Interviu cu Eminescu

Astăzi, la împlinirea a 160 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, vă prezint un interviu senzaţional cu însuşi poetul naţional. Să nu credeţi că vă subestimez utilizând un truc gazetăresc. Poetul era acolo, m-a ascultat dar nu mi-a răspuns. Curios. Să vă povestesc ce s-a întâmplat.

M-am furişat ca un şoarece în sala Bibliotecii Academiei, unde se păstrează manuscrisele poetului, scoase din lada pe care o purtase cu sine prin locuinţele viagere şi am început să rod versuri; proză; traduceri din Kant, sanscrită, Shopenhauer; liste cu datorii; studii economice , juridice, anatomice, politice, istorice; culegeri de folclor; basme; formule matematice (cam banale) – până m-am rărtăcit cu totul în universul eminescian.

Din moment ce nu întrezăream calea întoarcerii, am început să studiez structura şi legile lumii în care intrasem. Am verificat astfel concluzia lui George Călinescu şi anume că omenirea, în viziunea poetului, se compune dintr-un număr finit de archei eterni, perpetuîndu-se ca indivizi concreţi, prin metempsihoză. Eu, care am devenit una din aceste întrupări, pot călători în timp şi spaţiu, în seria materializătilor archeului meu, până în epoca poetului. Am procedat aşadar aidoma Sărmanului Dionis. Lipsindu-mi tratatul astrologic al lui Zoroastru, am apelat la o carte mai modestă – CER ŞI DESTIN de Armand G. Constantinescu. Punând degetul pe Marele Trigon, care reprezintă o conjuncţie excepţională între Lună, Soare şi planeta Uranus –  pe cerul naşterii poetului -, am pornit la drum. Nu m-am mai substituit umbrei archeului, mă simţeam foarte bine aşa în pielea mea

Triunghiul stelar a început să se rotească tot mai repede, până când nu am mai perceput decât un cerc, un vârtej luminos care m-a absorbit şi din beţia adâncurilor sale m-am trezit în poştalionul pornit din Botoşani, într-o zi de vară a anului 1869.

*

*     *

Cei patru cai albi, sforăitori, înaintează greu prin parfumul dens, aproape lichefiat, al florilor de tei din pădurea Ipoteştilor. Călătorii în transă – nici nu m-au observat când am apărut printre ei -, recită în cor, transfiguraţi: „Să fie sara-n asfinţit / Şi noaptea să înceapă; / Răsaie luna liniştit / Şi tremurând din apă / Şi să împrăştie scântei / Cărărilor din crânguri / În ploaia florilor de tei / Să stăm în umbră singuri”.

Birjarul mustăcios, cu chipul ars de soare, trage puternic dârlogii: „Ho!” – caii se opresc brusc, şocul ne trezeşte la realitate, am ajuns în cătunul mult visat. Abia acum pasagerii mă privesc miraţi, ca şi copii adunaţi deodată în jurul poştalionului. Cobor agale, pornesc pe strada nepietruită, urmat de liota băieţeilor din sat – oare ce-i atrage? – ah, da, blugii mei cu ţinte.

Iată şi casa căminarului, albă, boierească, înălţându-se dincolo de esplanadă – o recunosc uşor după fotografiile reproduse în biografiile poetului -, din păcate astăzi ea nu mai este. Au dărâmat-o în 1924 proprietarii Maria şi Costi Papadopol, iar în 1939, statul, care a admis acest sacrilegiu, a ridicat pe locul ei un mare muzeu, care, din păcate, nu mai poate avea aceeaşi semnificaţie.

Păşesc pe aleea pietruită, ocolesc şura, hambarele, bucătăria, trec pe sub bolta salcâmilor seculari – martorii copilăriei poetului -, lătratul lui Şoltuz mă opreşte în faţa pridvorului.

Gheorge Eminovici apare în prag. Privindu-mi pletele şi îmbrăcămintea bizară, strâmbă din nas, convins că aparţin acelor „pierde-vară” datorită cărora Mihai a fugit de mai multe ori de la şcoală. Fără să mă întrebe nimic, îmi face semn să-l urmez.

