stau înfipte adânc rădăcinile neamului. Lecţie patetică de patriotism nealterat şi neatestat, sau stocat în vreo filă de dosar ori carte prăfuite, pentru că o asemenea realitate refuză răstignirea în tipare stereotipe, ce ar putea fi uşor vehiculate ori pervertite după caz, că dovezi avem destule, când acelaşi obiect istoric este interpretat după interese, când cum “bate vântul”…

Grănicerul bate şi la poarta literaturii dar n-o forţează, deşi ar merita un dram de recunoştinţă pentru crezul, dăruirea şi câte a îndurat de milenii pentru a-şi ocroti neamul între pietrele de hotar, pe câmpii, codri şi ape, ca o stea mitică.

Într-o zi mohorâtă patrulând prin clinul unde se varsă Oltul în Dunăre, m-am aşezat pe un copac răsturnat de furtuni şi priveam albastrul apei Dunării, iar cu gândul în trecut, îmbătat de valuri, am aţipit o clipă. În vis se făcea că se apropie de mine un oştean în platoşe şi armuri antice, din cei care au servit demult Cetatea Turris, dacică, apoi romană şi încercând să vorbesc cu el am înţeles greu de la acesta câteva cuvinte: Istru, urzică, brusture, brad, barză, mazăre … Când mi-am revenit brusc eram faţă în faţă numai cu albastrul apei şi copacii seculari din jur, ca şi când nimic n-ar fi fost înainte!

Din câte îmi dau seama acum, după trecerea timpului, numai butucul copacului căzut de bătrâneţe a mai rămas nemişcat acolo, şi clinul cu iarbă unde pasc căprioare pentru că, ce este viaţa unui om cu problemele lui fie şi grănicer, raportat la viaţa uni popor, o câtime.

Satisfăcut totuşi că în viaţă Grănicerul a acumulat de toate câte îi sunt ursite unui om pentru a profesa îndeletniciri străbune, confruntat cu împliniri, succese, ratări, spaimă, răni şi iluzii, parte din legile imperturbabile ale existenţei. Drumuri, poteci înţelenite, bucurie, plăcere, noroi, suspine, singurătate, prietenie, cruzime, speranţe şi dezgust … adică tot ce i-a dăruit viaţa.

Privind în urmă la anii parcurşi prezenţa Grănicerului este o clipă ca un pisc de pe care îşi ia zborul o pasăre necunoscută, rămânând doar stânca. De aceea aproape de borne el este grâul, iarba verde şi iarba uscată, stânca căruntă, apa ce curge şi pietrele ce rămân. Primul care dă bună dimineaţa soarelui şi întâmpină cu amabilitate noaptea să o culce cum se cuvine iar el la căpătâi în creştetul nopţii îşi leagănă paşii cu plăcerea unui visător cu ochii treji.

Nu întâmplător Grănicerul ca Făt-Frumos îşi curtează iubita pe lângă fântâni secate de dor, cuiburi de vulturi şi casa cu flori de zorele în geamuri, pe lângă stâna cu câini răi, căruţa scârţâind durabil, de unde s-ar putea isca o idee.

În acest cadru şi condiţii răscolite, din te miri ce amintiri nestinse, cu cât timpul trece trăirile şi faptele Grănicerului strălucesc mai puternic pe câmpul memoriei noastre şi al patriei.

Deşi el, Grănicerul apare ca un vis ce nu-l poţi nici sili nici ruga să vină ori opri, el vine de secole din cele mai îndepărtate timpuri ale speranţei neamului românesc.

Simţi acum pe bună dreptate istoria după atâtea veacuri cu visul în faţă tradus în fapte durabile, să rămână urmaşilor ţel.

După admiratorii săi, Grănicerul şi urmaşii vor supravieţui spre fericirea neamului cât pietrele de hotar care ne delimitează moşia şi potecile pe/cu care se sprijină reciproc, rămân LIMITĂ ŞI SIMBOL A SUVERANITĂŢII poporului român de neclintit.

