Selectați pagina

Interviu cu maestrul Radu Dărângă

„FAC PICTURĂ AŞA CUM MĂRUL FACE MERE“

– Interviu cu maestrul Radu Dărângă –

– Maestre Radu Dărângă, sunteţi unul dintre pictorii cunoscuţi ai României de astăzi. Aflat în „clarul miez al vârstei“ creatoare, continuaţi să exploraţi profunzimile acestei arte, o mărturie în acest sens fiind diversitatea tematică şi de expresie a operei dvs. Inevitabil, gândul mă duce la mărturisirea unui ilustru înaintaş, Corneliu Baba, care, spre sfârşitul vieţii, spunea că se luptă „încă, disperat, cu tainele culorilor, la fel ca Iacob în războiul cel de neînvins cu Îngerul Domnului“. Ce înseamnă pentru d-voastră „a picta“?

– Arta pe care o fac este reflexia privirii mele spre afară, felul în care văd lumea înconjurătoare, şi, în acelaşi timp, reflexia privirii mele spre înlăuntru, spre sinele meu.

„A picta“ înseamnă starea mea firească, rostul meu în viaţă: fac pictură aşa cum mărul face mere. În acelaşi timp, pentru mine „a picta“ înseamnă disciplină şi efort. Aş vrea să pot picta până în ultima clipă a vieţii, pe care – aşa cum sfătuieşte cuviosul Porfirie – o aştept cu răbdare, credinţă şi linişte.

Bunica mea – coana preoteasă Clara – voia să devin „vreun tecnician, mămăică“, ameninţându-mă că o să mor de foame cu arta. N-am ascultat-o şi am ajuns pictor întrucât nu puteam să exist decât printre linii şi culori. Dacă mă gândesc la prezent, se pare că bunica a cam avut dreptate.

– Când v-aţi întâlnit prima oară cu pictura, cu arta în general?

– M-am întâlnit prima oară cu arta privind crucifixul şi candela de deasupra patului şi un tablou mare pe care îl aveam pe perete: „Iisus în grădina Ghetsimani“. Au urmat picturile lui Tattarescu de pe catapeteasma Catedralei mitropolitane din Iaşi. Tatăl meu mă ducea la biserică în fiecare duminică, să mă închin icoanelor, şi mă fascinau scenele din Biblie ale acestui maestru aproape uitat; pe nedrept, pentru că arta lui a jucat un rol important în saltul la marea pictură românească.

În anii adolescenţei, zilele de toamnă şi iarnă cu vreme urâtă le petreceam la Muzeul de Artă din Capitala Moldovei. Că altceva tot nu aveai ce face în Iaşul anilor ’50, oraş în care – vorba lui Ionel Teodoreanu – nu puteai bătea decât două drumuri: unul care ducea la gară, iar altul, la cimitir. Pot spune că acolo am învăţat aproape un sfert din istoria artei.

– Aţi urmat o scurtă perioadă Şcoala de Arte Frumoase „Octav Băncilă“ din Iaşi – oraş pentru care păstraţi duioase amintiri şi pe care l-aţi înfăţişat în minunate peisaje. V-aţi continuat studiile în Bucureşti, la Liceul „Nicolae Tonitza“ şi la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“, unde aţi fost bursier republican, performanţă remarcabilă, pentru că bursa „Ion Andreescu“ se acorda doar unui singur student dintr-o secţie. Ce dascăli şi-au pus pecetea asupra formării d-voastre artistice?

– Primele noţiuni de desen şi pictură le-am căpătat la Iaşi, de la pictorul Vidinevschi, profesor la „Cercul de artă al studenţilor“, şi de la pictorul de biserici Mircea Guriţă, care fusese instruit de Hans Herman la Sibiu. La Liceul de artă din Iaşi n-am făcut decât un trimestru, pentru că am revenit la Bucureşti – oraşul în care m-am născut, la 25 martie 1944, în ziua de Bunavestire –, unde am absolvit şcoala care astăzi poartă numele lui Nicolae Tonitza.

Întrucât picasem de trei ori la concursul de admitere în Institutul „Nicolae Grigorescu“, am început să lucrez cu maestrul Arutiun Avakian la restaurarea picturilor din biserici. De la dânsul am învăţat multe taine ale picturii bisericeşti şi ale picturii în general, cum ar fi hermeneutica bizantină, armonia în culoare, compoziţia, portretistica… Aşa că atunci când am reuşit să intru la Institut – cu „pile“! – eram destul de priceput în ale picturii.