Urcăm treptele de lemn, străbatem pridvorul larg, coridorul întunecat şi intrăm în camera de oaspeţi. Lumina palidă a lumânărilor, aşezate în sfeşnice de lut, dezvăluie interiorul modest: o masă lungă de brad, un dulap cu cărţi, scaune cu spătar, iar pe pereţi, portretele soţilor Eminovici, pictate de Antoni Zigri. Desluşesc prin geam, în spatele casei, lângă gard, doi tei imenşi, nici nu se putea ca ei să lipsească din curtea casei părinteşti.

„Luaţi loc, bună-seara!” – mă pofteşte căminarul, în timp ce înlătură de pe masă călimara şi registrul în care îşi ţine socotelile zilnice.

„Îl cauţi pe Mihai?”

„Da, bine v-am găsit! Vreau să-i iau un interviu pentru revista Luceafărul din Bucureşti. De-aţi şti cât drum am bătut până aici.”

„Luceafărul? N-am auzit de această foaie.”

„Este recent înfiinţată.” (M-a luat gura pe dinainte, era s-o sfeclesc).

„Şi vii tocmai din Bucureşti ca să vorbeşti cu băiatul meu care a publicat şase poezii în revista Familia? Mira-m-aş.”

„Mihai este un geniu, va deveni cel mai mare poet al nostru.”

„Cum? Hoinarul ăsta? Odată, când a fugit de la şcoală, după ce a rămas repetent în clasa a doua gimnazială, am trimis doi oameni după el şi mi l-au adus acasă legat fedeleş. L-am angajat copist la tribunalul din Botoşani, ca să-i vină mintea la cap, dar nu s-a potolit. După moartea lui Aron Pumnul, a rătăcit ani de zile prin ţară cu trupa de teatru a lui Pascali. De data asta s-a întors singur acasă. Trebuie să înveţe serios, îl trimit la Universitatea din Viena. Mă nelinişteşte că e visător, nu are înclinaţii practice ca Şerban care studiază medicina.

„Lăsaţi medicina” (mă gândeam în sinea mea, Şerban, după obţinerea licenţei va muri tuberculos şi nebun). „Mihai trebuie să devină om de cultură, să studieze filologia, filosofia”.

„Ce filosofie, de moşie cine se va ocupa?”

În încăpere apare Raluca, senină şi blândă, îmbrăcată într-o rochie de brocart. Fruntea înaltă, părul lins, chipul ei pare al lunii pline cântate de poet.

„Sărut-mâna doamnă, sunt încântat să cunosc mama celui care va deveni poetul nostru naţional!”

„Mă bucur să aud asemenea cuvinte, ai nimerit bine, suntem cu toţii acasă. Dar iată-i, sosesc pentru cină.”

Şerban soseşte solemn, îmbrăcat într-un costum bleumarin, Iorgu abia se târăşte, apatic – va muri tânăr -, Nicolae, foarte slăbit (se va sinucide curând), se apropie ezitând, spijinindu-se de adolescentul Matei, longevivul familiei, în sfârşit apare Aglae împingând căruciorul Henrietei.

„Dar Iorgu şi Mihai?” – întreabă nemulţumit căminarul.

„Parcă nu ştii?” – intervine Raluca – „ei sunt nedespărţiţi, au copilărit împreună. Or fi la balta lui Leon şi îşi amintesc cum se războiau cu broaştele. Cine ştie când or să vină. Aglae, vino să punem cina.”

Până se desfăşoară prezentările, fără ceremonial, pe masă apare un platou pe care se răstoarnă o mămăligă imensă şi nişte strachine cu pui fripţi. Căminarul binecuvântează masa, iar Raluca se roagă: „Doamne, odihneşte-i în pace pe copiii mei: Maria, Ruxandra şi Vasile. Să le fie somnul lin! Amin!”

În timp ce înfulecăm cu poftă, apare Iorgu.

„Unde e Mihai?” – întrebăm cu toţii în cor.