(Continuare în numărul viitor)

Note explicative

-Regimentul 2 de grăniceri români, Năsăud, 1764, efective 3000 de grăniceri recrutaţi din 23 de sate, majoritatea de pe Valea Vişeului.

-Regimentul 1 de grăniceri români, Orlat, 1765, efective 3708, recrutaţi din 82 de sate.

– Batalionul 1 Valah, Mehadia, 1765, efective 2835 recruţi din 72 de sate. În 1775 s-a unit cu Regimentul Ilaric, formând pentru graniţa bănăţeană Regimentul de Grăniceri Valaho-Ilaric, până în 1804, având iniţial reşedinţa la Biserica Albă, apoi la Mehadia.

– Regimentul de Dragoni, înfiinţat ulterior, fiind prea dispersat, a fost desfiinţat în anul 1772 iar efectivele din patru escadroane – Dejan (Făgăraş), Dobra (Hunedoara), Teiuş (Alba) şi Agârbiciu (Viişoara, Turda) – au fost ataşate regimentului de husari.

– În septembrie 1784, după înapoierea lui Horea de la Viena, înscrierile în armată ale românilor de pe Valea Mureşului, inclusiv ale lunenilor, pentru care s-au plătit câte 8 florini, au rămas la nivel de scripte, din cauza opoziţiei mari a nobilimii maghiare.

Şi ar mai fi ceva de remarcat.

Apariţia unităţilor de grăniceri române, începând cu 1763, alături de biserica românească din Transilvania, au marcat o etapă nouă în lupta pentru drepturi egale şi eliberarea naţională. Primele rezultate au tonificat speranţele: scutirea grănicerilor de obligaţii iobăgeşti, darea de pământ în folosinţă, şcoli cu predare în limba română, avansarea la gradul de ofiţer a românilor merituoşi (căpitanii Petre Meleşiu, Gheorghe Nemeşiu, Andrei Rotaru, Teodor Bohangiu, pe care presa veche i-a remarcat…) Realităţi cu speranţe renăscute pentru toţi românii din Transilvania.

De asemenea, unităţile de grăniceri au sprijinit revoluţia din 1848, dacă ar fi să dăm numai două exemple. Primul, la începutul revoluţiei în Ţara Românească, conducătorii ei s-au întrunit la Islaz protejaţi de compania de grăniceri comandată de căpitanul Pleşoianu; iar la Blaj, în 1849, când revoluţia a fost înfrântă prin intervenţia armatei ruse, conducătorii ardeleni au fost protejaţi în cazarma Regimentului 1 Orlat, ca să nu fie arestaţi, iar unii au fost ajutaţi să treacă graniţa în Ţara Românească.

După revoluţia din 1848 urmaşii regimentelor grănicereşti din Transilvania şcoliţi – Gheorghe Lazăr, Eftimie Murgu, George Coşbuc, Constatin Loga, generalii Traian Doda, Moise Groza şi Ion Dragalina, scriitorul Liviu Rebreanu, lunenii profesor Nicolae Mazere şi învăţător Simion Nicoară – s-au reunit în Mişcarea Memorandistă, uniţi şi cu cei din Ţara Românească, pentru a continua lupta de eliberare până la victoria finală, care a venit, după mult timp şi sacrificii, dar a venit la 1 Decembrie 1918, prin crearea ROMÂNIEI MARI, în graniţele ei istorice. Cu acel prilej, comandantul Corpului de Grăniceri al României întregite a devenit generalul de brigadă Toma Lişcu din Islaz, urmaş al căpitanului de grăniceri Pleşoianu din 1848.

Lui şi ajutoarelor sale le-a revenit sarcina să stabilească pe teren, marcat cu borne, traseul istoric al graniţei române, fiecare bornă având locul stabilit cu date topometrice şi de orientare geografice, pentru prima dată şi pentru totdeauna. Chiar dacă evenimentele politico-militare vor mai schimba traseul graniţei, cum a fost la 1940, locul marcat al frontierei istorice rămâne marcat, pe teren şi în conştiinţa neamului, pentru alte lupte, în alte vremuri şi cu alţi oameni. (Pentru detalii, a se vedea Istoria Grănicerilor, 2004, cap.IV)