În afara faptului că la terminarea studiilor am căpătat o diplomă – ceea ce pentru mine nu înseamnă mare lucru! –, facultatea a fost mai mult o pierdere de timp. Mi-au plăcut însă şi mi-au folosit „Anatomia artistică“, pe care am făcut-o cu profesorul Cristian Popescu, şi „Decorativa“, cu eminentul profesor Levcenco.

Cam astea au fost învăţămintele căpătate în şcoală – mai mult practice. Marii mei dascăli în pictură sunt cărţile, studiul continuu şi muzeele.

Pe maestrul Baba nu l-am avut profesor, dar la terminarea Institutului mi s-a propus să mai fac un an la o clasă specială – echivalentul unui masterat de astăzi – la care preda dânsul. Dar, după ce a privit pânzele pe care i le-am prezentat, profesorul mi-a spus: „N-are rost să mai pierzi un an de şcoală. Treci când vrei pe la mine la atelier, să stăm de vorbă“. Ceea ce nu s-a întâmplat, pentru că la uşa lui veghea un cerber nemilos: pictorul Antonescu.

Dincolo de amprenta plastică inconfundabilă – un tablou pictat de Radu Dărângă este uşor recognoscibil , reuşiţi să fiţi mereu altul, datorită capacităţii impresionante de a adecva mijloacele de exprimare la subiectul tratat, acestea mergând de la vibraţiile impresioniste din peisaje până la clar-obscurul rembrandtian din compoziţii şi portrete. Este evidentă lecţia – bine însuşită – a marilor maeştri. Ce pictori români şi străini v-au influenţat?

– Prezenţi în sufletul meu sunt, dintotdeauna, românii Stahi, Aman, Grigorescu, Andreescu, Petraşcu, Stoenescu, Baba, iar din afară, Caravaggio, Rembrandt – cu scenele lui dramatice, „învăluite în mantia neagră cu falduri a clar-obscurului“ – şi câţiva olandezi, apoi El Greco, Degas şi mulţi alţii.

Asemenea lui Degas, de care vă apropie şi o anumită arie tematică lumea dansului –, sunteţi un foarte bun desenator. De altfel, bursa republicană aţi obţinut-o ca student al Secţiei de desen. Ce loc ocupă desenul în formarea şi în creaţia unui artist plastic?

– În arta plastică desenul este precum „de la musique avant tout chose“. Vasari îl numea „părintele celor trei arte – Arhitectura, Sculptura şi Pictura“. Am o nemărginită admiraţie pentru marii desenatori precum Dürer, Cranach, Rembrandt, Grigorescu… sau, venind în vremea noastră, Octavian Penda.

Pe simeze sunteţi prezent mai mult cu peisaje şi naturi statice. Este cunoscută însă pasiunea dvs. pentru compoziţie şi, mai ales, pentru portret, genuri care ridică în faţa artistului probleme complexe.

– Nu ştiu ce să zic. Unii sunt de un singur fel, eu sunt… de mai multe feluri. Unii au „cântat“ toată viaţa pe o singură clapă, iar pe Beethoven „l-au cântat la… muzicuţă“ – vorba maestrului Baba –, alţii… Portretul este proba supremă a talentului şi virtuozităţii artistului şi, totodată, un drum către sufletul celui pe care îl înfăţişezi, cu dramele şi trăirile lui. Tablourile mele de acest gen au fost apreciate, aşa încât, prin anii ’80, mi s-a propus să-i fac portretul rabinului şef al Franţei.

Proveniţi dintr-o familie cu tradiţie într-ale preoţiei, sunteţi un cititor fervent al textelor religioase, în tinereţe aţi restaurat pictură bisericească, iar de-a lungul timpului aţi zugrăvit câteva sute de icoane. Opera dvs. de şevalet are, la rândul ei, o importantă componentă religioasă. Care este relaţia între credinţă şi arta dvs.?

– Când pictez, am în minte, în primul rând, cuvintele lui Iisus: „Fără de mine nu puteţi face nimic“ (Ioan 15.5). Dacă nu primim lucrurile prin credinţă, toată viaţa vom avea numai îndoieli – spune un avva în – dacă nu mă-nşel – Pateric. Mai presus de ceilalţi oameni, artistul este legat de Dumnezeu prin talentul cu care a fost hărăzit. Arta este – spunea părintele Stăniloaie – „un reflex al frumuseţii ce iradiază din izvorul dumnezeiesc“.

Pictura trebuie să vorbească ochiului şi să împingă gândul în imaginaţii către inimă şi suflet. Emoţiile vin din creier, dar inima e locul de rezonanţă.

Vreau să închei răspunsul la această întrebare cu o altă zicere a lui Iisus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“ (Ioan 14.6).