„Nu ştiu, n-a fost cu mine, s-o fi culcat lângă izvor şi visează câte în lună şi în stele. Mai sigur e însă lângă salcâmul de pe calea turmelor, la marginea satului, unde odinioară se întâlnea cu Casandra Lupului, săraca. A murit la 19 ani şi ce frumoasă era. Pentru ea a scris: „Sara pe deal buciumul sună cu jale, / Turmele-l urc, stel scapără-n cale / Apele plâng clar izvorând din fântâne / Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.”

„Ba o fi la moş Miron Prisăcariul de-i spune poveşti” – îndrăzni Matei.

„Moartea Casandrei i-a zdruncinat sufletul” – reflectează căminarul rozându-şi mustaţa. „De atunci a început Mihai să scrie versuri de dragoste foarte triste. Chiar a descris cum sufletul iubitei se înalţă la cer, printre stele.”

„Atunci e clar!” – am strigat – „Mihai a plecat pe muntele Ceahlău, la magul bătrân ca să-i înapoieze iubita moartă!”

„Doamne, cu ce ţi-am greşit pentra ca băiatul meu să sufere atâta!” – se lamentează Raluca.

„Magul a încercat să-i aline suferinţa” – am continuat – „zugrăvindu-i, în oglinda peşterii din inima muntelui, panorama deşertăciunii zbaterii omeneşti. Tot astfel i s-a revelat de către zeiţa Isis, faraonului Tla – alt personaj din închipuirea poetului – devenitrea oarbă a speciilor. Deprimarea în urma cunoaşterii adevărului va fi alungată din mintea înfierbântată a poetului de îngerul somnului, trimis de mag să-l adoarmă şi să-l transporte în Lună, acolo unde Mihai, sub chipul călugărului Dan, va trăi o clipă fericit, alături de Maria, fata spătarului Mesteacăn.”

„Din prima clipă am ştiut că eşti şi dumneata poet” – rosteşte căminarul, zâmbind strâmb.

„Noi care venim după Mihai, nu ne mai putem numi aşa ci doar simpli versificatori. Dar să continuăm povestea. Fiecare om obişnuit are în cer o stea şi pe pământ un înger de pază. Dar geniile, scăpate ilicit din planul creaţiunii, nu au astre pe care să li se odihnească sufletele chinuite, ele nu au băut din apa uitării şi plâng neîncetat singurătatea Demiurgului. Zadarnic a căutat magul, pe harta cerului, astrul lui Eminescu. Atunci, poetul care nu-şi mai poate alina suferinţa, porneşte ca un fulger neîntrerupt spre demiurg, să-i ceară altă soartă. Creatorul, cunoscându-i destinul tragic” – aici am continuat în şoaptă – inadaptarea, munca istovitoare la ziarul Timpul, iubirile neîmpărtăşite, obsesia himerei frumuseţii eterne, fără corp, mizeria, boala, pasiunea pentru Veronica Micle, nebunia şi moartea – am reluat cu voce tare „s-a îndurat dăruindu-i cel mai frumos astru, după chipul sufletului poetului: Luceafărul”.

„Iată-l, Mihai a venit!” – din oglinda camerei, s-au revărsat peste noi, într-un incendiu sublim, imaterial, primele raze ale Luceafărului.

„Nu mai trebuie să-l aştept pe Mihai, el a venit şi mi-a spus totul de acolo, din oglindă. Rămâneţi cu bine!”

Am pornit liniştit pe uliţa Ipoteştilor, călăuzit de razele planetei Venus (Luceafărul de zi), am deschis cartea lui Armand G. Constantinescu şi punând mâna pe Marele Trigon de pe cerul naşterii poetului, m-am simţit ridicat de un vârtej al florilor de tei şi al razelor lumii şi m-am trezit acasă în Bucureşti. Soţia mea dormea, m-am dezbrăcat pe nesimţite şi m-am culcat.

Multă vreme nu am putut dormi, am aprins lumina şi m-am pomenit scriind pe un petic de hârtie – „Mihai Eminescu a pierdut totul, aici pe pământ, dar a câştigat nemurirea!”

Lucian Gruia