– De-a lungul timpului aţi rămas un pictor de factură realistă, refuzând experimentele, modele şi mondenităţile care asaltează arta. Îndepărtarea unor artişti de valorile tradiţionale ţine de o nevoie de înnoire sau ascunde, de fapt, neputinţa de a face ceva „meseriaş“?

– Nu este vorba de vreo înnoire, pentru că nu putem să inventăm vreo culoare nouă sau o linie care nu a existat undeva. „Un chip abstract – zice părintele Sofronie de la Essex, Anglia – este ca o înşiruire de cuvinte frumoase şi sonore în ele însele, poate, dar neexprimând nicio gândire completă“. O imagine abstractă reprezintă o destrămare a fiinţei, o cădere în vid, o reîntoarcere la a nu fi, de unde am fost chemaţi prin lucrarea creatoare a lui Dumnezeu.

Din păcate, lumea modernă, care s-a îndepărtat atât de mult de Dumnezeu, reia păcatul de la capăt, înecându-se într-un spectacol de „fum teoretic“ – în care culminează orgoliul şi care e salutat cu satisfacţie de inspiratorul biblic al trufiei omeneşti –, forţând creaţia spre o autonomie a raţiunii, spre o „antilume“ – căci diavolul ce să mai facă, dacă Dumnezeu a făcut totul în lume şi a spus că-i bună şi frumoasă!? –, creându-se aiurea curente ostile creştinismului. Tot ce se întâmplă acum în artă e, parcă, împotriva binelui şi frumosului.

Asta nu înseamnă că, din când în când, în peisajul plastic aşa-zis modern, în care fiecare vrea să iasă în evidenţă, să epateze, fără a avea însă argumente artistice, nu mai apare şi câte o operă autentică: uneori şi pe un morman de bălegar mai creşte o floare! Ca să rezum ce gândesc despre arta modernă, aş cita cuvintele unei madame: „Vai ce copil frumos! Dar care-i faţa şi care-i dosul?“ (Deşi la un copil şi fundul este frumos.)

Eu nu am nevoie de o asemenea „înnoire“. Sunt Radu Dărângă, şi atât! Pot să fac şi eu „zgomot colorat“ pe pereţi, dar nu vreau. Păi, dacă-mi pun o pensulă undeva, umplu cu jucărele de-a arta tot Muzeul Guggenhaim din Bilbao – elocvent exemplu de aiureală.

– Aţi pictat, aţi expus şi aţi vândut în multe ţări europene. Sunt deosebiri între pictura românească de azi şi cea din Occident?

– În prezent nu văd o mare deosebire, deoarece cam de la sfârşitul veacului al XIX-lea a început să se agite şi la noi mimetismul intelectual practicat de unii care au studiat – prost! – prin Occident, îmbrăţişând cu entuziasm necontrolat unele doctrine care n-au nimic de-a face cu sufletul românesc – cum scrie undeva Nichifor Crainic, care adaugă că o cultură naţională nu poate creşte parazitar pe trupul altei culturi.

Cred că arta românească de astăzi se află sub domnia diletantismului şi imposturii, ca, de altfel, întreaga Românie. Aş întreba, de curiozitate, câţi oameni de cultură lucrează la Ministerul Culturii? Uitaţi, de exemplu, ce „panaramă“ e cu „ciopliturile“ de la Măgura Buzăului, unde copiii ăia îşi zic sculptori şi cred că ar fi neam cu Bernini, Donatello, Michelangelo… Din fericire, la noi mai sunt încă artişti, cam „traşi pe dreapta“, care rămân în autohtonismul etnic, luminat de spiritualitatea ortodoxă – prin care s-a clădit tot ce e durabil în istoria românească –, şi care dau distincţie unui stil propriu. Dar sunt priviţi ca şi cum n-ar fi normali. Se adevereşte, astfel, prorocirea Sfântului Antonie: „Că va veni vremea ca lumea să înnebunească, iară voi ce nu sunteţi ca ei veţi fi consideraţi nebuni“.

– Cum credeţi că va evolua arta?

– Arta aparţine spiritului, iar astăzi, când trăim în exces în cultul materiei, ce nevoie mai e de artă? Ce vedeţi la televiziuni? Bucătari, frizeri, croitori, starlete porno şi, bineînţeles, nelipsiţii politicieni. De când n-aţi mai văzut o lansare de carte, o piesă de teatru, un concert simfonic, o expoziţie…? Dacă nu ne întoarcem la Creatorul tuturor lucrurilor, ca să învăţăm de la El şi să înţelegem cum crea El, arta va involua, ducându-se, vertiginos, împreună cu întreaga lume, spre ceea ce numeam, mai înainte, o „antilume“.

Cum se trăieşte în România de astăzi din pictură?

– Nemaipomenit de bine! Iată: Uniunea Artiştilor Plastici mi-a făcut o pensie de 115 lei (RON), pe care acum mi-a mărit-o cu uriaşa sumă de… 4 lei. Aşa se trăieşte!

– De-a lungul timpului, creaţia dvs. a fost admirată de unii şi denigrată de alţii, ultimii reproşându-vă că faceţi o pictură „comercială“. Ca o palidă consolare, v-aş aminti versul unui celebru epigramist român: „Cu pietre nu s-aruncă decât în pomii roditori“. Dacă aţi fi critic de artă, ce aţi spune despre opera pictorului Radu Dărângă?

– În primul rând, gura lumii n-o îngroapă decât pământul. Aşa că nu prea mă preocupă reproşurile criticilor, deşi sunt denigrări care te împing înainte. Apoi, eu pictez ca să trăiesc. Nu concurez pentru Galeria Naţională şi nici nu vreau să provoc vreun „zgomot vizual“.

La urma urmei, ce înseamnă „comercial“? Păi, măslinul face măsline pentru comerţ? Cade măslina din pom, şi abia după aceea devine ceva „comercial“. Iese lucrarea din atelier – apropo, nu am nici măcar aşa ceva! – şi este cumpărată pentru că în ea iubitorul de pictură mă regăseşte pe mine, Radu Dărângă, un om care respectă Creaţia şi, implicit, pe Creator. La mine pomu-i pom, pasărea-i pasăre, floarea-i floare… Totul pleacă din suflet, pentru că-l iubesc pe cel care a făcut minunile acestei lumi. Vreau ca pictura mea să fie hrană pentru cei pe care cuvintele i-au părăsit.

În ce priveşte cuvântul „operă“ pe care l-aţi folosit, mă simt puţin stânjenit. N-am comis încă „opera“. Privind în urmă la anii care-au trecut, le-aş spune ani pierduţi. Mai am încă mult de lucru, şi de aceea aş dori să părăsesc această lume cât mai târziu – înainte însă de a muri pe dinăuntru –, iar când va veni acea clipă totul să se întâmple repede.

– „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie“– este titlul uneia dintre cele mai cunoscute poezii eminesciene. Dumneavoastră ce i-aţi dori României?

– I-aş dori să se reîntoarcă la valorile adevărate, la cinste, omenie, demnitate şi, mai presus de toate, la Dumnezeu, pentru că într-o Românie cum este cea de astăzi – o ţară confuză, marcată de sărăcie, corupţie şi imoralitate, în care sigure sunt doar moartea şi fiscul – nu mi-ar mai plăcea să mă nasc!

Dinu Moraru

Artist plastic complex, Radu Dărângă mânuieşte penelul, cu inteligenţă şi graţie, într-o paletă diversă: desen, peisaj, natură statică, portret şi compoziţie.

Provine dintr-o familie de moldoveni, cu tradiţie în tainele preoţiei. Lumina zilei a văzut-o la 25 martie 1944, la Bucureşti. După un trimestru la Şcoala de Artă din Iaşi, îşi continuă studiile la Liceul „Nicolae Tonitza“ şi la Institutul „Nicolae Grigorescu“ din Bucureşti.

De-a lungul timpului, a avut numeroase expoziţii personale în ţară şi în străinătate. S-a remarcat şi ca un iscusit iconar şi restaurator de pictură bisericească. Pictor cu o personalitate distinctă în peisajul plastic contemporan, maestrul Dărângă se înscrie în rândul marilor valori culturale ale României.

George Canache

Credincios valorilor picturii clasice, maestrul Radu Dărângă le toarnă, cu mijloacele artei moderne, în tiparul propriei personalităţi. Dar, în ciuda amprentei plastice inconfundabile, reuşeşte să fie mereu altul, graţie impresionantei capacităţi de a-şi adecva mijloacele de expresie – de la vibraţiile impresioniste la clar-obscurul rembrandtian – la subiectul tratat.

Portrete, compoziţii, peisaje sau naturi statice, tablourile lui sunt mărturiile trăirilor unui „zugrav de subţire“ conştient că arta reprezintă – aşa cum spunea părintele Stăniloaie – „un reflex al frumuseţii ce iradiază din izvorul dumnezeiesc“.

Opera lui Radu Dărângă, în care frenezia liniei şi rafinamentul acordurilor cromatice generează o inefabilă poezie, este darul perpetuu pe care un mare artist îl face semenilor lui.

Dinu Moraru


Arhivă